Aveam vreo opt ani, iar opt ani în cartierul Triaj din Brașov prin 1996 era o vârstă tare ciudată. Viața la blocul post-comunist era aproape ca în oricare alt sat, numai că găina nu era în curtea omului, ci la cotețele din cartier. Vecinii se cunoșteau toți între ei, unii ajungând chiar să-și lipească apartamentele între ele. Copiii din scară erau cei mai buni prieteni, la ziua fiecăruia fiind invitată toată scara, iar sfârșitul verii era mereu o fericire, pentru că se întorceau toți de la țară și puteam să facem orice hărmălaie ne trecea prin cap. Continuă lectura „Camionul cu cabină portocalie, beciul, și uleiul de motor”
Etichetă: Brasov
De la Marquez la Godină
Gabriel Garcia Marquez și Marian Godină sunt amândoi scriitori. Primul a fost de meserie scriitor, celălalt e de meserie polițist. Să-i compari pe cei doi pare din start a fi ”mere cu pere”. Dar oare nu sunt fructe amândouă?
Și reacțiile sunt la fel de diferite. Unii când află că-l citesc pe Marquez fie tac, fie aplaudă, dar nu prea sunt vocali. Evident, e greu să fii vocal când ori n-ai citit Marquez, ori n-ai înțeles. Și există și excepția, oamenii care-l citesc, îl înțeleg și sunt în stare să-l critice (n.b. a critica nu înseamnă ceva rău), iar durerea este că fix aceștia întorc foaia când vine vorba de Godină. Că de ce aș citi așa ceva? Ce valoare literară are Godină? Cum poate el să fie vândut drept scriitor când el doar însumează în print niște postări pe facebook? Și mulți dintre cei care tac când vine vorba de Marquez aplaudă la Godină, pentru că pe el îl știu, de Marquez doar au auzit… sper.
Și da, în becisnicia mea, până mai acum vreo câteva luni credeam că Marquez este european. Dar de Godină știam că e brașovean. Până alaltăieri nu puteam să-l critic pe Marquez pentru că nu citisem nimic de el, dar acum am terminat Generalul în Labirintul Său. Până azi nu puteam să-l critic nici pe Godină, pentru că în afara a vreo două povești de pe facebook, nu citisem nimic scris de el. Dar acum pot, și îi pun unul lângă altul prin prisma celor două cărți, pentru că amândouă pentru mine sunt de patru stele (din cinci). Și pe amândoi îi văd ca material de studiu în liceu. Unul pentru importanța istorică și literară, altul pentru contemporaneitate și importanța socială.
Marquez are o tehnică de scris extraordinară. E în stare să nu creeze nici un personaj în afara celui principal, doar să le numească, și să contureze totul în jurul acțiunii. În Generalul, Marquez nu îl dă decât pe Bolivar la înaintare, restul fiind în derizoriu. Narațiunea pare haotică, fix ca un labirint, dar care are sensul ei, motivul ei de a fi așa, asemenea labirintului haotic creat cu un anume scop. Răsfiratele dialoguri sunt parcă mai mult puncte de suspensie în narațiune și momente în care ni se amintește că oamenii aceia chiar au existat. Cu toate astea, Marquez nu-ți trezește niciun sentiment ingenuu față de Bolivar, dar îți prezintă o altă față a lui, pentru care a depus o muncă titanică în cercetare, creându-ți-se parcă părerea că povestea este 100% ficțiune.
Godină are o tehnică simplă de scris. Este foarte cursiv, creează cu plăcere personaje pe care le pune în situații reale, personaje multe de care te atașezi sentimental imediat. În Flash-uri din Sens Opus, personajul principal este Godină, deși anumite anecdote nu îl au pe el inclus în poveste într-un mod evident. Deși este o colecție de istorisiri scurte, cartea pare să aibă un început, un cuprins și o încheiere destul de clară, ușoarele inadvertențe temporale fiind acceptabile. Dar ce dă plus-valoare cărții ăsteia este poziția din care Godină o scrie, aceea de polițist, lucru care legitimează istorisirile creând senzația că narațiunea este 100% reală.
În fapt, cele două lucrări au fiecare valoarea lor. Dacă una îți arată că și cei mari dau greș, cealaltă îți arată că și cei mici pot fi mari. Dacă Marquez este pentru cei care au răbdare și exercițiul lecturii, Godină este pentru cei care vor acest exercițiu și-și vor fi dobândit răbdarea numai în urma lecturării sistematice. Nu poți să-l recomanzi pe Marquez oricui, pentru că îl irosești, dar celui căruia îi poți da Godină îi vei putea da, după timp, și Marquez.
Râdeam de cei care citesc Suge-o, Ramona! la un moment dat. Bă, măcar citesc. Nu e vina lui Ciobanu că asta scrie (ba este, evident), dar blog-ul acela printat are, la rându-i, valoare literară incontestabilă. Trebuie să ai și un punct de plecare, ceva cu care să fii agățat să intri într-o librărie. Și dacă tot ai intrat să-l iei pe Godină, ia-l și pe Marquez, că poate-poate.
P.S. Sper doar ca cei care au citit-o pe Ramona știu acum că se pune virgulă între urare și numele propriu. Exemplu ”La mulți ani, IsPaul!”.
Karma e Româncă.
S-a făcut și anul nou. Efectul #Colectiv, după cum spunea și Claudiu Teoharie, s-a trecut. Și zic la reflexiv, pentru că e ”de la sine”. Dar de ce am băgat #Colectiv-ul atât de repede în discuție? Păi despre el este vorba. E a doua oară și sper ultima când voi scrie despre asta. La fel de sincer și direct.
Karma e româncă, zic în titlu, pentru că așa este, și încep cu latura personală. Acum vreo 2 luni mergeam la Gyros-ul din Pipera împreună cu un coleg, să ne delectăm papilele cu mult-prea-româneasca shaormă grecească cu țațichi. În drumul nostru bătătorind trotuarul, am remarcat două tramvaie oprite într-o zonă în care ar merge, în mod normal. Ce să fie, ce să fie? Zic sigur a parcat cineva pe linia de tramvai. Era un Opel Corsa albăstrui, flancat de vreo 30 de trecători curioși, mai mult sau mai puțin impresionați de nesimțirea șoferului care și-a lăsat bolidul în voia căii ferate. Constat că Primăria nu-și făcuse treaba cum trebe și, dintr-o coincidență, fix paralel cu mașina, pe trotuar, nu erau stâlpii ”anti parcare”. Strig către toți vlăjganii din jurul mașinii să punem mâna s-o mutăm. Îmi răspunde consternat un Vatman că-mi trebuie vreo 20 de oameni pentru asta. Îi răspund, rotindu-mă, că număr în proximitate vreo 30. Deci ne punem pe treabă și tragem de mașină. Prima strategie n-a mers, aceea de a o ridica, așa ca am optat să o întoarcem și să o împingem cu toții, chiar daca are frâna de mână trasă și este băgată în viteză. Am rezolvat-o, nu înainte de a striga către un vlăjgan la fel de înalt ca mine care scosese telefonul să ne filmeze:
”Bravo Boss, ne-ai ajutat de ne-ai rupt cu filmarea. Ia uite, s-a mutat singură mașina. Super!”
Stânjenit, tânărul împărțitor de pliante, și-a vârât smartphone-ul îndărăpt în buzunar.
Apoi, voios, m-am așezat la terasă, peste drum, unde mi-am îngurgitat prânzul, privind continuu către mașina care acum încurca doar pietonii, nu și tramvaiele, așteptând protagonistul să-și ridice mașina. După vreo patruj de minute apar două fete în preajma mașinii. Mă duc la ele și le întreb de ce. Șoferița, tremurând toată, îmi explică faptul că nu cunoaște zona și că, văzând taxiurile pe linia de tramvai, a dedus că poate și ea. I-am explicat că nu e bine și că i-am mutat mașina. Eu și ceva armată. A înțeles, și-a mutat-o de pe trecere și ne-am văzut de viață. După 3 zile, durere de spate cum n-am avut. Doctor, RMN, hernie.
Cam așa funcționează Karma aceea pe care o preamărim noi, face ca românca (pentru că e la genul feminin Karma, nu?): ”Ce vrei tu, IsPaule? Civism? Ia de-aici hernie!”.
Bine, nu e grav, nu trebuie să mă operez sau ceva, durerile sunt suportabile, numai că trebuie să am grijă la toate prostiile de acum. Deci sunt bine, mulțumesc de întrebare.
Dar cum pot fundamenta eu ideea că Karma e Româncă pe o experiență proprie și unică? Și ce treabă are asta cu #Colectiv? Aveți răbdare, stimabililor.
Zic, ieșirăți în stradă și vrurăți tehnocrație. V-au dat: impozite celor fără venit, nexam buget pentru tineret, cucu salarii minime, ciu-ciu proiecte de infrastructură, zero răspundere politică, legea electorală are praf pe ea, vi s-a dorit să munciți pe doi lei și în rest vi s-a oferit multă tăcere. Și vorbesc către cei care au vrut tehnocrație, în rândul cărora nu mă prea înscriu.
Ați zis că nu mai ieșiți în club, vi s-a închis Princess-ul în miez de an nou, cu mai toate biletele vândute. Centrul vechi are aceleași berării cu mese din lemn în subsoluri pentru fumători, cu o singură ieșire, și aceea îngustă. Cluburile sunt la fel de pline, iar librăriile la fel de goale. Citesc despre ce înseamnă să scoți/traduci o carte în România și înțeleg că nu se vinde nimic, pentru că, nu-i așa, de ce să-mi cumpăr cartea, când pot să downloadez filmul. Ați donat o căruță de bani pentru Colectiv cui? Antenei 3, desigur, care au decis să dispună de banii aceia într-un mod super discreționar. Lor le crește ratingul, implicit veniturile și, de ce nu, să mai ia și niște bani de la telespectatorii lor proști. Cine face scandal despre asta? Mai nimeni.
Vă dă Karma numai fapte bune. Plângeam acum câteva luni pentru că nu puteam fi alături de oamenii din țară, de cei care suferă. Apoi am înțeles că de vină pentru tot ce se întâmplă este Biserica. Cel puțin așa a fost împachetată. Prea puțini au zis să facă ei ceva, să se schimbe ei, de la sine putere. Nici eu nu am reușit, pentru că este al naibii de reconfortant să cobor cu liftul 2 etaje, decât să-mi pun în funcțiune picioarele. E mult mai simplu să arăt cu degetul un om îmbrăcat în alb, decât pe boul din oglindă. Cum am înțeles să mă schimb după #Colectiv? Să pun afiș pe ușă că nu primesc preotul. Eu l-am primit, a intrat, reticent, n-a dat nici un moment să facă un pas înspre casă până când nu i-am dat confirmarea expresă că poate intra. Mi-a strâns mâna și mi-a urat ”la mulți ani”, fără să ceară sau măcar să lase de înțeles că vrea vreun ban. Omul și-a făcut datoria exact așa cum trebuie să ne-o facem și noi. Să înjur un preot pentru că nu sunt de acord cu șeful lui este ca și cum aș înjura un polițist pentru că nu-mi place de Oprea. Bine, de Tobă, acum. Tehnocrație.
Hai că am deviat de la subiect. Revenind. Societatea în sine începe să nu mai dorească fapte bune, să nu mai fie unită (și nu, nu o zic în sensul ”Băsescu a divizat țara”). De fapt, n-a fost nici o dată. Mă duc în Brașov, sunt catalogat drept Bucureștean, că Brașovu face, Brașovu drege. Vorbesc de fotbal, când zic că țin cu Dinamo, sunt automat înjurat de 35% dintre suporterii României. Zic că sunt bărbat, mă duc la cumpărături și remarc că toate spațiile dedicate băieților din magazine sunt super mici raportat la cele pentru femei. Zic că sunt femeie și trebuie să port stigmatul sexual toată viața – sexul slab. Zic că sunt creștin, sunt acuzat că nu sunt cu capul pe umeri. Spun că sunt musulman și-s automat terorist. Sunt un sfert ungur și, oficial, dacă-mi cere cineva pâine n-am să-i dau. Iar toata ”spargerea” asta a societății nu poate fi lipită decât prin două lucruri: intoleranță la corupție și incompetență, și toleranță la diferit (nu invers, cum se făcea până acum), și totul se face prin empatie. M-au certat diverși, printre care și doamna, că de ce nu am sunat la poliție. Dacă-i aduceam aminte de momentul în care ne-a fost ridicată mașina în Sibiu, îmi zicea că aia e altceva. Nu, nu este. Cum mie nu mi-a plăcut să-mi fie ridicată mașina (abuziv), așa nu cred că-i plăcea nici tinerei fete să. Ba mai mult, cred că a învățat la fel de mult din asta, la un cost redus (pentru ea). Dar Karma e Româncă, și pentru că n-am vrut să sun la 112, mi-a dat hernie. Cum n-ați vrut anticipate (așa cum ar trebui când pică un guvern), ne-a dat tehnocrație. Cum ne uităm la Antena 3, am rămas fără bani și nici n-am ajutat pe nimeni. Cum vrem să facem un lucru bun, fără să ne punem capul și gândirea colectivă la contribuție, nu va ieși ceva sustenabil, reprezentativ și de care să fim mândri.
Poate e frustrare, poate e sfertul de ungur care vorbește din mine, dar deși nu sunt mândru că sunt român, îmi iubesc țara și o voi critica atunci când greșește. Așadar îmi (vă) propun pentru anul nou următoarele:
- Cumpără cartea.
- Folosește scările.
- Informează-te înainte să iei o decizie!
- Ajută înainte, judecă după.
- Asumă-ți greșelile și nu fi ipocrit!
- Donează pentru Wiki (sau oricare altă sursă din care îți iei o căruță de informații gratuit, oricând, oriunde).
În rest, vă doresc multe din cele pe care vi le doriți voi.
Merită Brașovul aeroport? Dar autostradă?
Am, la momentul scrierii ‘cestei postări, buletin de Brașov. M-am născut și am crescut acolo, și-mi place chiar să cred ca am oferit ceva comunității, deci n-am trecut de pomană pe acolo. Cu alte cuvinte, Brașovul este ”acasă” pentru mine, însă cred că politic Brașovul este cam, să-i zic, imatur. Asta ca să nu-i spun ”bătut în cap”. Și mă refer strict la cele două mari pariuri electorale, câștigate de toată lumea, însă clar pierdute de însuși electoratul: aeroportul și autostrada.
- Autostrada București – Brașov. Și, de ce nu, și celelalte 3, până la Bacău, sau Cluj, sau, mai nou, Sibiu. Vă zice IsPaul o surpriză: DN1 va rămâne DN1 iar lui i se va alătura mai degrabă canal navigabil pe Prahova decât autostradă. Cel puțin nu în următorii 10 ani, iar asta din varii motive. Unul ar fi prețul exagerat al potențialei autostrăzi. Prin munte nu prea s-au făcut, gen, deloc în România drumuri cu 6 benzi, iar în afară de urgența care este Valea Oltului, nici n-o să vedem o perioadă lungă de timp, pentru că nu rentează. Autostrada de pe valea Oltului este cumva impusă strategic, militar, economic, diplomatic și turistic. Autostrada Ploiești-Brașov este impusă de electorat, care poate fi mințit, iar atâta vreme cât vor exista 2 rute ale DN1 pe care automobiliștii vor prefera să meargă numa’ să nu plătească vreo taxă, toți investitorii privați dintr-un eventual parteneriat se vor gândi de 2 ori înainte să scoată banii. Iar politicianul care va susține ce spun eu va pierde procente importante.
- Aeroportul Brașov. O lecție de disimulare fabuloasă. De când eram copil aș putea spune că am auzit prima dată povestea asta. Cred că avem vreo 12 ani, iar Radio Brașov tot marșa pe tema asta într-un mod repetat. Căncescu-n sus, Căncescu-n jos. Pe alte posturi, și Scripcaru susținea proiectul (deși cred că Ghișe a venit prima dată cu susținerea din partea primăriei). Însă un lucru este cert, de 15 ani s-au întâmplat următoarele: s-a pus gard aeroportului (că așa începe construcția unui aeroport, cu gardul), iar, după vreun an, s-a turnat pista (de altfel esențială pentru… ăăm… un viitor parc de drifturi?). Deci nu se începe cu firma care va construi aeroportul, sau cu un plan arhitectural, vreun contract cu ceva companie aeriană care să aducă management și know-how, nu. Se începe, mama ei de treabă, cu gardul și pista. Cred că însumat valoarea investiției de până acum este de vreo 30.000 de euro. Hai 50. Oficial, cel mai ieftin aeroport. Și ce vă pot promite eu, dragi brașoveni, este că la anul veți vedea mâța moartă aruncată peste bulevardul Eroilor. Norocul lor că i-au prins și pe Scripcaru și pe Căncescu, să aibă numa’ după ce se certa, ba unu e anchetat, ba altul e hoț, ba au fuzionat partidele, ba nu mai candidează… Iar autostrăzi și aeroporturi, ciu-ciu.
Acuma, naivitatea absolută se mai trage de la o sursă, și anume de la faptul că localii își asumă capacitatea de a construi ei aeroporturi și de a atrage investiții pentru autostradă. E adevărat că dacă aleșii locali nu vor, nici nu se va face, că dragoste cu de-a sila e acceptată doar în Vaslui, dar nici Bucureștiul nu prea e interesat de asemenea investiții. Dacă guvernul Boc a mai băgat bani în investiții, a lu’ Ponta a băgat bani în reducerea TVA-ului la alimente. Ori nici un premier sănătos la cap n-ar zice ca nu vrea autostradă Bucu-Bv, drum ce ar afecta vreo 3 milioane de Români, însă TVA-ul afectează vreo 15 milioane (că sunt 3, dacă nu mai mulți, care nu-și fac cumpărături la supermarket, singurul loc unde s-a respectat această scădere de TVA).
Aaa, am găsit. Bag banu-n Harrier-e. Cu alea, aterizez vertical unde-o fi Băsescu mai fericit.
Acum, dragi Brașoveni, v-am spus, mai repede vă faceți port pe Olt, că celelalte 2 nu se vor întâmpla prea curând, câtă vreme nu veți lua poziție. Participați la un pariu politico-electoral în care toată lumea câștigă, numai voi nu. Gândiți-vă numai la câți bani din al vostru buzunar s-au cheltuit pe toate studiile de fezabilitate și toate master-planurile lu’ Pește (că cam asta e Ioan Rus) și concluzionați: era mai bine cu infrastructură sau e mai bine cu pâinea din Kaufland mai ieftină cu 30 de bani?
La mulţi ani, ciutanilor!
Pentru mulţi ziua de astăzi este o zi banală, sau încă o zi din seria celor în care trebuie să cumpere încă un cadou. Pentr alţii această zi este ziua în care primesc cadouri (şi cu siguranţă ălora puţin le pasă de ceea ce zice IsPaul pe blogul său).
Mă rog, mai există şi a 3a categorie, cea pentru care ziua de astăzi are o semnificaţie extraordinară, fie printre altele este ziua lor de naştere, fie atunci s-a întâmplat pentru prima dată ceva, fie etc, fie ş.a.m.d.
Din categoria „etc” fac eu parte. Poate şi câţiva dintre cei ce citesc acest blog, şi tot acei câţiva s-au prins, e vorba despre Consiuliu Copiilor „SPUNE!”. Dap, şi eu am râs când am citit pentru prima oară numele… Aşa se întâmplă când străinii îşi bagă nasul în limba noastră cea dulce. A, celebra poză apare:
Poza este executată la Cerbul, locul în care mi-am petrectu una dintre cele mai tari săprămâni ale adolescenţei mele. Îmi pare rău pentru cei care n-au fost p’acolo, şi bine pentru toţi cei alături de care am băut, dansat, cântat, jucat, distrat, dormit, mahmurit, spălat, râs, plâns, lucrat, obosit, trezit, amuzat, bucurat, suspinat, reuşit, învăţat, socializat, împrietenit, iubit, etc…
Ulterior am mai cunoscut şi alţi oameni, la fel de valoroşi şi de care sunt la fel de încântat, poate chiar mai mult… Dar în fine, vreau să mulţumesc „sufletului” acestui consiliu, îi zice Fulga (e nume de cod, numele serios nu-l ştiu) şi ea ne-a ţinut pe cei mai mulţi dintre noi uniţi. Ea a făcut legătura dintre vechea generaţie şi noua generaţie. Noua generaţie promite mult şi sper să realizeze cam tot atât de mult, sper să ajungă sus, să fie iubiţi şi să se iubească (sau cel puţin respecte) aşa cum am făcut-o şi noi între noi.
Aici în stânga se poate vedea cum se face „poză cu maimuţa”, maimuţa fiind în copac şi purtând ochelari.
Vă pupă Braşovul (care învaţă în Bucureşti şi în curând va avea buletin de Covasna, de la Întorsura Buzăului).
La mulţi ani SPUNE! La mulţi ani Ciutani!
(cam populist finalul, dar deh, mă gândeam că dă bine, şi să nu vă prind cu, şi anume, commenturi că n-am haz că nu le dau approve)
Ispas Paul – Fost membru SPUNE, actualmente fericit că a fost membru SPUNE!
Am întâlnit şi români talentaţi
Nu vreau să zic că suntem o naţie de anti talente, dar cele mai mari talente ale noastre sunt la un nivel acceptabil în comparaţie cu cele ale altor naţii, sau poate este doar manipularea în masă care vorbeşte din mine…?
Mă rog, ăsta e un cu totul alt subiect, pe care poate îl voi dezbate în viitor.
Vă propun să daţi un click aici şi să vedeţi cu adevărat ce înseamnă a fi ciumeg în ale desenatului. Poate nu e cel mai bun desen al lui nenea-băiatul-copilul cu pricina, dar are o valoare sentimantală pentru mine, prezentând într-un mod inedit Braşovul, şi anume o Catedrală Catolică ce adesea este trecută cu vederea, dar care văzută din unghiul descoperit şi de artist este cu totul altceva.
Durează desenul destul de mult, aşa că puteţi schipui, dar dacă vreţi a vedea cum se face cu adevărat aşa ceva, priviţi tot cap coadă.
Aberări pascale
Într-un altfel de context poate aş fi fost ceva mai deschis, mai expresiv. Momentan sunt pur şi simplu înfometat. Am stat cam mult aseară consumându-mi viciile şi acum observ deplasarea imaginilor pe cristalele lichide ale lui Gimmy (aşa îl cheamă pe HP Compaq-ul de pe care tastez… Ştiu, lame)…
Şi cu toate astea îmi dau seama că a trecut probabil cea mai importantă sărbătoare Creştin-Ortodoxă. Nu probabil, sigur cea mai importantă. Şi cu toate că a trecut, nu am scris nimic despre asta. Hai să începem acum…
Mi-am petrecut Paştele în, cum ar zice răposatul Pruteanu, „praful Bărăganului”, de acolo e tata. Am fost de mai multe ori acolo de Paşte, dar nu am transformat asta într-un obicei anual. Totuşi, tura asta mă pot mândri că am şofat maşina de serviciu a tatei prin sat vo 30 de kilometrii în total, fără carnet şi băut. Yeah, I’m a bad boy. În mod normal nu ar trebui să fie amuzantă afirmaţia anterioară, rahat, nici cu 3 jointuri în 10 minute nu e amuzantă, până la urmă nici nu am vrut să fie amuzantă, dar lipsa de inspiraţie ne răpeşte uneori în contexte acute. Cum ar fi să avem mereu dorinţa de a scrie, citi, cânta, dansa, juca, etc, şamd, şi altele la care suntem atât de buni? Eu cred că ăsta ar trebui să fie un pasaj în definiţia omului: „prezintă de la caz la caz abilităţi specifice pe care nu le valorifică în toate momentele”.
Gata cu aberările. Să mergeţi week-endu ăsta în Braşov la Juni, o să fie simpatic să vezi o tradiţie românească într-un oraş târg populat la origini de unguri şi nemţi.
Hristos a înviat!
Cultura în Bucureşti
De doi amărâţi de ani cutreier metropola mioritică în scopul studiului şi dezvoltării individuale. Cu alte cuvinte, beau, chefuiesc şi mă trezesc din mahmureli în Bucureşti. Şi totuşi, oare exagerez spunând ca nu fac ce am menţionat în prima propoziţie? Eu aş spune că da. Bucureştiul, de rahat cum este el şi cum 90% dintre „provinciali” sunt speriaţi de ideea de metropolă sau metrou, totuşi are nişte părţi bune. Mereu am spus asta şi mereu o voi spune: în Bucureşti numai campionii mondiali la ignoranţă nu se culturalizează.
Eu sunt de origine din, cum ar fi geografic, „inima ţării”. V-aţi prins, din Braşov. Oricât de meseriaş ar fi oraşul ăla, singurul element extraordinar de cultură pe care îl are este Cerbul de Aur, împreună cu alte câteva mici alte tentative de festivaluri şi semi-evenimente. Totuşi, în Bucureşti poţi să mergi la TNB şi să-l vezi pe Rebengiuc într-un monolog. Tot în Bucureşti poţi participa aproape săptămânal la câte o lansare de carte. Tot în Bucureşti te plimbi pe stradă şi vezi postere cu variate viitoare concerte, în perioada asta poţi vorbi de Anathema, AcDc (mult aşteptaţii şi prea râvniţii), Tarja Trunen, Depeche Mode, Santana, Madonna şi… Blaxy Girls? Hei, nu am spus că este perfect sistemul în Bucureşti, mai apare şi câte un proiect de-al lui Ioniţă.
Până la urmă, ce vreau să zic este că dacă nu ar trebui sa mănânc, să beau, să fumez, şi să-mi plătesc căminul, cred că aş avea bani să merg la jumătate dintre evenimentele la care chiar aş vrea să merg. Dacă vă gândiţi la ce mă gândesc şi eu, cred ca la Blaxy Girls aş intra moca, dacă nu vă gândiţi la nimic, atunci lasaţi-o aşa sau lăsaţi un comment ;).
Culturalizarea a fost oarecum explicată, cum imi place mie cel mai mult, prin exemple, adica exemplificată mai mult decât explicată. Totuşi rămâne încă o componentă, cea a şcolii. Este trist totuşi că nici cea mai mare şi mai veche şi mai importantă Universitate din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic (care este defapt un alt mod de a spune „p’aici” după cum a explicat Teo de la Deko) nu se încadrează în top 300 (nu Capital, ci al universităţilor din lume). Cam îţi ridici nişte semne de întrebare. Şi totuşi, lăsând la o parte rahaturile pe care ţi le bagă cu forţa profu în timpul sesiunii în cap, adesea ai ocazia să participi la o conferinţă sau un seminar deschis cu un prof ultra-mega-giga realizat care tot timpul ştie ce vorbeşte şi te învaţă într-o conferinţă d’aia oricât s-ar chinui un prof d’al nostru timp de un semestru.
Nu ştiu cum e în alte oraşe, dar cert este că dacă eşti a 2şpea şi vrei să înveţi şi să te culturalizezi, citeşte o carte şi vin-o-n ‘coa (da, trebuie să mai şi citeşti pentru asta, nu e suficient Bucureştiul, el doar poate să îţi recomande cărţile).
Încă o dată, nu-mi place Bucureştiul, dar iubesc cultura şi dacă Bucureştiul poate să imi ofere asta, atunci este mult prea bine 😉
IsPaul zice 