Corporatiști mișto – Oana Pasăre – episodul 2

Corporatiști mișto – Oana Pasăre – episodul 2

I-am propus Oanei să scriu despre ea acum vreo două săptămâni. Ne-am dat întâlnire în Manufaktura, o cafenea simpatică amplasată în Mega Mall, poate cel mai plin de cocalari centru comercial din București. Înainte să mă văd cu Oana, am trăit experiențele clasice de aici, anume un specimen luându-se de o pițipoancă în timp ce o alta încerca să îi lege șireturile de la tricou. ”Te ajut eu, pisi!”, zisese personajul. Dar o văd pe Oana și toate scârbele au dispărut. Nu ne-am mai întâlnit de câteva luni, pentru că deși am fost colegi de corporație, Oana a ales o alta, mai bine plătită.

Ne așezăm la o masă de la etaj din Manufaktura în timp ce admiram decorațiile minimale, dar cu bun gust. Și ce e cu cover-urile jazz după cântăreți morți? Un Chris Cornell, un Prince… ca să se seteze atmosfera. Dar am trecut repede la discuție, așa că iată ce a ieșit.

Faceți cunoștință cu Oana, mânuțele din spatele Out and About

Oana, ce faci tu mișto?

Out and about.

Ce e asta?

Esteee… Un proiect personal. Este de fapt un blog, deși prefer site de entertainment, pentru că se referă în mare parte la locurile mișto din București și nu numai, dar în principal capitala, pentru că aici locuiesc. Am și o mică componentă de travel.

Intră puțin în detalii.

Ziceam, nu este doar despre București, este despre timpul liber, ce facem cu el, altfel decât să stăm pe canapea să ne uităm televizor, despre locuri mișto în care să ne simțim bine, despre activități sportive, despre locuri de relaxare, evenimente și altele. Nișa, acum, este dată de articolele de week-end, cu evenimentele de la sfârșitul săptămânii. Asta pentru că toată lumea mă întreba ce se întâmplă în week-end, unde mergem. Și repetam răspunsurile constant.

Deci așa zici c-a luat naștere proiectul?

Da, așa a luat naștere. O dată așa, și o dată că mă tot întrebau prietenii pe unde să iasă în oraș, ce să facă. Gen, că vin prieteni din altă țară, unde să-i ducă, să fie și mișto și mâncare bună. Așa a luat naștere acest blog.

Întrebarea evidentă: nu e un fel de Șapte seri?

Uhm. Mie mi-e greu să spun dar mă raportez la ce spune lumea. Prietenii mei mi-au zis că pe Șapte Seri nu găsesc nimic important sau interesant și preferă să vină la mine. Pe Șapte Seri nu există componenta asta umană, personală. Ce scriu pe blog în clipa asta este despre evenimente sau locuri care-mi plac. Nu m-a chemat în mod special, n-am luat o masă gratuită, nimic. Sunt locuri în care am fost și mi-a plăcut.

Zici și de locuri de care nu ți-a plăcut?

Da. De exemplu ”Caju”, un loc unde mi-au plăcut foarte mult atât mâncarea cât și design-ul, dar servirea a fost sub orice critică. M-a deranjat faptul că au încercat să pună chestii în plus pe notă, iar când le-am atras atenția, au început să se certe cu noi, adăugând faptului că erau destul de nepoliticoși.

Adevărul e că mâncarea chiar arată bine, păcat de experiență.

Înțeleg că ei ți-au văzut articolul din urma experienței?

Da, din câte știu, l-au văzut. Dar nu am avut nicio reacție de la ei.

Nimic?

Nu.

Zi-mi de componenta de travel.

E foarte simplu. Îmi place să călătoresc. Nu o fac atât de mult pe cât mi-aș dori. Adesea mă documentez, dar nu întotdeauna găsesc ce vreau, și dacă găsesc, găsesc segmentat. Așa că m-am gândit să le pun la un loc pentru ca oamenii să poată să vadă totul așa cum îmi place mie, într-un singur loc. Plus că e și un mod foarte drăguț de a păstra amintirile din concediu.

Cât de des postezi?

Cam de două ori pe săptămână e media. Am articolul de week-end, care trebuie să apară în fiecare săptămână, și încerc să mai adaug cel puțin încă unul. În genere review-uri sau vreo activitate. Păstrăm tematica  blogului! (râde)

Zi-mi de succes. Cât are, cât ai vrea să aibă.

L-am lansat la începutul anului. Am peste 1200 de like-uri pe Facebook. Traficul pe articol e de minimum 100 de unici. Cel mai de succes a fost cel de la Caju. Se pare că ”hateăreala” vinde. Dar în general articolele de travel au ceva mai mult succes. Sunt mai frumoase, mai căutate. Și pot să zic că au început să mă găsească oamenii de PR din domeniul ”horeca”.

Până la urmă era o chestiune de timp. Dar bravo, ești pe drumul cel bun. Acum să pun și întrebarea: de ce lucrezi la corporație?

Pentru că nu fac niciun ban din blog. Am nevoie să trăiesc. Blogul nu-mi acoperă facturile și pâinea de pe masă. E doar un hobby despre unde ies. Și review-urile sunt pe banii mei… și pe ai prietenilor, că nu prea merg singură. Sau… pe banii corporației (râde). Ceea ce se cheamă ”cine de echipă”.

Sigur ești importantă când vine vorba de ieșire cu echipa

Da, tot timpul. Și mereu propun mai multe locuri și alegem de comun acord.

De cât timp ești la corporație?

Înainte de HP eram la o mini-coprorație… deci, dacă o punem și pe aia, sunt vreo 5 ani.

Te gândești să renunți la domeniu?

La corporație? Momentan nu. Nu știu ce-mi rezervă viitorul, dar acum am un venit stabil, deci am un confort.

Câți bani ai băgat în proiect?

Pe lângă banii dați pe ieșiri, mai bag câte un boost pe facebook. Poate un 50 de lei lunar. Altfel, nu știu de câte ori ies pe săptămână. E totuși o provocare să văd câte un loc nou ca să am ce scrie. Nu știu, tu cât cheltui ca să ieși în oraș?

Da, dar eu nu îmbin utilul cu plăcutul…

Da, tu nu, dar eu de ce să nu profit de oportunitate? (râde)

Păi, mă gândesc că nu ieși singură.

Corect. Și de fiecare dată când ies în oraș nu-i las pe prieteni să mănânce până nu fac poze la mâncare, iar la sfârșit le cer și părerea: ți-a plăcut aia, aialaltă? Că doar nu mănânc eu șapte feluri de mâncare.

Deci furi opinia oamenilor, cum s-ar zice.

Bineînțeles. Mai exact, le cer părerea, nu le-o iau fără să știe. Mă bazez pe opiniile lor. Ideea este că oamenii, atunci când vor să meargă undeva, trebuie să știe ce părere au avut alți oameni. Astfel, prin blogul acesta, îi ajut să vadă părerea mea și a altora cu privire la locurile astea. Îmi doresc să afle o părere personală, nu informații generale, cât costă limonada și cum arată, ca pe Șapte Seri. Oamenii își doresc detalii mai personale, componenta umană.

De asta se și uită la reivew-uri, până la urmă.

Da, dar e mai simplu să iei dintr-un singur loc informația decât să iei review-urile la rând. Că acolo  nu prea ai prețuri, poze. Eu le am pe toate la un loc. Plus că review-urile prezintă opinia extremă a celui care le scrie, fie că le-a plăcut mult, fie deloc, nu prea găsești chestii de mijloc. La mine găsești informația cumulată, întreagă, nu doar extremele.

Mai ai alte proiecte, sau vrei să-l dezvolți pe acesta?

Momentan nu. Vreau să ajung să fac eu evenimente. Ieșind și văzând, învăț ce-mi place și ce nu îmi place, ce își doresc oamenii de la anumite evenimente. Și mi-ar plăcea să mă implic mai mult pe partea asta și să fac ceva de organizare. Dar încă e un vis îndepărtat… (e un pic tristă). Cel mai bun job e să organizezi evenimente. Ăsta, și ăla: să te plătească cineva să călătorești.

Care-i următorul loc în care vrei să mergi?

Deja am atâta material pe care nu am apucat să-l pun cap-la-cap, dacă e vorba de scris. Dar am auzit de un loc deschis recent, ”E varză”, fix așa se numește. Cică au niște coaste foarte bune. De-abia aștept. Contrar numelui, se pare că nu e varză, dar să vedem.

Până să ajungă la ”E Varză”, priviți-o pe Oana în Portugalia.

Cum încheiem interviul?

Habar nu am. E primul interviu din viața mea. Ba nu, am mai dat unul la televizor pe cu totul altă temă… (își scoate iQOS-ul). Nu știu, tu ești.. intervievatorul. Zi-mi tu!

Repetăm schema peste un an și evaluăm unde suntem?

Da! (cel mai decis ”da” pe care l-a dat toată dup-amiaza).

Corporatiști mișto – Eda Călin – Episodul 1

Corporatiști mișto – Eda Călin – Episodul 1

Corporatiști mișto vrea să fie un fel de serial în care voi prezenta oameni care lucrează sau au lucrat în corporație în timp ce fac și alte chestii mișto pe lângă bani pentru străini. Și pentru sine.

Încep seria cu o persoană dragă mie, Eda Călin. Ea are o pagină de Facebook care este un real succes, pagină de care auzisem înainte să știu că ea e omul din spatele postărilor. Dar mai multe vedeți din conversația de mai jos.

Mai întâi de toate, ea este Eda, ca să știți cu cine stăm de vorbă

Eda, ce faci tu mișto?

Pe pereți nu se scrie.

Ce e asta?

E o pagina de Facebook unde încerc să promovez street art-ul din România. Nu ”grafitti”, ci mesaje scrise pe pereți, artă stradală, stencil-uri, paste-ups. Și murale.

Ce sunt astea stencil-uri și paste-ups?

Paste up este o tehnică de street art prin care lipeşti o imagine pe un perete folosind wheat paste (un amestec de făină, apă și zahăr). Stencil-urile sunt o machetă făcută acasă și decupată care este apoi „șpreiată” pe pereți. E mai rapid când vrei să nu te prindă poliția (râde). Din păcate, artă-artă găsești foarte rar pentru că sunt puține proiecte finanțate cum trebuie. De asta, 90% din pagină se axează pe mesaje scrise pe pereți. Un artist specializat la noi in paste up si stencil art este Ortaku.

Ortaku și astenia de primăvară. Acum în stencil.

Când te-ai apucat și de ce te-ai ținut de asta?

Povestea a început prin facultate când am văzut un tip care făcea poze în băile publice din Timișoara la chestiile scrise pe pereții de acolo. Eu deja făcusem câteva poze la street art-ul din Timișoara, dar țineam pentru mine. Încetul-cu-încetul am ajuns la 50-100 de poze și am decis să fac un album pe pagina personala de FB, doar pentru prieteni. În decursul anilor am făcut poze peste tot, prin toate orașele pe care le-am vizitat în țară, și am ajuns la 300 de pereți fotografiați. Adunându-se pozele, am primit multe sugestii de la prieteni să-mi fac o pagină, zicând că mai multă lume ar trebui să vadă astea. N-am crezut c-o să prindă chestia asta, dar cam după patru ani de când am pagina am ajuns la 55502 like-uri azi la prânz.

Wow. Bravo! Păi și de ce lucrezi la corporație. Sau, mă rog, ai lucrat… până azi?

Lucrez de dinainte de a-mi crea pagina. Dar am continuat după ce am făcut chestia asta mișto pentru că… pam-pam, am nevoie de bani să mănânc. Și să mă îmbrac. (râsul ei colorat de fată din Banat trebuie re-menționat)

N-am băgat niciun ban în pagină din ce am făcut în corporație.

Consideram la început că o să am content pentru un an-un an jumătate, dacă postam zilnic. Dar în scurt timp de la lansare, după vreo lună, au început să vină din follower-i să-mi dea mesaje private pe pagina cu pozele făcute de ei, lucru care m-a bucurat pentru că știam că există în țară foarte multe mesaje murale și stencil-uri nedescoperite, sau ascunse, care merită promovate!

Zi-mi o povestioară inedită…

În urmă cu vreo 2 ani am primit un mesaj pe pagină de la Dan Perjovschi, un artist pe care eu îl admiram de mult timp. Am crezut că face cineva un prank, inițial. Mă abordase cu o mențiune că un stencil postat nu era al lui, dar ideea și conceptul erau ale lui, deci n-ar fi trebuit să-i dau credit celui care-mi dăduse poza și se semna ca autor al acelei lucrări. Bine, omul a fost foarte diplomat. Printre altele m-a felicitat pentru pagină. A zis că dețin o veritabilă arhivă națională a pereților scriși din România și că ar trebui să scot un album, sau ceva, și că am susținerea lui în cazul în care-mi doresc asta.

Cum te-a ajutat munca la corporație în chestia asta…

Deocamdată ideea cu albumul mă încântă, dar nu am avut practic timp să mă ocup de el. Îmi dau seama că e o muncă destul de intensă pe care ar trebui să o depun, de la căutare de fonduri, sponsori, editură, și acordurile artiștilor… E nebunie. Pe de altă parte am putut să postez din corporație poze zilnice pe FB și pe Instagram.

Că veni vorba, pe Insta am 1500 de follower-i. Câteodată, la anumite postări iau mai multe like-uri pe Instagram decât pe Facebook. Fiecare rețea de socializare cu algoritmele sale.

Ca planuri, nu prea am… dacă apare ceva important, cum a  fost Insta-ul pe care l-am lansat acum un an, sigur nu am să refuz. Nu îmi mănâncă mult timp ceea ce fac, cam 10-15 mintue pe zi pentru postare și răspunsuri la mesaje. Acum cel mai mult îmi ia să verific dacă o poză a mai fost postată, pentru că sunt peste 1000 de imagini unice în toată ”arhiva”.

Altfel, încerc să promovez festivalurile de street art, care și așa sunt puține, cum ar fi Sibiu International Street Art Festival. Sau artiști, dându-le share-uri, că ei au mai puține like-uri decât are pagina mea, deci îi ajut cu mare drag.

Zi-mi ceva de încheiere

Nu știu dacă e relevant, dar am văzut o poză scrisă cu un marker ”Pe pereți se scrie”, a avut un reach mic… 80 de like-uri, dar mi s-a părut distractiv să-mi văd ideea întoarsă. Nu știu, poate chiar înseamnă ceva treaba asta pentru cineva…

Deci, se scrie sau nu pe pereți?

Eda a părăsit munca la corporație, astăzi fiindu-i ultima zi. A spus că s-ar întoarce, dar a găsit un program de voluntariat peste hotare pe care îl consideră de nerefuzat.

Angajatori de… rahat

Anual, sau chiar mai des, se face festivalul promoterițelor și al itiștilor: Angajatori de top. Undeva la peste jumătate din joburile oferite acolo sunt pentru cei cu pregătire IT/Inginerie sau pentru fete frumoase care să dea pachete moca de țigări consumatorilor din diverse baruri și non-stopuri. E bine totuși că nu vin și de la studio-uri de Videochat, omniprezenți pe site-urile cu joburi-joburi-joburi-mii-de-joburi. Asta, probabil, pentru că cei de la Catalyst își cunosc, cât-de-cât prioritățile.

Dar nu despre acest târg vreau să vă vorbesc acum, ci despre angajatorii de rahao români tipici. Îi știți, că-s la tot colțul. Am vreo 2-3 în lista de prieteni și am muncit pentru cel puțin unul. Avem prieteni care se plâng constant de jobul lor, însă remarc, din ce în ce mai des, că nu neapărat ce faci, ci pentru cine faci este lucrul definitoriu. Am fi înclinați să spunem că pentru noi muncim, dar ăsta cam este un lucru fals. În genere muncim pentru altcineva/ceva, și primim și noi o pâinică acolo, cât să zicem bogdaproste. Iar dacă vrem să ne ”privatizăm”, șansele de reușită sunt într-atât de mici încât mai bine rămânem la angajatorul nostru.

Apoi, se mai întâmplă, c-așa-i piața, să rămâi fără job. Prioritățile, sănătatea, geografia sau economia te-au împins într-acolo. Și ce faci? Stai, reziști, cheltui din economii, te-mprumuți, dar, până la urmă, de angajat tot trebe să te angajezi, că nasturii nu-s buni la Mega Image. Curent în casa poate-ți faci, dacă te pricepi să legi un dinam la banda de alergat, dar până când? Fără digi și internet nu prea exiști, iar ca s-o vezi pe Halep, când acasă n-ai televizor, să mergi în bar îți trebuie vreo doi lei, iar altă bere decât Zăganu nu prea e bună. Așa că ce faci? După cum spuneam, cauți un job, ca să iei salariu, să ai să consumi. Și ajungi pe la diverși cu cv-ul într-o mână și basca într-alta. Te cheamă la interviu și… Și ajungi la faza următoare, unde iți dă teste. Bagi testele. Vin și-ți zic că-ți dau feedback, indiferent daca se decid că da sau ba. Mhm, siiigur. Nexam telefon. Am pățit asta cu trei angajatori. ”Da, Paul, te sunăm cum luăm o decizie. Oricum ai rămas printre ultimii doi și nu ne ia nimic să te sunăm. Și așa, nu cred că ai de ce să-ți faci griji”. Ciu-ciu, fraiere. De la Lidl PR și Rivertea (niște unii cu ceaiuri), la chiar GMP PR, nimic. Poate-s eu de vina, aveam telefonul închis. Apoi vine experiența Golin, care cică mă sună. M-au sunat după 6 luni să mă cheme la un alt interviu, în urma căruia cică ”sigur”, după ce 6 luni n-am primit nimic. Iară l-am luat pe ”pas” în mână. Am semnat între timp în altă parte, iar după încă 6 luni, sunt chemat iarași la Golin pentru o altă discuție. Văd că nu cădem la învoială în privința banilor, însă primesc garanția că voi fi sunat pentru a mi se comunica decizia, indiferent de natura ei. M-a sunat nimeni. Îl știți și voi, acel celebru Anonim Vasile, din orașul Nicăierea.

În fine, astea-s doar orgolii rănite, trec mai repede decât am reușit să-mi dau seama că s-au întâmplat. Vorba internetului: one of the biggest lies of the world ”we’ll call you”. Însă să zicem că te angajezi. Mă rog, stabilești că începi munca acolo. Primul lucru, care-mi face pielea măciucă: da, dar… nu-ți fac contract primele 3 luni, ci facem de voluntariat. Bine Boss, zic. Apoi îmi pune contract de voluntariat pe 4 luni în brațe. Eu, ca boul, semnez. După 3 luni mă aștept ”să discuție” și primesc liber să tac. După 4 luni și o săptămână plec, iar angajatorul e mirat ”de ce?, unde pleci pe praful ăsta?”. Zic, undeva unde o să fiu plătit pentru ce fac, în mod legal.

Și înțeleg că mai există o categorie: ”da, dar nu-ți trec totul pe cartea de muncă”. Am impresia, uneori, că asta e valabil pentru absolut tot sectorul IMM-urilor din România, cu capital românesc. Pe modelul: dau bon doar dacă cere, la fel și cu actele: vrea tot pe acte, îi tai din salariu. Ori asta, sincer, trebuie să fie primul indiciu că șeful tău e român, dacă nu altceva.

Și intri pe facebook, locul în care toată ura, lipsa de logică, ignoranța și răutatea este strânsă la un loc și revărsată spre veșnica spamare a fiecărui feed. Și-i vezi pe aceeași oameni că se plâng de faptul că statul nu face nimic pentru nimeni. Că e criză, că e mizerie, că n-avem autostrăzi. Aceeași oameni care nu se țin de cuvânt față de angajați/clienți/potențiali angajați, emit pretenția ca cei de sus să se țină de cuvânt față de… de ei, cetățenii. Aceiași oameni care vor autostrăzi și zbiară că statul fură, dau șpagă polițistului să nu-i ia carnetul. Angajatorii care dau jumătate de salariu legal se supără pe ”stat” că nu-i returnează TVA-ul la timp. Aceeași agenție de PR premiată nu se coboară la nivelul unui receptor de telefon vreme de 2 minute, pentru că e pierdere de timp. Știți bancul cu timpul?

Și apoi apar mult-hulitele corporații cu ai lor mult-huliți corporatiști. Salariu întreg pe cartea de muncă, beneficii, concediu, liniște, etc. Ai toate pârghiile necesare, ca angajat, în interior, să dovedești că poți fi cineva, că poți crește, și ești răsplătit ca atare. În cel mai rău caz, nu poți, nu faci nimic, nu te dă nimeni afară, iei un rol mai ușor, însă ai siguranța că nu vei fi dat afară decât dacă faci nasoale. Mai bine decât la stat, unde cum trec alegerile, poți să fi pictat luna roșie, dacă n-au câștigat ai tăi, larevedere-pa! Există și excepția profesioniștilor, care sunt, gen (sic) 10% din aparatul de stat, dacă nu chiar mai puțin, conform teoriei atracției universale.

Și apoi, să vă zic un lucru: ați fi surprinși să aflați câți dintre artiștii României nu trăiesc din arta lor, și lucrează la diversele corporații și agenții de PR. Să mănânce și ei o pâine. Deci, în alte feluri, angajatorii care nu-s de rahao, aduc mai multe beneficii României decât ne putem imagina. Poate cu excepția telefonului promis, pe care nu-l vei primi. Poate de asta avem servicii de telefonie mobila de rahao…