Corporatiști mișto – Vali Ciurea – episodul 3

Corporatiști mișto – Vali Ciurea – episodul 3

Până și părinții îi zic ”Vije” lui Vali. Cred că jumătate dintre oamenii care citesc articolul se-ntreabă ”ah, așa-l cheamă pe Vije?”. Mi-a povestit acum ceva timp de unde-i vine porecla. Cică era mai mic, juca ping-pong cu băieții în fața blocului, și când l-a întrebat unul mai învârstă cum îl cheamă, răspunsul celui mic a fost ”Vali”, iar băiatul mai în vârstă a concluzionat ”aaa… Vali Vijelie. Vijelie îți zicem de acum!”. Ciudată origine pentru un ”metalist” autentic. Sau poate că nu.

Ne-am întâlnit în locul cu cel mai prost raport servire/ambianță, adică în Piranha în Regie. Așteptându-ne berile am fost deranjați de niște păuni, animalele ”de bar” ale locului. Printre păuni erau și pui, iar Vije nu poate să nu remarce cât de urâți sunt puii cam de orice animal atunci când trec ”la pubertate”. Chiar și noi, zice Vije, când dăm de pubertate și suntem plini de coșuri și ni se schimbă vocea și… Și dezagreabil. Dar să vă arăt ce am vorbit cu el mai concret.

Ce faci tu mișto?

Blame Hofmann și Mindcage Escape

Ce sunt astea?

Sunt două trupe de progressive metal, respectiv art-rock. Hofmann sunt art rock, și Mindcage e un proiect de progresiv pornit acum 5 ani de niște prieteni unde ne facem propriile piese. Din membrii fondatori mai este unul singur încă în formație.

Păi de cât timp te ții de muzică?

Moaa… am 29 de ani acum, am început de la 8… 21?! (zâmbește) De când am început serios, cam de pe la 17 ani, deci de 12 an. În clasa a 2-a m-am înscris la școala de muzică din Câmpulung, de unde sunt, a  trebuit să recuperez 2 ani într-unul la secția pian, și am terminat-o până-ntr-a opta. Am și o diplomă! Dar pianul nu a fost instrumentul meu. Ca exemplu, am luat 10 la teorie și 5 la practică. Și abia m-au trecut examinatorii. După care, prin clasa a 9-a , am găsit o chitară pe șifonierul tatei, pe care o primise cadou și n-o folosise mai niciodată. Am dat-o jos, am șters-o de praf, l-am rugat pe tata să-mi facă rost de un set de corzi. S-a dus la Muzica și mi le-a cumpărat. I-am pus corzile cu ajutorul soțului unei profesoare care se pricepea și la chitară. Apoi am luat-o într-o tabără de munte unde am cunoscut un tip care știa fix 3 acorduri. Am învățat de la el 15-20 de piese folosind acele fix 3 acorduri. Am realizat că vis-a-vis de blocul meu erau niște băieți care cântau în fiecare seară. Am început să învăț foarte repede de la ei că mă ajuta teoria de la școala de muzică. Apoi, după un an sau doi, am descoperit că există ”chitară bass”.

Mindcage Escape. Întâlnim variațuni ca Mindcage Engage sau Mindscape Engage.

Și acum cânți la bass.

Da. Cânt la bass de 12 ani. Când eram mai mic, aveam un prieten care era super-electronist și ne făcea niște doze de chitară. Ne punea să scoatem magneții din dulapurile de pe acasă. I-am stricat trei mamei acasă. Băiatul ăsta bobina magneții manual, și printr-un program care se chema ”Guitar FX” băgam cu scotch dublu-adeziv sub acele corzi de la chitară acustică, și o conectam la calculator. Prin ”Guitar FX”, program care era gratuit, puteai să simulezi over-drive-uri și alte efecte. Era și un ton de bass, care era cu o octavă mai jos decât scotea chitara. Așa m-am apucat să cânt linii de bass, în fața calculatorului.

Ok, asta a fost în urmă cu 12 ani. Acum?

Acum am astea 2 proiecte în care cânt de aproape 3 ani cu Mindcage, iar cu Blame-ul, cam de 2 ani jumătate, din 2015. Să zic poetic, umplu frecvențele între 50 și 800 khz la formațiile astea două.

Ce ”instrumentar” ai?

”Instrumentarul” meu constă în 3 bași de la Yamaha, un pedalier cu 10 efecte, un amplificator pe măsură. Și multă voință.

Ai avut un episod în care ai rămas fără pedalier…

Serios, o să zicem de asta? Ok… (râde) Nu prea-mi place să mai deschid subiectul ăsta, pentru că-mi aduc aminte cu amar de perioada aia, în care muncisem un an jumătate să strâng pentru pedalier și a dispărut din backstage-ul unui club, unde eram 4 trupe… A dispărut efectiv. Ce s-a întâmplat, am terminat concertul și mi-aș fi dus pedalierul acasă, dar îmi prezentau încredere oamenii și localul era de renume, deci nu m-am simțit nesigur. Seara, înainte să plec, pe la 2 noaptea, am observat că basul era, pedalierul nu mai era. Inițial am zis că l-a luat cineva din trupă, sau poate l-a luat cineva din greșeală… Am contactat a doua zi pe toată lumea… Când am văzut că am numai răspunsuri negative de la toate trupele, am făcut și anunțul public, am luat filmări de la camerele de supraveghere, le-am dus la poliție, am dat detaliile și au zis că or să mă sune. Nu m-a sunat nimeni. A trecut mai bine de un an și nimic. Între timp mi l-am făcut la loc. Am făcut și un concert caritabil, ”Friends for friends”, la care au mai venit Aeon Blank și Stcks and Stones. Mi-am luat pedalele de care aveam imediată nevoie. Acum pot zice că am mai multe pedale față de câte aveam atunci.

Instrumentarul lui Vije și mândria de bassist.

Înțeleg că nu câștigi din muzică atât cât să-ți susții proiectele?

Aaa, în nici un caz. În underground bagi bani, nu câștigi bani. Sincer, nu m-am apucat să cânt muzică pentru a face bani. Cânt pentru că pot și că-mi place. Într-adevăr, dacă o să fie cazul, nu voi zice nu, dacă proiectele vor ajunge departe. Însă, în underground sunt oameni frumoși, pe aceeași frecvență cu mine. Vin la concerte pentru că sunt interesași de muzica ta.

Atâta timp cât eu ies pe zero, adică nu dau bani ca să cânt undeva, e super-frumos. Pe de altă parte, pentru echipamente, și altele, nu ai încotro… (și-a rulat țigara în timp ce încropise răspunsul)

De cât timp lucrezi la corporație?

De fix un an. Înainte am lucrat șase luni în domeniul bicicletelor, unde eram atât mecanic cât și vânzător. Înainte de asta, 3 sau patru ani în domeniul instrumentelor muzicale unde eram consultant vânzări și on-site și online.

De ce lucrezi la corporație?

Dacă zic sincer, nu cred că o să fiu văzut bine. Pentru că am vrut un job normal care să nu mă solicite atât de mult fizic și psihic, să pot să fac în continuare câteva din cele 500 de hobby-uri ale mele, unde cântatul e pe primul loc.

În toate experiențele mele de lucru, mediul din corporație este unul cât se poate de european. Îți sunt respectate drepturile, zilele libere, orele, nu-ți dă nimeni în cap dacă greșești. Mă rog, poate am nimerit eu într-o echipă mișto. A trebuit să văd mult și să îndur multe ca să-mi dau seama că așa e normal.

Enumeră-ți repede celelalte hobby-uri.

Mamă… În afară de cântat. Recondiționatul de biciclete și plimbatul cu cursiere vintage. Skateboarding, snowboardig, pescuitul și sporturi precum biliardul și tenisul de masă, că de baschet m-am lăsat. Îmi place mersul pe munte și ”uitatul la sporturi”, în general, ciclism și moto-ciclism. Intenționez să-mi cumpăr un motor iarna asta.

Ce așteptăm pe viitor de la tine, pe partea de muzică…

Cu Blame-ul o să încercăm să dezvoltăm ceva ce pentru mine ar însemna al treilea proiect, de compoziții proprii, pe un stil mai rar întâlnit în România. Nu vreau să dau spoiler-e pentru ce va urma. Vom continua să avem concerte în aceeași formulă, dar mai rare, 1-2 pe an. Cu Mindcage vine un nou album pe care sper să-l lansăm până la sfârșitul primăverii. Nici aici nu vreau să dau spoiler-e.

Dar zi-ne ceva totuși, un pic de detaliu.

O să fie o schimbare de direcție a trupei Mindcage. Un stânga-mprejur.

Ar mai fi o căruță de chestii de vorbit, dar hai, dă-mi o încheiere.

O încheiere… (pauză lungă și un pic de râs) N-aș știi ce-aș putea să zic. Mă bucur că la vârsta asta încă fac ce-mi place!

Cover photo credits: Gheorghe Paraschiv

Corporatiști mișto – Oana Pasăre – episodul 2

Corporatiști mișto – Oana Pasăre – episodul 2

I-am propus Oanei să scriu despre ea acum vreo două săptămâni. Ne-am dat întâlnire în Manufaktura, o cafenea simpatică amplasată în Mega Mall, poate cel mai plin de cocalari centru comercial din București. Înainte să mă văd cu Oana, am trăit experiențele clasice de aici, anume un specimen luându-se de o pițipoancă în timp ce o alta încerca să îi lege șireturile de la tricou. ”Te ajut eu, pisi!”, zisese personajul. Dar o văd pe Oana și toate scârbele au dispărut. Nu ne-am mai întâlnit de câteva luni, pentru că deși am fost colegi de corporație, Oana a ales o alta, mai bine plătită.

Ne așezăm la o masă de la etaj din Manufaktura în timp ce admiram decorațiile minimale, dar cu bun gust. Și ce e cu cover-urile jazz după cântăreți morți? Un Chris Cornell, un Prince… ca să se seteze atmosfera. Dar am trecut repede la discuție, așa că iată ce a ieșit.

Faceți cunoștință cu Oana, mânuțele din spatele Out and About

Oana, ce faci tu mișto?

Out and about.

Ce e asta?

Esteee… Un proiect personal. Este de fapt un blog, deși prefer site de entertainment, pentru că se referă în mare parte la locurile mișto din București și nu numai, dar în principal capitala, pentru că aici locuiesc. Am și o mică componentă de travel.

Intră puțin în detalii.

Ziceam, nu este doar despre București, este despre timpul liber, ce facem cu el, altfel decât să stăm pe canapea să ne uităm televizor, despre locuri mișto în care să ne simțim bine, despre activități sportive, despre locuri de relaxare, evenimente și altele. Nișa, acum, este dată de articolele de week-end, cu evenimentele de la sfârșitul săptămânii. Asta pentru că toată lumea mă întreba ce se întâmplă în week-end, unde mergem. Și repetam răspunsurile constant.

Deci așa zici c-a luat naștere proiectul?

Da, așa a luat naștere. O dată așa, și o dată că mă tot întrebau prietenii pe unde să iasă în oraș, ce să facă. Gen, că vin prieteni din altă țară, unde să-i ducă, să fie și mișto și mâncare bună. Așa a luat naștere acest blog.

Întrebarea evidentă: nu e un fel de Șapte seri?

Uhm. Mie mi-e greu să spun dar mă raportez la ce spune lumea. Prietenii mei mi-au zis că pe Șapte Seri nu găsesc nimic important sau interesant și preferă să vină la mine. Pe Șapte Seri nu există componenta asta umană, personală. Ce scriu pe blog în clipa asta este despre evenimente sau locuri care-mi plac. Nu m-a chemat în mod special, n-am luat o masă gratuită, nimic. Sunt locuri în care am fost și mi-a plăcut.

Zici și de locuri de care nu ți-a plăcut?

Da. De exemplu ”Caju”, un loc unde mi-au plăcut foarte mult atât mâncarea cât și design-ul, dar servirea a fost sub orice critică. M-a deranjat faptul că au încercat să pună chestii în plus pe notă, iar când le-am atras atenția, au început să se certe cu noi, adăugând faptului că erau destul de nepoliticoși.

Adevărul e că mâncarea chiar arată bine, păcat de experiență.

Înțeleg că ei ți-au văzut articolul din urma experienței?

Da, din câte știu, l-au văzut. Dar nu am avut nicio reacție de la ei.

Nimic?

Nu.

Zi-mi de componenta de travel.

E foarte simplu. Îmi place să călătoresc. Nu o fac atât de mult pe cât mi-aș dori. Adesea mă documentez, dar nu întotdeauna găsesc ce vreau, și dacă găsesc, găsesc segmentat. Așa că m-am gândit să le pun la un loc pentru ca oamenii să poată să vadă totul așa cum îmi place mie, într-un singur loc. Plus că e și un mod foarte drăguț de a păstra amintirile din concediu.

Cât de des postezi?

Cam de două ori pe săptămână e media. Am articolul de week-end, care trebuie să apară în fiecare săptămână, și încerc să mai adaug cel puțin încă unul. În genere review-uri sau vreo activitate. Păstrăm tematica  blogului! (râde)

Zi-mi de succes. Cât are, cât ai vrea să aibă.

L-am lansat la începutul anului. Am peste 1200 de like-uri pe Facebook. Traficul pe articol e de minimum 100 de unici. Cel mai de succes a fost cel de la Caju. Se pare că ”hateăreala” vinde. Dar în general articolele de travel au ceva mai mult succes. Sunt mai frumoase, mai căutate. Și pot să zic că au început să mă găsească oamenii de PR din domeniul ”horeca”.

Până la urmă era o chestiune de timp. Dar bravo, ești pe drumul cel bun. Acum să pun și întrebarea: de ce lucrezi la corporație?

Pentru că nu fac niciun ban din blog. Am nevoie să trăiesc. Blogul nu-mi acoperă facturile și pâinea de pe masă. E doar un hobby despre unde ies. Și review-urile sunt pe banii mei… și pe ai prietenilor, că nu prea merg singură. Sau… pe banii corporației (râde). Ceea ce se cheamă ”cine de echipă”.

Sigur ești importantă când vine vorba de ieșire cu echipa

Da, tot timpul. Și mereu propun mai multe locuri și alegem de comun acord.

De cât timp ești la corporație?

Înainte de HP eram la o mini-coprorație… deci, dacă o punem și pe aia, sunt vreo 5 ani.

Te gândești să renunți la domeniu?

La corporație? Momentan nu. Nu știu ce-mi rezervă viitorul, dar acum am un venit stabil, deci am un confort.

Câți bani ai băgat în proiect?

Pe lângă banii dați pe ieșiri, mai bag câte un boost pe facebook. Poate un 50 de lei lunar. Altfel, nu știu de câte ori ies pe săptămână. E totuși o provocare să văd câte un loc nou ca să am ce scrie. Nu știu, tu cât cheltui ca să ieși în oraș?

Da, dar eu nu îmbin utilul cu plăcutul…

Da, tu nu, dar eu de ce să nu profit de oportunitate? (râde)

Păi, mă gândesc că nu ieși singură.

Corect. Și de fiecare dată când ies în oraș nu-i las pe prieteni să mănânce până nu fac poze la mâncare, iar la sfârșit le cer și părerea: ți-a plăcut aia, aialaltă? Că doar nu mănânc eu șapte feluri de mâncare.

Deci furi opinia oamenilor, cum s-ar zice.

Bineînțeles. Mai exact, le cer părerea, nu le-o iau fără să știe. Mă bazez pe opiniile lor. Ideea este că oamenii, atunci când vor să meargă undeva, trebuie să știe ce părere au avut alți oameni. Astfel, prin blogul acesta, îi ajut să vadă părerea mea și a altora cu privire la locurile astea. Îmi doresc să afle o părere personală, nu informații generale, cât costă limonada și cum arată, ca pe Șapte Seri. Oamenii își doresc detalii mai personale, componenta umană.

De asta se și uită la reivew-uri, până la urmă.

Da, dar e mai simplu să iei dintr-un singur loc informația decât să iei review-urile la rând. Că acolo  nu prea ai prețuri, poze. Eu le am pe toate la un loc. Plus că review-urile prezintă opinia extremă a celui care le scrie, fie că le-a plăcut mult, fie deloc, nu prea găsești chestii de mijloc. La mine găsești informația cumulată, întreagă, nu doar extremele.

Mai ai alte proiecte, sau vrei să-l dezvolți pe acesta?

Momentan nu. Vreau să ajung să fac eu evenimente. Ieșind și văzând, învăț ce-mi place și ce nu îmi place, ce își doresc oamenii de la anumite evenimente. Și mi-ar plăcea să mă implic mai mult pe partea asta și să fac ceva de organizare. Dar încă e un vis îndepărtat… (e un pic tristă). Cel mai bun job e să organizezi evenimente. Ăsta, și ăla: să te plătească cineva să călătorești.

Care-i următorul loc în care vrei să mergi?

Deja am atâta material pe care nu am apucat să-l pun cap-la-cap, dacă e vorba de scris. Dar am auzit de un loc deschis recent, ”E varză”, fix așa se numește. Cică au niște coaste foarte bune. De-abia aștept. Contrar numelui, se pare că nu e varză, dar să vedem.

Până să ajungă la ”E Varză”, priviți-o pe Oana în Portugalia.

Cum încheiem interviul?

Habar nu am. E primul interviu din viața mea. Ba nu, am mai dat unul la televizor pe cu totul altă temă… (își scoate iQOS-ul). Nu știu, tu ești.. intervievatorul. Zi-mi tu!

Repetăm schema peste un an și evaluăm unde suntem?

Da! (cel mai decis ”da” pe care l-a dat toată dup-amiaza).

Corporatiști mișto – Eda Călin – Episodul 1

Corporatiști mișto – Eda Călin – Episodul 1

Corporatiști mișto vrea să fie un fel de serial în care voi prezenta oameni care lucrează sau au lucrat în corporație în timp ce fac și alte chestii mișto pe lângă bani pentru străini. Și pentru sine.

Încep seria cu o persoană dragă mie, Eda Călin. Ea are o pagină de Facebook care este un real succes, pagină de care auzisem înainte să știu că ea e omul din spatele postărilor. Dar mai multe vedeți din conversația de mai jos.

Mai întâi de toate, ea este Eda, ca să știți cu cine stăm de vorbă

Eda, ce faci tu mișto?

Pe pereți nu se scrie.

Ce e asta?

E o pagina de Facebook unde încerc să promovez street art-ul din România. Nu ”grafitti”, ci mesaje scrise pe pereți, artă stradală, stencil-uri, paste-ups. Și murale.

Ce sunt astea stencil-uri și paste-ups?

Paste up este o tehnică de street art prin care lipeşti o imagine pe un perete folosind wheat paste (un amestec de făină, apă și zahăr). Stencil-urile sunt o machetă făcută acasă și decupată care este apoi „șpreiată” pe pereți. E mai rapid când vrei să nu te prindă poliția (râde). Din păcate, artă-artă găsești foarte rar pentru că sunt puține proiecte finanțate cum trebuie. De asta, 90% din pagină se axează pe mesaje scrise pe pereți. Un artist specializat la noi in paste up si stencil art este Ortaku.

Ortaku și astenia de primăvară. Acum în stencil.

Când te-ai apucat și de ce te-ai ținut de asta?

Povestea a început prin facultate când am văzut un tip care făcea poze în băile publice din Timișoara la chestiile scrise pe pereții de acolo. Eu deja făcusem câteva poze la street art-ul din Timișoara, dar țineam pentru mine. Încetul-cu-încetul am ajuns la 50-100 de poze și am decis să fac un album pe pagina personala de FB, doar pentru prieteni. În decursul anilor am făcut poze peste tot, prin toate orașele pe care le-am vizitat în țară, și am ajuns la 300 de pereți fotografiați. Adunându-se pozele, am primit multe sugestii de la prieteni să-mi fac o pagină, zicând că mai multă lume ar trebui să vadă astea. N-am crezut c-o să prindă chestia asta, dar cam după patru ani de când am pagina am ajuns la 55502 like-uri azi la prânz.

Wow. Bravo! Păi și de ce lucrezi la corporație. Sau, mă rog, ai lucrat… până azi?

Lucrez de dinainte de a-mi crea pagina. Dar am continuat după ce am făcut chestia asta mișto pentru că… pam-pam, am nevoie de bani să mănânc. Și să mă îmbrac. (râsul ei colorat de fată din Banat trebuie re-menționat)

N-am băgat niciun ban în pagină din ce am făcut în corporație.

Consideram la început că o să am content pentru un an-un an jumătate, dacă postam zilnic. Dar în scurt timp de la lansare, după vreo lună, au început să vină din follower-i să-mi dea mesaje private pe pagina cu pozele făcute de ei, lucru care m-a bucurat pentru că știam că există în țară foarte multe mesaje murale și stencil-uri nedescoperite, sau ascunse, care merită promovate!

Zi-mi o povestioară inedită…

În urmă cu vreo 2 ani am primit un mesaj pe pagină de la Dan Perjovschi, un artist pe care eu îl admiram de mult timp. Am crezut că face cineva un prank, inițial. Mă abordase cu o mențiune că un stencil postat nu era al lui, dar ideea și conceptul erau ale lui, deci n-ar fi trebuit să-i dau credit celui care-mi dăduse poza și se semna ca autor al acelei lucrări. Bine, omul a fost foarte diplomat. Printre altele m-a felicitat pentru pagină. A zis că dețin o veritabilă arhivă națională a pereților scriși din România și că ar trebui să scot un album, sau ceva, și că am susținerea lui în cazul în care-mi doresc asta.

Cum te-a ajutat munca la corporație în chestia asta…

Deocamdată ideea cu albumul mă încântă, dar nu am avut practic timp să mă ocup de el. Îmi dau seama că e o muncă destul de intensă pe care ar trebui să o depun, de la căutare de fonduri, sponsori, editură, și acordurile artiștilor… E nebunie. Pe de altă parte am putut să postez din corporație poze zilnice pe FB și pe Instagram.

Că veni vorba, pe Insta am 1500 de follower-i. Câteodată, la anumite postări iau mai multe like-uri pe Instagram decât pe Facebook. Fiecare rețea de socializare cu algoritmele sale.

Ca planuri, nu prea am… dacă apare ceva important, cum a  fost Insta-ul pe care l-am lansat acum un an, sigur nu am să refuz. Nu îmi mănâncă mult timp ceea ce fac, cam 10-15 mintue pe zi pentru postare și răspunsuri la mesaje. Acum cel mai mult îmi ia să verific dacă o poză a mai fost postată, pentru că sunt peste 1000 de imagini unice în toată ”arhiva”.

Altfel, încerc să promovez festivalurile de street art, care și așa sunt puține, cum ar fi Sibiu International Street Art Festival. Sau artiști, dându-le share-uri, că ei au mai puține like-uri decât are pagina mea, deci îi ajut cu mare drag.

Zi-mi ceva de încheiere

Nu știu dacă e relevant, dar am văzut o poză scrisă cu un marker ”Pe pereți se scrie”, a avut un reach mic… 80 de like-uri, dar mi s-a părut distractiv să-mi văd ideea întoarsă. Nu știu, poate chiar înseamnă ceva treaba asta pentru cineva…

Deci, se scrie sau nu pe pereți?

Eda a părăsit munca la corporație, astăzi fiindu-i ultima zi. A spus că s-ar întoarce, dar a găsit un program de voluntariat peste hotare pe care îl consideră de nerefuzat.