Scrieri

I

În turla Bisericii Negre se află mai mulţi porumbei, dintre care doi sunt de nedespărţit. Nu sunt împreună, sunt doar prieteni. Sunt foarte apropiaţi, fiind mai tot timpul împreună. Cu toate acestea ei se despart doar într-un anumit moment, şi anume atunci când un câine sau un copil aleargă după ei din mulţimea de porumbei care stau adunaţi în Piaţa Sfatului. Ei zboară în direcţii diferite, dar mereu se întâlnesc şi devin iarăşi de nedespărţit.

Un moş stă pe o bancă în Piaţa Sfatului şi dă de mâncare porumbeilor. Îi vede şi pe cei doi, dar nu observă că sunt de nedespărţit, pentru că nu este un ornitolog sau columbofil. El hrăneşte porumbeii doar pentru că nu are nimic mai bun de făcut acasă. Ziarele le-a citit de 2 ori fiecare, şi s-a hotărât să iasă în Piaţă că poate îl mai observă vo babă şi-l bagă şi pe el în seamă. Vrea să fie sigur că nu şi-a pierdut vlaga lui cu femeile din tinereţe. Îi e frică să nu moară singur şi totuşi nu vrea să scape de viciul care i-a distrus viaţa.

Prin spatele moşului trec doi băieţi, ambii cu ţigările aprinse. Nici unul nu-l observă pe bătrân, nu au de ce. Cel mai înalt mai trage un fum din ţigară şi o arucă pe jumătate arsă pe pavajul din piaţa centrală. O calcă cu multă ură şi îşi continuă drumul mai departe, alături de prietenul său, trăgând o înjurătură şi zicând:

–          Cum dracu’ mă? Mă simt ca ultimul ratat, să mă înşele şi să mai aibă şi puterea, nu, tupeul nesimţit să mă acuze cum că ar fi vina mea?

–          Dea…

Se duceau destul de grăbiţi către strada Republicii, continuându-şi discuţia. Cel înalt gesticula destul de agitat, iar celălalt îşi continua ţigara.

Porumbeii se uitau în continuare nepăsători după hrană. Bătrânul cu pâinea nu le mai acorda atenţie, văzuse cea mai frumoasă babă de şaizeci de ani stând singură pe o bancă supraveghindu-şi nepotul.

II

Cei doi prieteni îşi continuă drumul pe vremea destul de întunecată către capătul străzii pietonale. Se duceau într-un bar, să se înveselească puţin, sau aşa sperau ei. Ajunşi în bar, pe fundal cânta Nirvana, Come as you are, o melodie pe care cel înalt o apreciază. Se aşează la o masă pe canapelele de lemn care scârţâie dar al căror sunet este acoperit de muzica dată destul de tare. Îşi iau fiecare câte o halbă de bere şi îşi aprind ţigările. Nu îşi spun nimic, dau pe gât prima halbă şi îşi aprind câte o ţigară. Apoi se uită în jur şi salută fiecare câte o persoană cunoscută.

–          Da mă, şi i-am dat papucii… Nenorocita!

–          Păi şi normal, chiar nu mă aşteptam la altceva!

–          Îi zic că a greşit, ea spune că nu, că eu am îndepărtat-o de mine. Cum mă, nu putea să vină înainte la mine şi să-mi spună chestia asta, după atâţia ani îşi bate joc de de mine?

–          Eu mă mir cum de n-ai bătut-o!

–          Cum s-o bat mă, că încă o iubesc, chit că s-a urcat cu compactorul pe inima mea, eu tot o iubesc…

Nici nu termină bine propoziţia cel înalt că două fete ce intraseră în bar şi nu mai găsiră loc îi intreabă pe cei doi dacă pot împărţi masa. Aceştia aprobă din cap. Fetele se aşează zâmbitor la masă şi îşi încep o discuţie în particular.

III

În barul împuţit de fum de ţigară şi de muzică dată tare, cei doi băieţi şi cele două fete îşi vedeau de discuţie. Primul băiat, cel mai scund, se ridică:

–          Bă, io măd duc să dau drumu berii…

–          Să nu pătezi pereţii, zice cel înalt cu un tremur în voce încercând să facă o glumă neajutându-l tonul supărat.

Fetele de la masa caelaltă vorbeau şi râdeau, dar una tot trăgea cu coada ochiului la cel rămas singur. La un moment dat în boxele afumate încep să se audă acorduri de chitară de la Led Zeppelin, I Can’t Quit My Baby. Cel înalt varsă o lacrimă, apoi caută un şerveţel.

–          Şi mie mi se mai întâmplă asta, îi spune fata care se tot uita la el.

–          Ce anume?

–          Să îmi plângă ochii de la fumul de ţigară de aici, e foarte proastă aerisirea.

„Dacă ai ştii tu de ce plâng eu defapt”, se gândea cel înalt. Stinge ţigara, mai ia o gură din berea deja răsuflată şi işi aprinde încă una. Fata se dă înspre el, suficient de aproape cât să nu trebuiască să ţipe şi îl întreabă:

–          Aşa-i că-i cel mai mare în viaţă?

–          Ce anume, cine anume? Întreabă acesta nedumerit.

–          Jimmy Page, nu e cel mai mare chitarist în viaţă?

–          Fără Led Zeppelin şi Robert Plant nu ajungea aşa de sus, de aceea poate Santana şi Joe Satriani sunt mai buni decât el, dar chitara în melodia asta este incredibilă, aproape inumană; a spus totul ca pe o poezie, cu o intonaţie sentimentală care i-a creat fetei un tremur în timp ce notele scoase de chitara de pe fundal se ascuţeau. „E perfect”, se gândi ea.

–          Eu sunt Aniela, spuse fata întinzându-i mâna.

IV

Băiatul înalt se uită lung la ea, şi se întrebă cine este această fată, de ce îi vrea atenţia, de ce părul ei brunet se întinde peste sânii ei, de ce dermatograful ei este perfect scoţându-i în evidenţă ochii albaştri. Avu un moment de ezitare, apoi întinse şi el mâna către fată, spunând:

–          Jim… Ăăm, Ionuţ, dar prietenii îmi spun Jim.

–          De ce Jim? Se întrebă fata scoţând un surâs impecabil.

–          Pentru că am un amic din copilărie care mi-a spus că atunci când a citit Huckleberry Finn, mereu când apărea Jim în poveste se gândea la mine.

Fata începuse să râdă. Prietena ei surâsese destul de larg la gluma făcută de Jim, apoi se ridică şi se duse până la o cunoştinţă din bar. Jim nu se putea opri din a se întreba ce o face pe această fată diferită faţă de celălalte. Simte o zvâcnire animalică pe care şi-o stăpâneşte, lăsând însă urme uşor de detectat de Aniela. După ce stinse ţigara, Jim se uită către uşa plină de nume scrise cu marker-ul pe care intră prietenul său. Uitase pe moment de nenorocită.

V

Prietenul lui Jim se aşează la masă şi privi suspect către Jim şi Aniela care se înţelegeau bine deja. „Ciudat, se gândi prietenul lui Jim, cum poate băiatul ăsta să treacă atât de uşor peste una şi să sară imediat la alta”. Nici nu termină bine gândurile că Aniela scoase telefonul şi îi luă numărul lui Jim. După ce terminase de notat numărul, fata zâmbise, îşi dădu părul pe după ureche şi se jucă cu cerceii din plastelină confecţionaţi de mână şi prezentând un desen albăstrui deschis combinat cu negru. Atât Jim cât şi prietenul lui Jim remarcară imediat cerceii.

–          Tu i-ai făcut? Întrebă prietenul lui Jim.

–          Da… continuă Aniela.

–          Sunt incredibili de haioşi şi îţi pun foarte bine în evidenţă ochii, spuse Jim parcă vrând să-i întrerupă afirmaţia Anielei.

–          Şi eu ce ar trebui să răspund la chestia asta? Îl întrebă Aniela pe Jim.

Jim atunci o luă pe Aniela de după gât foarte finuţ şi îi şopti ceva la ureche. Ea scosese un surâs aprobator. Prietena Anielei care privise toată scena fără să scoata vrun cuvânt dar aprobând sau dezaprobând discuţia din ochi se ridică de la masă şi se aşeză lângă prietenul lui Jim.

–          Dă-mi un foc, te rog…

VI

Prietenul lui Jim se conformă şi observă că fata avea deja o brichetă în mână. Se opri din căutat bricheta sa prin buzunare şi îi luă bricheta din mână şi îi aprinsese ţigara fetei.

–          Eu sunt Andrei, dar prefer să mi se spună Drai.

–          Drai…? De unde vine?

–          Acelaşi prieten comun cu al lui Jim este neamţ iar lui îi place să spună numele scurt, şi de la Andrei vine drei care este drai în germană, şi în acelaşi timp sunt un fan Dry Gin.

Râzând fata îi întinde mâna şi îi spune că o cheamă Johanna, mama ei fiind mândră de sfertul de sânge neamţ pe care il are în ea.

La masa cealaltă Jim stinge ţigara, la fel şi Aniela care totuşi mai avea jumătate din Kent. Se ridicară amândoi şi îşi salutaseră prietenii, făcând la rândul lor cunoştinţă unul cu celălalt. Drai şi Johanna rămăseseră singuri în barul împuţit, amândoi intuind ce aveau de gând prietenii lor.

VII

-Vezi tu… Atunci când ai momentele acelea tipice unuei stări de singurătate, îţi vine să stai de unu singur într-un colţ şi să-ţi fumezi ţigara gândindu-te la cine ştie ce. Dar vrei mereu să vină cineva la tine şi să te liniştească, şi tu ca bărbat mereu vrei să fie fata aceea, nu şti cine este, nu şti de ce este ea, dar vrei neapărat să se întample asta. Stai şi tragi din acel drog prezentat ca cel mai bun prieten al tău şi aştepţi, aştepţi să se întâmple un miracol. Fumezi, aştepţi, fumurile se ridică şi îngălbenesc încet încet tavanul locului semi-public şi semi-obscur în care te aflii şi nimic nu se întâmpla, dar speranţa nu dispare încă, mai e din ţigara, mai e timp să apară… Şi totuşi mai pufăi o dată… Şi apoi laşi ţigara, nu-i mai acorzi atenţie şi priveşti în gol, te gândeşti la tot felul de prostii şi îţi dai seama ca sunt chiar nişte prostii, prostii care pot fi interesante. Pentru tine sunt interesante pentru că altfel nu te-ai fi gândit la ele iar apoi te trece un uşor fior şi îţi aduci aminte de ce stăteai acolo, singur, fumând ţigara… Aşteptai pe cineva, aşteptai un suflet cald, un suflet care să te aline, verbal, fizic, sexual. Un suflet frumos, ca de înger… Ei, acel suflet nu eşti tu!

Asta îi spusese Jim Anielei după ce părăsiră barul înfumurat. Aniela rămăsese surprinsă. Nu ştia ce să zică… Nu înţelesese ce vroia Jim să spună, se strădui însă, dar degeaba.

-Sunt conştient că nu ai înţeles nimic din ce am spus… Mă refeream la faptul că asta simţeam eu acum, asta îmi doream eu în momentul în care afumam pereţii barului ăluia, asta îmi doresc în continuare, iar tu eşti cel mai apropiat lucru de acel suflet despre care vorbeam ca aş avea nevoie. Vrei să fi acel suflet?

– Da! Îi răspunse Aniela, parcă vrăjită de Jim în timp ce îl opri din drum luându-l de mână şi privindu-l direct în ochi.

VIII

În momentul următor, Aniela îl sărută pe Jim tandru pe buzele-i încleştate. Parcă nu dorea până la urmă ceea despre ce vorbea mai devreme. Parcă ceva lipsea din ecuaţie. Aniela era pregătită să i se ofere cu totul fără sa stea pe gânduri vreo secundă. Era pregătită să cadă în genunchi în momentul acela în faţa bărbatului pe care abia îl cunoscuse numai să îi răspundă la sărut. Deşi insita nu putea să înţeleagă. Aşa ceva nu i se mai întâmplase nici o dată până atunci, s-a îndrăgostit la prima vedere, iar Jim a devenit brusc nepăsător.

-De ce faci asta?

-Dar ce fac? Răspunse Jim.

– Nu vrei să mă săruţi, nu asta îşi doreai?

– Ba da, asta îmi doream, acum că am lucrul ăsta nu mi-l mai doresc. Deşi te-am dorit de când te-am văzut în bar, totuşi mi-am dat seama că pot să te am oricând…

Anielei nu-i plăcu această încredere în sine pe care Jim i-o aruncase în faţă, dar îi răspunsese:

-Ştii, eu acum încă sunt pregătită să îţi dau orice îmi ceri, te rog nu strica momentul.

– Femeie, mi-ai dat tot ce îmi doream, m-ai scos din barul acela cu un pretext perfect. Mi-ai alinat sufletul aşa cu mi-am dorit, mi-ai demonstrat că prietenul meu cel mai bun care şi-o trage cu fata pe care o iubesc poate să facă chestia asta oricând doreşte. Aşa sunteţi voi femeile, veniţi, ne alinaţi sufletul, ne faceţi fericiţi pe moment, dar când vine momentul pentru fericirea adevărată… Când? Vorbiţi despre iubire atât de uşor, de parcă v-ar trece prin cap la fiecare minut şi totuşi nu ştiţi ce înseamnă asta…

Jim o strânsese de umeri, o sărută pe obraz şi îi zâmbi Anielei, apoi se întoarse fără să se uite înapoi şi işi continuă drumu.

IX

O dată ajuns în Piaţa Sfatului, Jim îşi mai aprinsese o ţigară şi privii către porumbeii care se duceau la culcare către turla Bisericii Negre. Văzu un cuplu de porumbei. Mai trase un fum din ţigară în timp ce se gândea la puritatea vieţuitoarelor. De ce noi oamenii nu putem fi la fel de sinceri ca păsările alea? Ele nu se mint, nu se înşeala şi nici o dată nu rămân singure. De ce trebuie mereu cineva să sufere, de ce bătrânul care le dădea mâncare mai devreme nu mai este acum, de ce nu stă să aibă grijă tot timpul de ele. Şi găsi şi un răspuns la această ultimă întrebare, „pentru că porumbeii se au unii pe alţii, iar atunci când bătrânelul nu este prin preajmă, se îngrijesc şi-şi ţin de cald singuri. Oare noi de ce nu putem să facem aşa?”.

Jim îşi termină ţigara, o aruncă pe asfalt, îşi băgă mâinile în buzunar şi îşi continuă drumul…

X

Întorcându-ne în barul afumat de oamenii care nu îşi găsesc liniştea decât în compania berii sau a pachetului de Lucky Strike, în acel colţ slab luminat se văd doi singuratici care renunţă la acest adjectiv pentru cele câteva momente în care stau împreuna. Drai şi Johanna se ţineau de mână, dar nu într-un mod drăgăstos, ci işi satisfăceau nevoia de atingere a unei persoane plăcute. Amândoi veneau cu ceva în acest joc, amândoi câştigau deşi ei nu se considerau coechipieri ci adversari. Mâinile transpirate ale Johannei şi datul părului după ureche în mod repetat îi arătau lui Drai care este adevărata stare a fetei ce se chinuia să fie liniştită.

–          Ce te îngrijorează?

–          Nu înţeleg… spusese Johanna repetând gestul cu părul.

–          Păi observ că eşti neliniştită şi vreau sa ştiu care este motivul. Noh, meteahna noastra, a oamenilor, suntem curioşi.

–          Da aşa este, suntem curioşi. De aceea am sa-şi satisfac curiozitatea, pentru început…

–          Ei, spune! Zise Drai prefăcându-se că nu a înţeles aluzia.

–          Păi uite, nu ştiu nimic de Aniela, pentru început, şi ea nu obijnuieşte să iasă aşa de repede cu băieţii pe care abia îi cunoaşte.

–          Eu nu pot să cred asta, nici Jim nu este aşa.

–          Păi şi eu ce am cu asta?

–          Păi noi ce avem, că de la una la alta, am ajuns să vorbim despre prietenii noştrii. Moment în care Drai îşi trăsese mâna, se dădu cu spatele de spătarul scaunului şi îşi aprinsese o ţigară după ce se căută de brichetă, deşi cea a Johannei era în faţa lui.

XI

Cerculeţele făcute de Drai se izbeau de stâlpul de lemn, iar Johanna se gândea cu ce greşise, ce a făcut de l-a speriat pe băiatul asta din faţa ei. Drai îi face un semn să se apropie de el. Ea, din curiozitate, se apropie, îşi pune urechea langa gura lui.

–          Ştii, defapt trebuie să ştii, dar ceea ce nu ştii este că mi-am dat seama cât de mult te-a ofuscat gestul meu, tu mi te ofereai în deplinătate şi eu te-am refuzat, lucrul ăsta nu ţi se întâmplă prea des pentru că, sincer eşti cea mai frumoasa fată pe care am vazut-o vro dată.

Johanna nu avuse nici un răspuns la ceea ce a zis Drai, mâinile îi transpirau şi mai tare iar ochii ei verzi luminaţi de bretonul perfect îi luminau faţa. Avea o stare de disconfort foarte plăcută, nu ştia ce să facă mai departe şi aştepta continuarea lui Drai care nu zicea nimic. Se dăduse iarăşi pe spate şi îşi continuă ţigara.

XII

–          Nu ştiu în ce măsură te-a afectat ceea ce am zis, dar cred că nu îţi este deloc indiferent ceea ce am spus.

–          Aşa este, probabil cel mai drăguţ lucru pe care l-am auzit vro dată. Îţi mulţumesc pentru asta.

–          Stai puţin, cum adică… „Îmi mulţumeşti”?

–          Păi uite, aveam nevoie de aşa ceva. Până acum băieţii pe care îi cunoşteam erau uşor intimidaţi de mine, nu aveau curajul să spună nimic şi îmi trebuia un imbold, să-mi dau seama ce este defapt cu mine, iar tu mi-ai oferit acest imbold. De aceea îţi mulţumesc.

–          Stai puţin, fă-mă să înţeleg, cu alte cuvinte mi-ai cerut acest compliment, l-ai urmărit toată seara? Spuse Drai vizibil atins de cele spuse de Johanna.

–          Păi cam da, altfel te-aş minţi. I-a răspuns Johanna în timp ce îşi ştergea mâinile cu un şerveţel scos din geantă.

–          Ăm, pot să fiu sincer cu tine?

–          Eu sper că ai fost şi până acum sincer cu mine.

–          Da, aşa este, am fost.

XIII

–          Ia spune! Zise Johanna aşteptând răspunsul lui Drai.

–          Uite, eu sunt ferm convins că ai minţit spunând că te-ai folosit de mine şi că m-ai manipulat toată seara.

–          De ce spui asta?

–          Te-ai uitat prae puţin la mine; continuă Drai; iar apoi când ai spus ce ai avut de spus erai atentă mai mult la geantă decât la reacţiile mele, deci nu te interesa daca te cred sau nu. Apoi mâinile îţi transpirau şi mai tare, lucru care, din câte observ este tipic pentru tine când ai o stare de discomfort. Iarăşi, pe lângă asta, nu are cum, pentru că şi eu am făcut acelaşi lucru toată seara.

–          La ce te referi?

–          La faptul că eu, sau şi eu te-am manipulat toată seara.

–          Asta îţi place să crezi?

–          Da!

–          Atunci am să te las să crezi asta.

Discuţia se opri acolo. Drai îţi stingea ţigara cu foarte multa atenţie în scrumiera deja plină. Era rândul Johannei să facă ceva şi ea se conformă, îşi aprinse şi ea ţigara.

6 gânduri despre “Scrieri

  1. Pentru ca noi, oamenii, suntem orgoliosi, increzuti si plini de sine.
    Pentru ca traim intr-o lume in care si sentimentele se comenteaza si se pun sub lupa uitand de fapt ca exista pentru a fii traite nu comentate si rationalizate.
    Pentru ca nu mai stim sa ne bucuram la un zambet, o magaiere, o vorba buna.
    Pentru ca ne transformam in niste roboti !!!

    Si lista ar continua…

    P.S: frumoasa scriere, asteptam sa o mai completezi 😉

    Apreciază

  2. Ei bine, sper ca aceasta „scriere” sa fie una reala caci acest lucru n-ar indrepta-o asa mult spre fictiune, caci tie nu ti se potriveste „scrierea” ca opera de arta atat de mult ca raportearea ei la viata reala si la „tachinarea intelectuala” – cum am decis sa o numesc.
    Este intr-adevar o chestie care m-a facut sa o citesc si sa ma opresc din invatat (de parca o faceam inainte…).
    … Omenirea si sentimentele ei (ca sa ma leg de ce a scris Georgiana) este prea complicata pt a fi explicata sau inteleasa in vreun anume fel. Uneori poate ar trebui sa mai renuntam la „a intelege” sau „a explica” in favoarea „getting-along”-ului. Se pare ca daca nu am disparut din cauza asta, putem trai cu ea…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s