Tata – IsPaul zice

Pentru ei

Părinții mei sunt plecați din țară de ceva timp. Mama de aproape opt ani, tata, cu pauze, cred că a strâns 5 ani. Au plecat de nevoie, nu de plăcere. Nu pentru un trai mai bun, ci pentru că aici traiul este aproape inexistent. Pentru ei, oameni cu facultate, cu experiență în muncă, din păcate crescuți de comunism, schimbările și instabilitatea politică, socială și economică nu au reușit să le ofere ceea ce meritau, răsplata pentru muncă.

Aș putea spune că am sute de cunoștințe care au părăsit țara și au plecat pe peste tot. Știu oameni în Australia, în Canada, în SUA, Europa, și chiar și la Polul Nord. Nu, nu exagerez. Românii caută să plece oriunde le este mai bine sau oriunde sunt lăsați să facă în așa fel încât să le fie mai bine.

Și nu vreau să vorbesc doar de felul în care nu suntem lăsați, ci despre ce înseamnă ”mai bine”. Păi să vi-l dau pe tata ca exemplu. El s-a dus în Antwerpen, în Belgia, unde lucrează în port. Alaltăieri am vorbit cu el pentru că voia să meargă la Roger Waters la concert. Când e concertul? Sâmbătă, pe 12. Și-a luat bilete și se va duce. El este fan Pink Floyd de când mă știu, iar faptul că la 60 de ani, din munca lui își poate vedea un vis împlinit este ceva ce poartă meritul exclusiv al lui. Munca sa și dorința lui de a se schimba, de a face ceva să îi fie mai bine, au dat roade. Mama mea a reușit performanța ca, la un moment dat, să poată să ne susțină financiar pe mine, pe fratele meu și pe tatăl meu. E drept, pentru o perioadă scurtă de timp, dar datorată tot muncii ei, tot dedicării ei și tot deciziei ei de a dori să se schimbe. Pentru că în Italia, Anglia, Franța, Germania sau Spania nu umblă câini cu covrigi în coadă. Nu. Dar dacă vrei să faci ceva acolo, ești lăsat. Vorba lui Becali ”nu e treaba la oi de unde bea calu apă”, la fel și aici, nu ar trebui să fie treaba nimănui cum fac bani, atâta timp cât îi fac legal. Dar nu. În continuare politica românească nu le dă pace celor plecați în afară. Ei în continuare îi arată cu degetul pe cei pe care i-au gonit. Se ajunge ca pătura radicală să îi numească ”trădători de țară” pe cei care au părăsit România pentru că nu o mai puteau duce aici. Cu vârf de lance în gura lui Mircea Badea care îi atacă mereu pe cei plecați din țară susținând că dacă nu plătesc taxe aici, să nu voteze, chiar dacă sunt cetățeni. Sau cu câte un lider deconectat de la realitate care încearcă să-i momească pe cei plecați să se întoarcă susținând că ”au crescut salariile”, în condițiile în care copiii lor își caută de muncă și nu găsesc, pe cine încearcă să mintă?

Da, dacă pleci din țară nu ești deconectat de la realitatea din România, ci te conectezi la filtrul țării în care ai plecat și remarci niște diferențe care-ți schimbă percepția asupra realității. Nu mai accepți minciuna. A crescut salariul, a scăzut șomajul, zic ei, dar cunoștințele tale din țară tot atâta câștigă, tot rău le merge, copiii tăi nu sunt doriți nicăieri să lucreze (unul din patru tineri e șomer), și când vii în țară o dată pe an, singurii cărora le merge bine sunt cei care lucrează la stat, restul conduc aceeași mașină, locuiesc 4 oameni în aceleași 2 camere și încearcă, se plâng și te-ntreabă dacă nu ai un loc de muncă unde ești tu și pentru ei.

Mai există o a treia categorie, minoritară, cea a celor care chiar produc aici. Că lucrează la multinațională, sau la o națională cu tendințe internaționale, sau chiar la acea mică bucată productivă a statului, sunt angajați cu acte în regulă, au salariul întreg, își permit un concediu undeva, iar șefii lor sunt încântați să se numească milionari sau multi-milionari. Sunt genul de oameni care au înțeles că e suficient succes pentru toată lumea, și că dacă unora le merge bine, celorlalți nu trebuie să le meargă rău, ci trebuie ajutați să le fie și lor bine. Această minoritate, probabil un milion de oameni, sunt cei care produc suficient cât să asigure consumul celorlalți. Și nu, nu mă deranjează să mă număr printre ei. Nu mă deranjează să-mi plătesc taxele, impozitele, contribuțiile. Nu mă deranjează nici că vreți proprietatea mea – pilonul II – să devină a statului. Nu. Mă deranjează că mi-ați fugărit părinții și o bună parte din prieteni, iar apoi îi criticați ca și cum ei ar fi motivul pentru care România merge prost.

Pentru ei, pentru cei fugăriți, care au plecat într-o țară care îi lasă să-și îndeplinească visele, pentru ei voi ieși pe 10 august în stradă.

Un Tată.

Un tată trecut de 30 de ani vine seara destul de târziu acasă, după o zi lungă de la serviciu unde al său șef nu i-a făcut decât aluzii la cât de ineficient este. În repetate rânduri se întâmplă asta, însă și șeful și tatăl știu că au nevoie unul de altul, dar când depinzi de superior pentru mâncarea copilului tău, îl lași să-și verse frustrările pe tine. Așa și tatăl, preferă să înghită niște vorbe nemeritate decât să-și vadă chiria neplătită.

Se termină ziua de 12 ore de muncă, și cu toate că nici ultimele 2 luni n-au adus plată în plus pentru orele suplimentare, acesta se urcă resemnat, poate chiar bucuros, că poate merge acasă unde să mănânce din iahnia soției și să bage multă ceapă roșie care să-ntărească gustul fasolei. Se urcă în mașina la mâna a doua cumpărată acum 5 luni cu banii jos. Poate singurul moft pe care și l-a făcut în ultima perioadă, chiar dacă vechi, dar măcar brăduțul Wunder Baum este nou. Când ajunge în fața blocului, locul său de parcare este iarăși ocupat de tânărul acela cu bani care vine la vecina de la patru. Noroc că s-a mai întâmplat și avea numărul de telefon în geam. Așadar, tatăl pune mâna pe telefon și-l sună pe respectiv care, cu un aer ușor arogant, dar prietenesc, coboară să-și mute Audiul pe care îl are de nou. Se întâlnesc, apoi, în scara blocului, dau mâna și-și urează pofta buna sau distracție plăcută.

Deschizând ușa casei îl lovește căldura cu care este deja familiar. Bucătăria este mai caldă și are un miros stătut de fasole făcută la ceaunul pe care îl are primit cadou de la mama lui. Se așază la masă, soarbe două pahare de țuică și este aproape fără chef în discuția cu soția lui. Pornește televizorul de pe frigider și caută repede postul preferat de știri. Termină de mâncat, mai ia un pahar de țuică și întreabă de băiatul lui. Soția îl îndeamnă să meargă la el în cameră să-l salute de noapte bună. Se ridică de la masă sătul și greoi și se îndreaptă spre dormitorul lui, nu înainte de a-i reproșa soției că cel mic nu-i vine niciodată în întâmpinare.

În drum spre dormitor se oprește la toaletă unde remarcă o ușoară mizerie rămasă pe closet. Dezgustat iese grăbit din baie, fără să fi făcut ce-și propusese, și-și întreabă soția cine a fost ultimul la baie. Soția îi răspunde că cel mic, în urmă cu 30 de minute. Atunci tatăl se întoarce nervos către dormitor unde deschide ușa destul de brusc. Băiatul de șapte ani încremenește, simțind parcă ce ar urma. Tatăl, având cureaua deja desfăcută, o trage dintre găici dintr-o smucitură și-și apucă copilul de o mână. Băiatul, speriat, ar fi vrut să plângă, dar știa că nu rezolvă nimic. În plus, nici nu înțelegea de ce, dar asta nu era o noutate. Își aduce aminte de episodul în care fusese pălmuit pentru că se împiedicase pe stradă și strigase ”băgami-aș”, sau de momentul în care i-a promis că-i cumpără noul set Lego Star Wars, acum un an… Toate amintirile îi veneau în ritmul loviturilor de curea, dar știa că doar prima și ultima sunt cele mai dureroase. Prima pentru că nu te aștepți și nu știi cât de tare dă. Ultima… pentru că durerea aceea ține până a doua zi. Dar nu durerea durea.

După ce a terminat, tatăl și-a pus cureaua grăbit, răsuflând a ceapă și țuică, dar nu atât de rău pe cât în alte dăți. S-a uitat la copilul lui care-i privea șosetele cu ochii în lacrimi și cu mâinile frecându-și dosul deja învinețit și i-a spus, cu o voce destul de calmă, că de acum înainte să spele wc-ul după ce-l folosește. A plecat din dormitor fără să trântească ușa.

Asta e părerea mea despre ce s-a întâmplat în Norvegia. Iar tatăl este atât domnul Bodnariu cât și statul Norvegian. Unul își bate copiii în loc să-i iubească, iar altul destramă familii în loc să le întărească.

Pomană cu dar

Eeeh, şi iată cum revin „în forţă” după cum am promis.

În astă minunată seara de marţi către miercuri l-am văzut pe tata cu lacrimi în ochi. Râdea cu atâta poftă în timp ce povestea povestea (sună bizar, dar aşa este) unui comanion de halbă. Zicea că nenea acela a fost singurul om din Braşov, şi poate chiar din naţia românească, ce a săvârşit, după cum zice titlul, o pomană cu dar. Voi începe aşadar a povesti fără a folosi ghilimele pentru că voi face o oarecare adaptare. Vreau sa menţionez că adaptarea este necesară pentru că printre hohotele de râs ale tatei am reuşit să culeg esenţialul, ceea ce nu cred ca este benefic pentru o varianta scrisă.

Totul începe cu ceva vreme în urmă, moment în care în urma unui accident moare socrul domnului halbangiu (mi-a spus tata numele, dar nu l-am memorat). Familia socrului nu tocmai înstărită, socrul a ajuns la morga Spitalului Judeţean Braşov. Cine să meargă să-l scoată, se trage la sorţ că fix domnul Halbangiu. Acesta se conformează, se duce la spital şi deja îl ia cu tremurici. Intră în „sala rece” şi zice numele decedatului raposat. Domnul cioclu trage de sertarul frigorific moment în care este vizibilă faţa plină de promoroacă a unei figuri de câteva zile apuse. La gât îi strălucea ceva. Halbangiul nu avu suficientul sânge în instalaţie de a-l privi cum trebe pe apusul lungit pe targă, şi spusese grăbit că acela este socrul său. Cioclii se pun pe treabă şi aranjează neînsufleţitul „full option” după cum ceruse eroul acestei naraţiuni.

Halbangiul, pe drum spre casă în dric verifică elementele strălucitoare ale celui decedat. Şi ca o coţofană culege cele ce aveau să fie 800 de grame de aur. Ajuns acasă femeile dau sa îl îmbrace, dar s-a cam umflat mortul. Bă nu-i tata socru, bă ba e, cum să nu fie, doar nu am luat eu alt mort, bă bine. Se duce omul la preot stabileşte momentul înmormântării se rezolvă treaba, şi la priveghi-ul de dinainte de înmormântare apare fie-sa viitorului îngropat. Bocete plânsete, până când se şterge la ochi şi priveşte alungitul. „Ăsta nu e tataaaaa!!!!”. Şi săraca apucă de tot ce putea prinde şi trântea, şi ţipa şi-l cerea pe tatăl ei. Feţele celor ce stăteau pe acolo se făcuseră pătrate de dubiu şi chiar amuzament.

Halbangiul se sui în primul taxiu şi fugi până la morgă. Întrebă dacă mai există încă cineva pe numele cu pricina şi ghiciţi surpriză, mai există!!! Repede în grabă îl aranjară, merseră cu dricul la biserică, l-au lăsat pe cel bun şi au luat impostorul şi apoi au plecat. S-a terminat înmormântarea, moment în care Halbangiul este izbit în creier de o idee ce personal mi s-a părut genială. Scoate un bol şi merge prin mulţime la pomană şi le cere „Nu vreţi să daţi câte ceva pentru el, că a fost un om bun, fie-i ţărâna uşoară”, şi oamenii s-au conformat, inclusiv preotul care a avut rol de naş.

Concluzia financiară: