România are nevoie de reformă electorală. Iată cum!

Sunt multe lucruri care trebuie schimbate în România, de la borduri roșii la țara în sine și conducătorii ei. Însă sunt puține lucrurile care pot fi schimbate peste noapte și care ar putea să aibă un impact atât de mare asupra funcționării unui stat democratic ca raportarea la procesul electoral. Și voi încerca să mă explic. Mai exact, modul în care liderii politici și cei care iau deciziile sunt aleși le conferă acestora o formă de imunitate non-legiferată față de electorat. Adică dacă nu sunt aleși direct de către aceștia nu au senzația că trebuie să răspundă pentru ceea ce fac în fața lor, ci doar în fața celor care au făcut numirea lor pe poziția de pe buletin posibilă. Rădulescu sau Bacalbașa nu au nicio urmă de dorință de a răspunde în fața electoratului ci doar în fața partidului. Puțin le pasă de bun-simț și logică, dar când vine vorba de tăiat macaroana din partea puterii se vor fi comportat diferit. La fel și cu Șerban Nicolae și, am s-o spun, chiar și cu Alina Gorghiu (care n-a fost prezentă la ședința comisiei juridice, neprezentarea ei făcând posibilă trecerea amendamentelor privind grațierea corupților). Un mod simplu de atragerea a răspunderii aleșilor este însăși alegerea lor directă și nu pe linie de partid. Și nu, nu mă voi raporta la votul uninominal, dar vorbim mai jos.

Apoi se întâmplă aspectul invers, cel al implicării cetățenilor în procesul electoral. Mi se pare cumva ciudat din punct de vedere logic ca un ”decision maker” să ia anumite decizii deosebit de importante, cum ar fi, în cazuri extreme, intrarea în război, în condițiile în care nu este mandatat nici măcar de jumătate din populație. Normal ar fi să fie mandatat de… toată lumea (a se citi ”majoritate absolută”). Și da, mă gândesc serios ce înseamnă asta, anume instaurarea obligativității votului. Un efect democratic al neprezentării la vot ar fi deja clișeul ”tragerea unui semnal de alarmă” care în condițiile unui sistem electoral precum cel românesc nu reprezintă decât un mijloc de profitare din partea candidaților, pentru că procentele sunt mult mai mari atunci când prezența la vot e mai mică. Dar asta ați văzut deja la ultimele două procese electorale. Și acestea fiind spuse, în consecință, comunicarea dusă de partide și candidați în campania electorală nu au scop real atragerea de voturi cât diminuarea votanților contra-candidaților. Ăsta este principalul efect al campaniei negative.

Și acum c-am vorbit despre motivul pentru care trebuie reformat sistemul – atât din perspectiva aleșilor cât și a alegătorilor, uite propunerile mele:

  • Mandate de 4 ani pentru toate funcțiile publice cu maximum de 8 ani în funcție. Deci și primarul, și deputatul, și senatorul, și președintele, și ministrul (chiar dacă nu e ales direct) să nu poată sta mai mult de 8 ani (cumulați) pe scaun.
  • Anul alegerilor să fie diferit – adică într-un an avem alegeri parlamentare, într-altul prezidențiale și într-altul locale. Alegerile europarlamentare sunt o excepție aici, și și la punctul de mai sus. Efectul principal al acestei ”reforme” ar fi menținerea capacității de controlare de către cetățeni a politicilor duse de aleși, cetățenii exprimându-și acordul sau dezacordul asupra deciziilor luate de conducători. Așa-zisele ”checks and balances”
  • Obligativitatea participării la vot este un alt aspect important, din punctul meu de vedere. O idee pe care o am și mi-o asum, deși ușor greșită principial, ar fi invalidarea oricăror alegeri cu prezența la vot mai mică de 50%+1 dintre cei înscriși pe liste și amendarea celor care nu s-au prezentat la vot. Dar înțeleg că nu se poate această formă de condiționare, așa că putem institui principiul prezenței obligatorii la vot cu posibilitatea expresă de a vota niciun candidat, neprezentarea fiind urmată de amendă sau obligativitatea participării la niște cursuri de cultură civică.
  • Sistem de vot preferențial. Cum? Imaginați-vă că în loc să puneți ștampila pe un singur partid/candidat puteți alege ordinea în care vă plac aceștia. Dacă vreți să votați cu, să zicem, IsPaul, dar nu aveți încredere că va ieși și vă e frică că votul va fi pierdut, acum veți vota direct cu, să zicem, Zosso. Dar în sistemul preferențial puteți pune cifra 1 (unu) în dreptul lui IsPaul și 2 (doi) în dreptul lui Zosso și 3 (trei) în dreptul lui Eftimie. Pentru că vreți orice numai să nu iasă Bogdan Stoica, dar vreți în principal să câștige IsPaul. Acest sistem de vot trebuie instaurat pentru Parlament și Primării, fiind un substitut bun pentru votul în 2 tururi. Și că tot vorbim de Parlament…
  • Câte un senator și un deputat la 120.000 de români cu drept de vot. Adică 300 (+/-) de parlamentari (cum am votat acum vreo câțiva ani). Ăștia vor fi aleși pe sistemul de vot preferențial menționat mai sus, individual (deci nu pe liste), pe baza unei împărțiri geografice echitabile.
  • Și că tot vorbim de sisteme complicate de vot, cu prezența obligatorie, mai ales în condițiile în care România are una dintre cele mai bune infrastructuri de date din lume, votul electronic trebuie să fie instaurat.

    De v-ar trimite părinții și la vot…
    foto: Cătălin Georgescu

Într-o democrație funcțională, mandatul alesului este legitimat de vot și perioada valabilității mandatului. Politicile duse de acesta, însă, trebuie supuse controlului public pentru că nu mai trăim în 1870 când doar 30% din populație știa să citească. La ora actuală propagarea informației și capacitatea de a discerne a alegătorului este peste posibilitatea sistemului electoral actual de le traduce în deciziile aleșilor. Degeaba știm noi tot ce mișcă atâta vreme cât următoarele alegeri care pot zdruncina un partid vor avea loc peste trei ani și jumătate. Cetățenii nu au posibilitatea de a influența deciziile imediate ale politicienilor decât, cum s-a văzut la începutul anului, ieșind în stradă în număr foarte mare.

Din nou, cred cu tărie că aceste modificări vor aduce politica mai aproape de oameni și mai departe de tertipurile din campaniile electorale folosite de diverși pentru a câștiga și nu pentru a face un bine dezinteresat.

Cât de mult are voie Biserica să se implice în politică?

Discuția legată de implicarea BOR și a preoților în politică este veche de… De foarte multă vreme, cam de când lumea, ar zice unii. Au fost momente în istorie când România a avut ca Prim-ministru un Patriarh, pe Miron Cristea, și momente când anumite confesiuni au fost scoase în afara legii, respectiv cultul Greco-Catolic în perioada Comunistă. Dar nu despre trecut vreau să vorbesc, ci despre prezent, pentru că vremurile sunt cele care ne afectează, nu istoria, însă voi face referire la evenimentele trecute pentru că, deh, ele dictează prezentul.

Acum, toate cultele din România au următoarea organizare: instituție de drept privat cu utilitate publică. Adică o struțo-cămilă. Se organizează singure, în sensul că statul nu intervine aici decât foarte limitat asupra administrării lor, însă utilitatea lor este destinată publicului, deci da, bisericile acționează către publicul larg, similar Jandarmeriei, Pompierilor și altora. De asta se organizează cu mare ușurință evenimente religioase, spre deosebire de cele ale unor instituții private. Biserica este finanțată parțial de către stat, în sensul că undeva la 60% din salariile majorității preoților (există și excepții) sunt plătite de către stat, restul din propriul buzunar. Mai multe detalii despre ce garantează Constituția României, la articolul 29, unde se scrie clar că fiecare cult e susținut de stat, e autonom față de acesta, are intrarea în diverse instituții înlesnită (spitale, penitenciare), și se specifică destul de clar că nimeni nu poate fi obligat să adopte anumite convingeri religioase.

Dar să revenim la cât de mult are voie Biserica să intervină în viața politică. De la cap-în-jos, Sfintele Canoane ale Bisericii Universale specifică destul de clar că ”printre îndeletnicirile incompatibile cu slujirea și demnitatea clericului se numără și aceea de “a primi asupra sa dregătorii sau îndeletniciri lumești”, arhiereului, preotului, diaconului și monahului îi este interzis să facă politică partinică, să fie membru al unui partid politic, să participe la campanii electorale, să candideze și să devină membru al Parlamentului sau consiliilor locale, primar, viceprimar sau să ocupe funcții în administrația publică centrală și locală” (conform comunicat de presă BOR 2008). Cu alte cuvinte, nu e ok ca un preot să se implice în viața politică. Dar, comunicatul la care am făcut referire mai sus specifică și situații excepționale, în care, prin ”dispensă”, un preot poate candida la funcții de consilier local sau județean (deci nimic mai sus de atât), și li se cere să se retragă din funcție în momentul în care un membru al laicatului poate reprezenta interesele Bisericii. Și e cumva normal, pentru că, vedeți voi, BOR are un istoric de disidență împotriva organizațiilor politice care au o politică directă anti-BOR (a se vedea istoria comunistă). Și tot BOR spune că un cleric care se implică în viața politică trebuie să aleagă fie reverenda, fie funcția. Și așa a ajuns tata-socru Sârbu să-și pună reverenda-n cui ca să devină Ministru al Agriculturii. Și nu e singurul, până la urmă. De asemenea, cei care candidează local nu trebuie să fie partinici, lucru clar interzis de BOR.

Dar BOR tot interzice… Oare legea din România le interzice preoților implicarea în politică? Ei, răspunsul este un clar ”nu”. Ba mai mult, candidații urmăresc adesea să primească simpatia acestei instituții care s-a bucurat de-a lungul vremii de încredere multă și foarte multă. Cu alte cuvinte, singurul lucru care-i ține pe preoți să se implice în viața politică la nivel mare este fix moralitatea creștină, că altfel nu există (sau nu știu eu să existe) o interdicție de altă natură decât intern-organizatorică. Imaginați-vă că vouă v-ar interzice angajatorul să candidați la vreo funcție politică, nu vi s-ar părea un oarecare abuz? De acord cu deținerea unei funcții politice, care e in situație de incompatibilitate, dar candidatura este, în cazul BOR, respinsă din start.

Dar l-am văzut cu toții pe Episcopul de Bălți care și-a declarat susținerea pentru Igor Dodon, mai mult în sensul împotrivirii sale față de Maia Sandu. Acesta este genul de lucru care în România nu s-a întâmplat decât subtil, la acest nivel, un caz ar fi când Teoctist a cerut enoriașilor să ”voteze schimbarea” în turul doi din 1996, iar nu o conferință de presă dedicată vreme de o oră subiectului ”de ce un candidat și nu altul”. Și treaba din Moldova se întâmplă pentru că Biserica le e împărțită în două, una aparține de București, cealaltă de Moscova, iar cea moscovită este majoritară și, deci, mai influentă. Prea Sfințitul e ridicat la acest rang de către Patriarhul Alexei al II-lea al Rusiei, deci putem înțelege interesele cui le servește. Ce vreau să subliniez este că ”impunerea” BOR nu se aplică în cazul de mai sus, iar dacă rușii nu au o politică în acest sens și nu aderă la Canoanele Universale, este treaba lor.

Da, bossică. Facem și politică, dacă Moscova ne-o cere...
Da, bossică. Facem și politică, dacă Moscova ne-o cere…

Deci, ca o concluzie, Biserica se va implica în viața politică la nivel declarativ și atunci când interesele ei sunt în joc. Dar îi este clar interzis, în cazul BOR, să facă politică partinică și clerului să candideze (cu excepțiile menționate). Însă, eu consider că există și o problemă de sens invers, respectiv politicienii care șantajează, cumva, Biserica în scopul obținerii de susținere. Dar asta e o altă discuție pentru altă vreme.

5 baliverne mioritice pe care nu le mai suport!

5 baliverne mioritice pe care nu le mai suport!
  1. Demisia!

Mereu când se întâmplă câte un rahat în România se strigă ”demisia!”. În toate formele și susținută de toate adverbele și adjectivele posibile. Un subaltern de-al tău a făcut nasoale? Demisia! Te-au prins că te scobeai în nas? Demisia! Ești ministrul educației și un secretar de stat a luat șpagă ca să dea un loc de parcare în fața ministerului? Demisia! Ești ministrul sportului și ai invitat lumea să respecte o lege veche din 2003? Demisia! Uite că nu e chiar atâta de simplu, iar britanicii ne arată clar cum se procedează. Cameron a fost înfrânt, iar finalmente, acesta își va da demisia, însă înțelege un lucru: o acțiune imediată în acest sens va destabiliza situația și mai tare. Și nu numai că înțelege asta, însă oameni care erau pro-brexit susțin că el nu trebuie să-și dea demisia acum, ci trebuie să asigure perioada de tranziție.

Nu, la noi nu. A furat Udrea? Să-și dea Băsescu demisia! E o lege în vigoare de 10 ani, iar actualul ministru, precum și ceilalți 7 de dinainte, nu o aplică întocmai? Demisia! Eu zic: nu. Pune mâna și rezolvă problema, boss! Așa n-ai rezolvat nimic, vine altul și până implementează ce ai cerut tu, s-a dus pe apa sâmbetei tot.

Google Image zice că asta e Apa Sâmbetei...
Google Image zice că asta e Apa Sâmbetei…

 

2. Arestați-l!

La fel cum e și cu arestările astea preventive. Îl arestezi preventiv ca să ce? Nu poți duce procesul de justiție până la capăt dacă omul nu e arestat? Aaa, de acord să o facem dacă este clar că lăsarea în libertate a omului va obstrucționa justiția, însă nu totul trebuie făcut preventiv în dreptul penal. L-ai prins, anchetează-l, trimite-l în judecată, dă-i sentința și pune-l s-o execute. Un om arestat preventiv nu este și vinovat. Vinovat este doar când are sentință, de preferat definitivă. Până atunci, cu excepția lui ”reasonable doubt”, n-ai de ce să-i pui cătușe. Zic eu. Și așa ar trebui să se întâmple cu tot. Deții o funcție, o vei deține până la proba contrarie, în cazul nostru, sentința. Apoi, după sentință, e simplu: nu doar că trebuie să o execuți, dar dacă ai furat, dai totul înapoi, ”cu camătă”. Și aș adăuga că dacă actul a fost de corupție/abuz în serviciu, n-ar trebui să mai ai dreptul la nici un fel de funcție publică vreme de 10 ani, iar ținând seama de gravitate, toată viața. Ai demonstrat că nu ești integru, pa!

Excepția din cazul acesta este flagrantul. Bineînțeles, plecând de la premisa că și procurorii își fac treaba cum trebuie. Cât despre arestul preventiv, dacă se știe că ai suficientă putere încât să influențezi procesul de justiție, ar cam trebui să se aplice încătușarea.

  1. Hoții cu salariile lor mari!

Și o dezbat și pe a treia: parlamentarii și-au mărit salariile. În primul rând trebuie să insist: marea lor majoritate nu merită nici măcar un scuipat întărit pe obrazul lor. Însă trebuie să admit ceva: nu vom putea atrage oameni integri, fără afaceri și interese, profesioniști adevărați, dacă le dăm salariu de 1500-2000 de lei. Aici nu mă refer doar la Parlament și funcții de înalți demnitari, ci la orice funcție de administrație/management de administrație publică/decizională. De exemplu, cunosc o cârcă de lume care s-ar implica cu mare drag în procesul de administrare a țării, însă nu se ating de asta pentru că salariul este într-atât de mic încât mai bine se corporatesc. Și nu, nu au părinți cu bani ca să-i susțină financiar.

Țin să mă repet: majoritatea celor ”de la palat” nu-și merită nici măcar capacul de la weceu pe post de colan. Aidoma cu unii primari. Și da, atâta vreme cât ei au ce mânca, iar o bucată buna dintre români sunt la limita sărăciei, este aberant să vezi asta, însă tot politicile puse de cei de sus sunt cele care ne cam scot din rahat.

4. Ia să nu mai voteze ăia!

Și, finalmente, insist pe o treabă: diviziunea electorală există, fie geografică, etnică, pe vârstă, religie sau venit. Să negi dreptul unora de a vota doar pentru că nu sunt de acord cu tine este o idioțenie macabră. Iar genul acesta de retorică o întâlnesc adesea în rândul ”tinerilor frumoși și liberi”, din amalgamul cărora nu fac parte. Lasă vârstnicii și pensionarii să voteze, iar dacă te deranjează că votează cu PSD-ul, gândește-te de ce se duc acolo și ce face partidul pe care îl susții tu de nu primește voturile acestora. De fapt, lansez invitația asta partidelor care nu primesc votul susținătorilor de roșu: creați, naibii, platforme și pentru electoratul PSD, că vă certați toți pe aceeași pâine, iar salamul și cașcavalul tot la PSD-UNPR-ALDE rămâne, iar votul într-un singur tur ați văzut pe cine avantajează.

  1. Jumătate dintre români au buda în curte și tu vrei să te ascultăm pe tine, IsPaule?

Da. Jumătate au budă în curte (fără articol hotărât). Ia gândiți-vă, câți români cu casă la țară au buda și în curte, și câți dintre ăștia o au și în casă? Nu serios, câți dintre cunoștințele/rudele voastre de la țară au buda și colo și colo? Eu am cunoștințe/rude într-un singur sat în România unde au buda doar în curte, în rest, peste tot e și în casă și afară. Și sincer, dacă ar fi să-mi fac o casă, cândva în viața asta, mi-aș face o privată-n fundu’ grădinii, de dragul rusticului mioritic. Și da, și ca să le stric ăstora procentele de ”40% dintre români încă au budă în curte”.

Uii îi mai spun acesteia ”căcăstoare”. Acum și în varianta mahon, doar la Dedeman.
Unii îi mai spun acesteia ”căcăstoare”. Acum și în varianta mahon, doar la Dedeman.

Ce vreau să zic este că situația nu e chiar atât de maro pe cât ne-o imaginăm și pe cât ne-o prezintă diverși oameni. Ba chiar tind să cred că procentul de 3% ca medie europeană cu buda doar în curte este aproape de un adevăr, de asemenea, românesc. Bine, poate la noi e un 10%.

Și acum ce? Acum: hai cu hate-ul!

Leacul pentru cancer – sau jurnalul unui observator la alegeri

Mda, și s-a făcut Ispasu’ observator acreditat. De hârtii s-a ocupat o oarecare organizație non-guvernamentală, irelevantă pentru conversația noastră, însă adevăratul artizan a fost un coleg de muncă, cel care s-a ocupat de toate. Mulțumiri!

M-am dus în sectorul 3, ca deh, acreditările se dau pe județ și pe sector, la Nicolae Grigorescu, într-o oarecare școală din spatele ”blocurilor gri”. Îmbrăcat ”giagichi” cu cravata, pantofi și fără sacou – să se vază mai bine pectoralii, pășesc cu curaj în școala care adăpostea opt secții de votare: două la parter și șase la etaj. Le-am luat pe rând, de la 0 la 7. Toate bune și frumoase, la două secții zâmbete, la una liniște și ochi suspecți, la a patra (secția cu nr. 3) erea în prag un nene incredibil. Un metru șaptezeci, gras, camașă bleu-ciel descheiată la gât să se vază peptu ras de o saptamână și gablonțu’ de inox bălăngănind. Chelia tunsă scurt și ochelarii completau privirea superioară urmată de punerea mâinii pe pieptul meu când am dat să intru.

  • Dacă doriți să votați, vă rog să mai așteptați 5 minute pentru că este aglomerată secția, zice.
  • Bună ziua! Nu, nu doresc să votez ci să îmi prezint acreditarea de observator președintelui secției… Vă dați seama că privirea tâmpă a urmat instantaneu. După 2 secunde de pauză, își dă restart și zice:
  • Observator? Dar mai avem unul!
  • Și vă deranjează prezența a mai mult de un observator în secția de votare? Îmi pare rău, dar nu există o limită la numărul de observatori care…
  • Mdea, prezentați-mi mie acreditarea!
  • Sunteți președintele secției?
  • Nu, eu sunt locțiitor!
  • Și președintele unde e?
  • La masa aia.
  • Mulțumesc, zic și purced spre masă flancat de tânărul care cred că doar ce a făcut vârsta prezidențiabilă. Mă întreabă ”nonșalant”:
  • Pot să vă întreb ce instituție reprezentați?
  • Veți afla după ce mă voi prezenta președintelui secției. Se așează lângă o doamnă care-mi părea împrăștiată și speriată de bombe. Înmânez actele și tânărul îi șoptește ceva la ureche doamnei. Deja eram convins unde voi sta la numărarea voturilor.
  • Da, numai un pic să sun la BES să-mi confirme, zice doamna și pune mâna pe telefon. Îi zic că nu mă supăr și că mă duc și la restul secțiilor, deh, era ora 4 și era cazul.
  • N-ați venit cam târziu? Mă întreabă Bleu-Ciel, parcă special să mă țină din treabă.
  • Nu, observatorii nu sunt obligați să fie la o anumită oră în secție, și îmi pare rău că am avut treabă până la ora asta, sper să nu vă fi încurcat prezența mea târzie. Voi reveni. Fac ca Michael Jackson pe vârfuri și mă îndrept spre ușă.

Celelalte secții au decurs normal, nimeni nu s-a strâmbat, nimeni n-a contestat nimic. M-am plimbat apoi pe la toate secțiile, lăsând la urmă pricinuita, unde intru și o întreb pe doamna președinte dacă a fost totul în regulă. Îmi zice că BES-ul n-a zis nimic, deci pot sta. Numai ea a înțeles logica asta, dar fie. Mă plimb nițel în secție și mă uit la urnă. Nici o ștampilă pe ea. Îmi zic că poate nu văd bine și trec iară pe la celelalte secții să văd cum stau. Din 8, mai era una care nu avea nici o ștampilă de control pe urnă. Semnalizez asta președintelui și se conformează, albăstrește scociul. Apoi mă întorc la ”clienții mei”. Mă duc la Bleu-Ciel și-i întind mâna:

  • Iartă-mă, cred că am plecat pe picior greșit. Eu sunt Paul.
  • ”Marcel” (nu mai știu cum îl cheamă și pentru că ”who is afraid of a Marcel?”). Și eu imi cer scuze.
  • N-ai pentru ce. Auzi, nu vreau să par cârcotaș, dar nu aveți nici o ștampilă de control pe urnă.
  • Adică?
  • Poi de dimineață, când faceți recepția după desigilare trebuiesc puse niște ștampile de control.
  • Serios, eu n-am citit asta.
  • Uite aici! Și-l invit la ușă unde este câtamai a2-ul cu instrucțiuni. Punctul ăsta! Citește cu scepticism și zice:
  • Asta se face seara, când se închide.
  • Da, se mai face una și atunci, dar și de dimineață, uită-te la ce secțiune scrie asta. Mai dă o privire omul nostru Marcel și pricepe. Ca un școlărel binecrescut se duce la catedră, ia două foi, le unge cu lipici și le pliază pe cutie, apoi apasă cu sete ștampila de control pe hârtie.
  • Aveți dreptate, nah… mai scapă!
  • Da, nici o problema.

Acuma vine dilema, mai era un observator în școală care a fost aici de dimineață. Primul semn de incopentență din două direcții. Îl caut și-l găsesc ”la glumițe” cu doi tinerei dintr-o altă secție. Mă duc la el, mă prezint și-i întind mâna. Zice că-l cheamă ”Vasilică” (din nou, nu știu cum îl cheamă).

  • Poți să vi puțin până afară, vreau să discutăm ceva. Se uită urât la mine, defapt mai mult tâmp decât urât, moment în care îi aduc aminte: și eu sunt observator ca și tine și vreau să-ți semnalez niște nereguli. Se ridică și ieșim, după care îl întreb: ai văzut că nu erau ștampile pe urne la două secții? Din nou sunt privit de aceiași ochi tâmpi.
  • Nu, care? Nemaiștiind exact, îi dau niște cifre aproximative. A, mi-a scăpat asta, zice.
  • Nu-i bai. Nu erau semne de scoci deteriorat, e în regulă. Acum spune-mi, unde te-ai decis să stai la numărătoare?
  • Ah, n-am o secție anume, o să mă plimb…
  • Știi că la ora 9 se încuie cu cheia secțiile și nu mai intră/iese nimeni până nu sunt încheiate procesele verbale și sigilați sacii?!
  • Da, dar eu sunt observator și trebuie să-mi deschidă… zice semiimperativ.
  • Nu, nu sunt obligați. Nici dacă se ia curentul nu deschid ușa. Poate doar în cazuri extreme, de incendiu, sau ceva. Deci mă îndoiesc că…
  • Mdea, o să vedem… zice țâfnosu Vasilică.
  • Bine, eu am să stau la 3. Aștept să ne bați la ușă. Îi strâng mâna și plec.

Scurtând povestea, se face ora 9. Pun mâna pe telefon, verific exit-poll-urile. Roșiile 38 de lei, portocalele 32, zicea un site, altul dădea 42 la 30. Eh, să lăsăm prostiile și să ne apucăm de numărat buletine anulate. Mă rog, de observat buletine anulate. Se asezonează lucrurile și vine momentul răsturnării urnei. Un nene răsărit propune:

  • Facem pe căprării, ne împărțim în două echipe și le numărăm. Care are dubii, poa’ să numere la echipa cealaltă.
  • Nu, zic. Nu facem așa. Toți membrii trebuie să vadă ștampila pusă corect în dreptul candidatului. Fiecare buletin se ia individual, nu numărăm pe genunchi.
  • Domnu’ observator, dar o să dureze o veșnicie…
  • Vreți numărătoare cu poliția?
  • Nu, nu… așa facem. Aici m-a susținut chiar și Marcel cu doamna Președinte.

Cinsprezece căprării și învălmășeală mare au acoperit minutele ce au urmat. Un coleg a dat să pună vreo patru buletine ștampilate Iohannis peste teancul lui Ponta. Îl întreb ce face, după care am simțit privirea tâmpă studiindu-mă. Îi explic cu ce a greșit, înțelege și se conformează. Se termină de așezat și se iau teancurile la numărat. Avem următoarele probleme:

  1. 2 voturi Macovei în teancul lui Tăriceanu
  2. 3 Voturi Iohannis în teancul lui Ponta
  3. 1 vot Ponta în teancul Nul
  4. 1 vot Tăriceanu în teancul Diaconescu

Toate au fost soluționate fără scandaluri. A ieșit câștigător detașat Iohannis, cu 237 voturi față de 199 ale lui Ponta, 105 Tăriceanu, 96 Macovei, 69 Udrea. De reținut: un vot lui Nagy. Tare sau ce? (vorba lu’ Badea).

Ne-am salutat cu tradiționalul ”jos sistemul” și am plecat acasă.

Acuma, principala concluzie este că în general nu se fură, dar incompetența dă pe afară. Pe cartea-mi de identitate, dacă nu semnalizam, domnișoara nu mi-ar fi pus apțibildul. Ei preferau să scape repede decât să numere corect. Am fost ultima secție care a plecat din școală, în condițiile în care am fost la medie cu numărul de buletine. Aici e clar ceva suspect, la care adaug ca din 8 doar 2 au afișat procesele verbale la uși.

Simt nevoia să mă repet, nu cred că se mai fură ”ca-n codru”, însă incompetență e la tot pasul, de la organizatorii MAE și BEC, până la fraiericii de observatori cărora le e frică să se uite cu atenție în secție. Genul ăsta de abordare delăsătoare duce la înlesnirea fraudei. Lipsa de implicare civică în supravegherea alegerilor este un alt factor.

Puneți mâna și asigurați-vă că mașinăria lor de fraudat nu funcționează mai bine! Apoi întrebați-vă cât de fericit e Băsescu… Așa, de la 1 la 10…

 

 

Iertați postarea lungă! Sunt convins că n-a citit mai nimeni până la capăt treaba asta, puteam să scriu ”s-a descoperit leacul pentru cancer” și tot nu citea nimeni. Chiar, bună idee de titlu. Și da, îmi e lene să transform punctele în liniuțe la dialog, deal with it!

Culesul viei si Mamaia hipsterita

M-am dus week-endul trecut la cules de struguri în satul Caragele, comuna Luciu, județul Buzău. Un sat atât de sărac încât nici iarba nu crește, nici pe ulițe, nici în curți. Ce crește este un fel de buruiană pe care sătenii o denumesc ”iarba porcului”, iar animalele o mănâncă din lipsă de altceva. Există, totuși, și o zonă în afara satului unde cernoziomul bărăganului își intră în drepturi, unde pe lângă porumb și grâu, sătenii mai au și câțiva ari de vie. Deh, pe lângă mâncare, omul trebuie să consume și altceva peste iarnă. Bunica mea, căreia eu mă adresez ”mamaie”, are vreo 16 ari, parcă, de vie: 160 de metri pe 10 metri. Pentru ca n-a prea fost prășită și îngrijită, au ieșit doar 30 de saci de struguri, suficient, totuși, pentru o batrânică ce are reumatism și abia se deplasează.

Culesul s-a încheiat, cum de altfel e omenesc, cu mult must, dulce și tulburel. Așa iese când combini zaibărul cu terazul și mai scapi și câte un butuc–două de tămâioasă. Însă pe lângă statul în vie, arsul de soare de sfârșit de septembrie și înțepatul de ciulini, de departe cea mai interesantă experiență este dată de discuțiile ce au loc între participanții la cules. Realizezi că nu cunoști nici 2% dintre persoanele despre care se vorbește, dar atent tot ești. Pe lângă numărul mare de bătrâni bolnavi despre care se vorbește, se mai scapă și câte o însănătoșire miraculoasă ce-ți mai pornește motorul optimismului. Dar toate discuțiile astea duc, inevitabil, și la politică.

mamaia-n vie

Perenul și efemerul… sau: Hashtag vinalegerile

Relatez discuție:

– Bre, matale mergi la vot?

– Dac-oi putea… Cu picioarele astea, mai greu.

– Lasă, bre mamaie, că s-o găsi vreun moșneag să te ia pe bicicletă până la școală (bunica mea este văduvă de aproape 20 de ani).

– Are Nică a lu’ Veta (vă dați seama că am inventat numele…) o bicicletă din aia, cu motor, de nu trebuie să dai la pedale, poate mi-o dă și mie să mă duc la magazin așa…

– Da, bre… Îți luăm o cască din aia faină roz, o jachetă de piele, motociclistă te facem! Vrum-vrum! Și mai umpleam găleata cu 2-3 ciorchini… Da’ ia zi, mamaie, matale cu cine votezi?

– Eeeh, nu-ți spui…

– Hai bre, de ce?

– Că votul e secret! Te lovește spiritul civic pe care-l poate avea o ”țărancă trecută demult de vârsta de 70 de ani”.

– Hai mamaie, că doar îmi zici mie, nu la vreun străin! O văd că dă să zică și încerc să o încurajez: Votezi cu Ponta?

– Nu, Doamne – Maica Domnului!

– Haha, dar cu cine? Cu Iohannis, cu neamțul?

– Nu! Nici cu ăla! Io le-am zis și la babe aici în sat și au râs de mine, au zis ca nu-s sănătoasă. Le-am zis că votez cu o femeie.

– Hai, Bre! Votezi cu Udrea matale! Chiar eram puțin șocat și în același timp încântat.

– Nu, nici cu Udrea. Eu votez cu, asta Macovei.

– Duuu-te, bre, votezi cu Monica Macovei?!? Eram și mai încântat. I-auzi, baba hipsteriță!

– Ce-i aia? Întreabă râzând. Dar ce are că votez cu Macovei?

– N-are, bre, nimic. Foarte bine că faci asta. Și eu cred că tot cu ea votez, numa’ că nu mă așteptam să zici matale asta. Deobicei babele de la țară trag ori cu Ponta, ori cu Iohannis.

– Să știi că toate astea de acilea numa’ așa votează. Zice: ce-ai bre, Teno, te-ai stricat la cap? Și eu le zic că vreau și eu, în sfârșit, să votez cu o femeie.

– Hai, bre, că n-o votezi doar pentru că e femeie…

– Nu, am văzut-o la televizor, și mi-i așa drag de ea. E deșteaptă tare. Era la o emisiune cu Europa asta, și tot ce o întrebau ăia știa să le răspundă. Și au întrebat-o că dacă nu-i e frică să meargă la Parlamentul acela din Franța sau unde e, și a zis că nu, că ea-și iubește țara și tot ce face știe că face pentru țara ei. Râde însă vizibil emoționată.

– Bravo bre, bine faci! Să știi că dacă nu era tanti asta, nu știu dacă acum al’de Năstase și Voiculescu intrau în pușcărie…

– I-auzi, cum așa?

Și am început să-i tot povestesc de ”Mămica Macovei”.

Iată cum tot ce ai învățat în facultăți și la masterate despre comportamentul electoral al românului ți se năruiește într-o conversație în vie, cu mâinile roșii, la intersecția meridianului 27 cu paralela 45.

Uniți votăm… sau boicotăm?

Zilele astea, tot ascultând și citind presă de toate felurile și pe toate căile, am remarcat o scindare aprigă în ceea ce numim ”societatea civilă”. Se știe despre ce vorbesc. E o luptă între cei care vor să boicoteze alegerile ca să ”tragă un semnal de alarmă” (expresia mea preferata… bleah) clasei politice și cei care nu vor să boicoteze prezența la alegeri, spunând că votul lor chiar contează.

Iar acum intră în scenă IsPaul Imparțialu’

Image

Toate astea până mi-o iau și io in freză….

 

Zic cazul 1: boicot!

Boicot să fie. La ce? Alegerile care-s boicotate de la natură? Singurul lider de partid aflat pe liste la alegerile astea este MRU. Și aia pentru ca dacă nu apărea pierdea 1-2 procente din cele… 1-2 pe care le are. Deci politicienii le-au cam boictotat, sau Grapinizat. Dar alegătorii? Și ei. La prezență sub 30% pentru genul ăsta de alegeri, este clar că interesul pentru ele este prost, ca să nu zic scăzut ca nu e varză… Prea mult mastărșef strică. Și dacă boicotând ducem prezența la 20% ce rezolvăm? Ducem udemereul la un potențial 20%. Dar nu contează, că vorbim de Europa, nu de România. Nu ne pasă ce se întâmplă acolo.

Și dacă boicotăm, și este totul bine, și politicienii remarcă că (hehe) prezența e scăzută. Sunt convins că o să se schimbe imediat și o să urmărească binele țării și al tuturor, de altfel. Și faptul că zece milioane (uau) nu s-au dus de plictis și un milion nu s-a dus de boicot nu înseamnă nimic. Dacă era invers era alta treabă. Singurul lucru pe care-l va rezolva boicotul ăsta va fi să arate care e potențialul maxim procentual al udemereului. UDMR. Adică ungurii. Dar e bine, că aici nu ne afectează nici direct, nici indirect.

Image

Și dacă zice cineva că-s șovinist, iredentist sau bulangist e clar ca nu mă cunoaște. 😀

 

Zic partea a doua: votantul decis.

Votul tău contează. Baaahahahahaha!!!! Știi cât contează votul unui om? Serios? Am flatulații care contează mai mult în schimbarea procentajului gazelor de seră decât votul tău la europarlamentare. Unu din cinci milioane. Nici nu știu câte zerouri sunt după punct înainte de semnul de procent, care seamănă cu un 96… Sau am eu o imaginație prea bogată. Deci să ne lămurim, votul tău nu contează. Voturile noastre-s altă treabă. Și cu cine votăm? Dacă ai mai votat până acum, te apreciez, e clar că ai fost dezamăgit în repetate rânduri. Și dacă continui să votezi nu faci altceva decât să te autoflagelezi. Sincer, decât un vot băgat în scârbă într-o urnă fără cenușă, mai bine 3 ore în piață la scandări.

Image

Dap, ăsta e unul dintre puținele locuri în care merita să-ți sau să le bagi votul. În alte părți nu pot afișa fotografic.

Și acuma treaba aia serioasă, ”dacă votul ar schimba ceva, l-ar scoate în afara legii”.

 

Zic: concluzie!

Bă, fă ce vrei! Prezența la vot nu e obligatorie și avem pluripartidism politic. Pentru că așa au vrut unii acum vo 24 de ani. Din punctul meu de vedere atât ăia care votează cât și cei care boicotează fac un mare bine societății, asta înseamnă că, cumva, le pasă. Cel mai trist este că avem vo câteva milioane bune (6??) care NU se implică în nimic. Nu votează, nu dau cu lopata când e zăpadă, nu pun saci când sunt inundații și altele. Ăștia-s oamenii pe care trebuie să-i activăm, nu să ne ciondănim pe de ce să sau să nu votezi.

Deviza mea: Poți să nu votezi cu cine vrei!