Câțiva ani din viața mea am căutat o definiție a acestei stări: ”fericirea”. L-am citit pe Bertrand Russell ”The conquest of Happiness” acum câțiva ani. Am urmărit filmul ”The Pursuit of Happyness” cu mare plăcere prin 2008. Mereu urez oamenilor să fie fericiți de ziua lor și, într-o bună măsură, caut și eu această stare, dar am o problemă cu definiția ei. Până și englezii pare că au o problemă cu felul în care se scrie cuvântul, ba cu i, ba cu y. Nu zic, chiar și Declarația de Independență a SUA vorbește despre ”Viață, libertate și căutarea fericirii”.
În toate trăirile mele și cele împărtășite de alții, portretizate de actori talentați sau explicate de oameni mult mai deștepți decât mine, am remarcat că nu există un consens asupra a ceea ce este fericirea. Există, însă, un consens asupra faptului că fericirea este ceva ce trebuie căutat, ceva la care muncești, pentru care depui efort. Fericirea e o stare pe care să ți-o dorești.
Dar este oare fericirea o stare universal valabilă pentru toți oamenii de pe Pământ, de acum și din istorie? Este asta ceva care să fie recunoscut de toată lumea că toată lumea își dorește fericirea? N-aș știi să spun. Nu am studiat problema cu multă ardoare în privința fericirii în societățile care nu mai există, însă în majoritatea lor există cutume sociale, evenimente, obiceiuri care ar indica asta, anume faptul că fericirea e ceva către care toată lumea tinde. Totuși, cum este obținută ea e atât de diferit încât doar starea finală este elementul comun.
În religie, cel mai adesea, fericirea e asociată cu o stare de pace interioară perpetuă. Nirvana pentru unii, mântuirea pentru alții, și nuanțat, istigfar pentru musulmani. Știm foarte bine că pe șefii Bisericilor Ortodoxe îi numim ”prea fericiți”, se cântă ”fericirile” pentru Maica Domnului și se urează ”sărbători fericite” mai peste tot în lumea vestică. La polul opus, termeni precum ”nefericit” sau ”nenorocit” sunt folosiți pentru a descrie oamenii cărora fie li s-a întâmplat un necaz, fie au generat un necaz, o tristețe cuiva. Suntem mult mai buni la a defini opusul fericirii, și extrem de liberi la a folosi cuvântul acesta pentru a descrie stări, oameni și evenimente care nu intră cu totul sub această umbrelă.
Sunt scrieri plauzibile despre Azteci care obișnuiau să facă sacrificii umane pentru a îmbuna zeii. Majoritatea celor sacrificați erau descriși ca fiind fericiți că trăiesc acel moment. Azi, orice cititor de aproape oriunde din lume ar fi oripilat de gândul de a fi sacrificat pe un altar ca să îmbuneze zeul ploii pentru că e secetă de mai bine de o lună și foametea o să bată la ușă. Însă nu orice cititor ar fi oripilat de ideea de a-și da viața sa dacă ar știi cu siguranță că după el nu ar mai fi deloc suferință pe Pământ. Perspectiva aceasta ține de modul în care creierul uman este ideologizat. Eu mi-aș da viața fericit dacă aș știi sigur că s-ar opri toate războaiele. Dar cum pot știi asta cu siguranță? Nu am cum. O persoană sacrificată de azteci știa cu siguranță că va ajunge să vorbească cu Tlaloc după moartea sa și va face tot ce poate să-l îmbuneze. De cele mai multe ori, cei sacrificați mureau fericiți.
Totuși cum e să trăiești fericit? Will Smith în ”The Pursuit of Happyness” își dorește foarte aprig un job bine plătit ca să poată să-și întrețină mai bine fiul. Știe că poate să facă mai mult decât ce face în mod curent și se dedică în direcția asta în ciuda adversităților. Într-un final își primește rolul și filmul se termină. Happy end. Dar este oare un Happy end? Ce se întâmplă peste 2-3-10 ani? Îi crește copilul și nu se mai înțeleg pentru că jobul lui nou îl face să muncească 12 ore pe zi și nu mai petrece timp cu el? E capabil să-și mențină rolul de-a lungul vieții și să fie mereu fericit? Cu siguranță nu. Ca actor, Will Smith poate fi destul de talentat. Totuși, ce a prezentat în finalul filmului este ușor straniu. Pe o melodie veselă care vrea să dea speranță, Smith alege să portretizeze lacrimi și anxietate, chiar bucurie atunci când îi este oferită poziția de broker. Mie însă asta nu-mi inspiră fericire. O dată nu l-am văzut zâmbind, zâmbetul fiind cea mai asociată trăsătură cu starea de fericire. De acord, putem plânge de bucurie, însă bucuria e o celebrare a unei reușite, e o stare care se termină în câteva minute, ore sau zile. Fericirea ar trebui să fie o stare perpetuă, nu?
Aparent nu. Sunt tot felul de studii care arată că cu cât un om are parte mai mult de fericire, cu atât mai greu îi este să simtă starea aceea din nou. I se obișnuiește corpul, probabil la nivel neurochimic, și starea dispare. Hiturile de dopamină, endorfine și toate cele nu-și mai fac efectul. Starea psihologică de fericire trece și trece mult mai repede atunci când apar evenimente neprevăzute de care trebuie să ne ocupăm. Am rezolvat problemele, apoi ne apucăm iar să căutăm fericirea, dar e dificil de găsit în aceleași lucruri pe care le-am făcut constant până atunci. Trebuie ceva nou, intens, tangibil. O altă epifanie, o altă reușită, un alt punct atins în carieră.
Dar să recapitulăm. Fericirea are următoarele trăsături:
- Este o stare către care omul tinde în mod natural.
- Este independentă de ideologia omului.
- Este intermitentă, deși se dorește ca ea să fie perpetuă.
- Este intimă, adică e generată de lucruri diferite de la persoană la persoană.
Așadar ce este fericirea?
Starea firească către care psihicul uman sănătos tinde în mod constant.
Nu sunt expert în psihologie, și e prima dată când folosesc psihicul în expunerea aceasta. Totuși, faptul că toți oamenii de pretutindeni încearcă într-o formă sau alta să ajungă să fie fericiți, arată că asta e o trăsătură caracteristică omenirii, deci psihicului. Și probabil că valoarea evolutivă este motivația oamenilor de a acționa, crea o societate funcțională și, astfel, a asigura perpetuarea speciei cu mai multă eficiență. Fericirea e starea care face societatea să meargă.
Paul Ispas - IsPaul.ro 