Urcând în cameră, Mihai și Tavi se apucară să despacheteze. Lucrurile care trebuiau ținute la rece au fost scoase cu grijă pe geamul de afară. Deși încă nu era suficient de frig, cei doi nu aveau un frigider pe care să-l folosească, iar în lipsa acestuia, apelau adesea la mâncarea de la cantină, a cărei calitate era adesea îndoielnică. Despre cantitate n-are sens să mai vorbim.
– Hai să-ți dau să asculți, zise cu încântare Tavi.
– Ce?
– Cum ce? Ce am discutat în metrou. Ori ai uitat?!
– A! Negru Vodă! Nu cred c-am prins-o niciodată cap-coadă.
– Nici eu, dar am stat azi-noapte pe cămin, c-a fost frumos și nu tocmai frig, și au anunțat-o la Europa Liberă, așa că am prins-o.
– Păi și ‘nea Pandele?
– A avut Andrei niște țuică. L-a luat somnul în 10 minute. Știi cum face. Tavi îi zâmbi și-i făcu cu ochiul lui Mihai. Știau amândoi că ‘nea Pandele nu doarme, doar că aplică fizic metaforicul ”închide ochii”. Apoi ne-am suit pe cămin, am căutat frecvența, iar Andrei era atent la antenă. Am pus căștile alea proaste de le am din Obor, de la vechituri și am dat la maximum.
– Păi și se aude dacă înregistrezi cu căștile, așa?
– Da’ tu ce ai impresia că e ăsta? Kashtan?
Casetofonul era un JVC adus, Moș Gerilă știe cum, pe sub mână până în piața de vechituri. Tavi mersese la același om de mai multe ori să cumpere piese de schimb pentru un radio. Voia să și-l construiască el, cu mânuța lui. Terminase liceul Electromureș și se pricepea foarte bine la astea, dar, și el ca și Mihai, erau pasionați de Istorie, de asta veniseră amândoi la facultate în București. Tavi se apucase de proiectul lui, să-și facă un radio din bucăți și nimerise ceva. Problema era că monstrulețul ce a ieșit nu era estetic și nu știa cum să îi atașeze un casetofon ca să poate să-și înregistreze muzica preferată de pe Radio Europa Liberă, așa că se interesase de unul care să meargă, de-a gata. I-a explicat omului din Obor ce are de gând să facă și, într-un final primise vestea: avea un JVC stricat de vânzare. Lui i-l dădea, că avea încredere, dar nu era ieftin, iar un student ca el nu își prea putea permite așa ceva. Mihai acum vedea aparatul pentru prima dată.
– A costat vreo doi lei, nu?
– Da… apropo de asta, nu ți-am zis… Dar hai să despachetăm, să ascultăm melodia, și-ți zic după aceea.
Sunetul viorii începuse înfundat, brusc și alungit, dar își reveni la tempoul cu care erau familiarizați cei doi destul de repede. Apoi intrase chitara lui Covaci și bass-ul lui Kappl.
”Negru Vodă și al lui ceată,
Toți voinici cu fruntea lată
Și cu plete lungi pe spete
Și cu ghioage groase, drepte…”
Și nu era doar tematica istorică a melodiei care făcea ascultarea atât de plăcută. Amândoi știau că arta și comunismul au darul deosebit de a mitiza istoria. Era însăși forța pe care o poate avea melodia aceasta. O comparau cu altele mult mai grele, cum ar fi ”Child in time” de la Deep Purple, însă era departe de așa ceva. De fapt, valoarea principală a melodiei era dată de ceea ce reprezenta Phoenix pentru România. Niște oameni care au luptat și, cumva, continuă să lupte pentru libertatea artistică și de conștiință națională. Și totuși, și Mihai și Tavi și-au pus întrebarea de multe ori: oare de ce plecaseră cei de la Phoenix din țară. Toți în afară de Baniciu.
– Le era frică, evident, zise Tavi. Și-ți trebuie coaie mari să faci ce au făcut ei. Și nu pot să remarc partea ironică a poveștii ăsteia, ca o paralelă dintre Negru Vodă și Phoenix. Negru Vodă și-a strâns gașca, după cum spune povestea:
”Suie creasta munților,
Munților cărunților
Și trecând peste hotare,
Voinicilor strigă tare:
Alelei voinicii mei
Mândrii puișori de Zmei,
Ia vedeți cele câmpii
Smălțate cu iasomii
De dușmanii ce-mi sunt cuprinse
Și de Flăcări ce-s încinse
Acolo-s ai voștri frați
Toți voinici ca brazii-nalți.”
Adică, Negru Vodă, subiect al acestei minunate povestioare aleasă de Phoenix ca temă a Magnum Opus-ului lor, este fix opusul lor. Negru Vodă, cum ziceam mai devreme, își strânge gașca pentru a scăpa Țara Românească de asupritori, iar Phoenix, își strâng jucăriile și pleacă. Iar dacă ar fi să afle toți tinerii ăștia care învață istoria în școală că Negru Vodă n-a fost, aparent, nici măcar român, cred că ar înnebuni de furie. Dar uite, dragă Mihai, cum arta în forma ei fie literară, acompaniată de o instrumentație superbă, poate contribui la mărirea propagandei, fie chiar și venind de la un artist care se vrea a fi anti-sistem. Dificilă și haioasă reușită, pentru că fii atent ce zicea Baniciu aici, înainte să plece:
”Ostașii cum auzeau,
Ghioagele și le-apucau
Foc în dușmănime dau
Și din țară-i alungau”.
Au ajuns, oare Phoenix să fie dușmanii României, să fie alungați, până la urmă, de sine? S-au fugărit ca ultimii proscriși și, insist, au făcut un lucru superb din punct de vedere artistic, dar oribil pentru viitorul României. Le-aș găsi o scuză, dacă nu ar fi avut în cap fix finalitatea. Dar o aveau,
”Pe câmpii cu iasomie
Când stă soarele-n chindie,
Ca frați buni se-mbrățișau
Și țara o stăpâneau”.
Idealurile Revoluției Franceze, de libertate, egalitate și fraternitate, drept concluzie a unei melodii ce evocă un mit medieval românesc, de origini mai mult cumane, petrecut istoricește sub influența imperiului ungar. Asta numesc eu ”Victoria socialismului”. Cea ce trebuia să fie anti-sistem este, de fapt, pro-sistem. Și am făcut rost, Mihai, de o casetă de la un prieten care prezintă fix opusul a ceea ce este Phoenix. Niște bucureșteni care-și zic ”Timpuri Noi”. Mi se pare superb numele formației. Adică, ”Phoenix”, ceva care vrea să evoce o renaștere, că doar de aia e cunoscut numele legendarei păsări, și de partea ceastalaltă, ”Timpuri Noi”, într-adevăr numele uneia dintre cele mai cunoscute uzine Bucureștene, dar cu referire și la un nou curent. Ia fii atent aici!
Întreaga expunere a lui Tavi se termină înainte ca lunga melodie Phoenix să-și atingă apogeul – solo-ul lui Kappl și Țăndărică. Tavi apăsă decis pe un buton de-al casetofonului și scoase caseta din acesta, apoi băgă una pe care o ținuse în mână toată conversația, dar Mihai o remarcă abia acum. Apăsă decis pe butonul cu triunghi și o melodie prost înregistrată începu să se audă din boxe. Primele versuri erau greu de înțeles, însă refrenul era destul de clar, o jonglerie vocală a solistului cu veritabile calități de tenor: ”Oooo, totul e minunat”, urmat de un sacadat ”perfect” acompaniat de un ritm ce îți rămânea întipărit pe timpan.
– Am ascultat melodia asta cât ai fost plecat, cred, de vreo 30 de ori. Încă-mi e greu să-mi dau seama ce spun ăștia aici, dar se referă la grâul de toamnă cules și asigurat și mai zic că ”oile placide s-au așternut la iernat, privesc nutrețul cu multă poftă din care vor consuma iarna întreagă”.
– Bă, ce coaie au ăștia!
– Așa-i? Uită-te și tu, ăștia vor conduce revoluția culturală românească. Deși sunt mișto și Phoenix, n-au termen de comparație față de aceștia. Habar nu am cum îi cheamă, ce mai cântă. Am auzit că au o melodie ”becul”, sau așa ceva, în care doar roagă becul să stea aprins.
– Sună prostesc, așa.
– Poate este. N-am ascultat-o, dar o voi, numai pentru ceea ce reprezintă ăștia în raport cu Phoenix.
– Da. Neapărat să-mi dai și mie, când faci rost.
Trei lovituri ușoare în ușă și repetate la același interval îl făcură pe Mihai să tresară și să întrebe cine este, în timp ce Tavi oprea aparatul dintr-o întindere de mână.
IsPaul zice 