Limba și vulgaritățile sale

Probabil primul articol pe care îl încep prin a preciza că trebuie citit de cei mai pudici ca un articol… academic. Sau evitat pe de-a-ntregul!

Țin minte și acum cum m-a caftit taică-meu când ”m-a prins” ascultând Paraziți. Dar nu numai la asta mă limitez, pentru că, adolescent fiind, am început să înțeleg ce înseamnă muzica vulgară mult mai devreme. Știind engleza ca oricare copilaș ce-a crescut cu un Cartoon Network nedublat, când am ascultat Limb Bizkit Hot Dog, am fost șocat, cumva, că fix cel ce avea să îmi corecteze afinitățile muzicale mai târziu este cel care ne-a cumpărat CD-ul conținător al melodiei mai sus menționate, respectiv același tata. Niște versuri grotești.

Și am mai și trăit șocul BUG Mafia post ”Poveste fără sfârșit”. Când am ascultat ”După Blocuri” a fost intermediat de Atomic, deci în cea mai curățită formă posibilă. Dar până când nu mi-a pus un prieten varianta cu fetele care vând pizdă la colț și coaiele pe care se bazează totul în cartier, nu înțelegeam de ce toată lumea spunea despre ei că ”ăștia sunt ăia care cântă cu înjurături?”.

Și ce m-a frapat recent este că nu numai muzica este cea care se scaldă în ceea ce se numesc ”vulgarități”. Mulți dintre traducătorii contemporani aleg cuvinte care traduc întocmai originalul. Dacă autorul ușor mai colorat în limbaj folosește termene precum ”fuck”, fiți siguri că în traducerea în limba română veți fi citit o conjugare a verbului ”a fute”. Deci mediile prin care se propagă acești termeni sunt multiple, însă se învârtesc în jurul artelor. Pentru că mai este și filmul, unde ”Îi dăm o curvă și o țuică” nu mai este tabu de la începutul anilor 90, experiență completată, apoteotic ar zice unii, de pula de un metru a Căpitanului Burcea. Cât despre Irina Margareta Nistor care traducea ”i love you, I want to fuck you” în ”te iubesc și du-te dracului”, nu mai are sens sa precizez nimic. Și nu mă bag în pictură sau alte arte, pentru că vreau să mă limitez, finalmente, la cultura românească, deci iertați-mi referința la Limp Bizkit și trimiterile englezești, dar au avut rolul de a-mi construi imaginea de narator credibil.

Acum, îmi aduc aminte de prima poveste virală a lui Godină care folosea cuvântul ”pulă” cu mare ușurință, cuvânt pe care, în urmă cu mai bine de 35 de ani, Preda îl evita folosindu-i descrierea ”organul genital masculin”, în Cel Mai Iubit Dintre Pământeni. Dar Preda era un ipocrit, pentru ca nu-i era frică să bage diverse personaje în pizda mamii lor direct și fără descrieri anatomice. Deci iată cum moneda națională a Botswanei a ajuns să fie repetată la televizor de rivalii Badea și Banciu doar de dragul de a demonstra că unul o are mai mare decât celălalt. Audiența, evident.

Și acum veți spune că bat câmpii, că n-ați intrat să-mi citiți articolul și să ajungeți să vă gândiți la pula șpargatistului ligător de anus…. ăsta, cur… voiculescian. Să revenim la vulgaritățile noastre… Adică la lucrurile cunoscute în popor, pentru că asta înseamnă ”vulgaritate”. Că vine de la ”vulg” care înseamnă ”plebe”, ”norod”, sau neaoșul ”pulime”… dar cred că mai curând termenul de pulime e o consecință a ”nerozirii” limbii (ca să evit aliterația potențial generată de ”vulgarizare”). Și analizând (haha… anal) mai departe, concluzionez că nu termenii în sine sunt vulgari cât modul pudic de a privi evoluția limbii. Și zic pudic pentru că nu găsesc un cuvânt mai plastic pentru conservatorismul lingvistic cu orice preț. Adică, dacă zice cineva la televizor ”l-a supus la perversiuni sexuale”, clar în capul telespectatorului răsare întrebarea: ”i-o fi dat muie?” sau ”s-or fi futut în cur?”… Ceea ce e mai rău decât dacă ar fi zis-o televorbicioasa, pentru că acum mă face pe mine să o gândesc și să fiu ipocrit, pentru că dacă nu sunt singur în cameră trebuie să creez impresia că eu nu gândesc așa… Și da, am furat ideea asta de la Louis CK…

Și ce o fi mai vulgar? Un om care înjură ca la ușa cortului? Un artist care folosește cuvintele astea pentru că… altă rimă n-a găsit? Un bloggăr care tastează ”muie” și ”pulă” de dragul cititorilor, sau vulgarii de Măruță și Capatos care, deși nu folosesc termenii, prostesc pulimea până la imbecilizare diagnosticată? Adică, să ne înțelegem: limba nu se elevează, ea se vulgarizează. Și vulgarizarea se face în două moduri: prin neologizarea nevoii (prefer oricând bytes-ii octeților) și re-ștachetarea capacității, adică să cobori ștacheta lingvistică încât să mulțumești majoritatea. Pentru că n-am nimic împotrivă să folosească cineva termeni precum ”a fileta” atunci când face un file de pește, chiar dacă DEX-ul zice că verbul se folosește doar la a pune filet. Ba chiar încurajez practica prin care ”dacă m-ai înțeles, e bine”, însă țin la etică. E ca atunci când ești la nuntă și te-mbeți, dar arăți în continuare bine că e scump costumul. Adică, folosește ce cuvinte vrei tu, dar nu fute gramatica, prietene! Nu există verbul ”a vroi” și e imperativ să spui ”pe care” atunci când te referi la un complement direct, bineînțeles.

Fiecare cu nivelul său de pudicitate, pentru că nimeni nu știe mai bine decât noi unde să tragă linie, dar vă rog, nu judecați un om după cuvintele pe care le folosește ci după modul în care le pune în propoziție.

P.S.

Acum realizez că iau apărarea, fără să vreau, idioțeniei de ”suge-o Ramona”… aproape că-mi vine să nu mai postez articolul.

Te invidiez

În ignoranța ta, așa, te invidiez pentru faptul că nu ai pus mâna, n-ai văzut, n-ai ascultat sau citit ceea ce eu consider a fi capodopere. Te invidiez pentru faptul că tu ai toate șansele să simți ceea ce am simțit și eu, iar acum îmi este imposibil să o mai fac.

Oare cum o fi să vezi pentru prima dată unul dintre filmele preferate. Să fii surprins de construcția vizuală a personajului Tyler Durden. Să plângi de fericire, pentru prima dată, când Roberto Benigni îi pune muzică principesei sale în acel grotesc lagăr. Ce n-aș da să fiu din nou la fel de hipnotizat și îngrozit, ca prima dată, de apariția lui Hopkins în Tăcerea Mieilor.

Fascinația pe care o ai atunci când te lovești întâia oară de universul ”de gheață și foc” creat de Martin, tu o mai poți trăi, eu pot doar să mi-o alimentez. Eu nu mai pot să îmi pierd încrederea în umanitate, numai pentru a o recâștiga două sute de pagini mai târziu, exact în scopul de a o pierde din nou, pentru că așa vrea Dostoievski în Frații Karamazov. Dar tu poți. Și ai datoria să o faci, pentru că nu vreau să te invidiez toată viața.

Știi ce mi-ar plăcea? Mi-ar plăcea enorm să ascult pentru prima dată Bolero-ul lui Ravel, dar a avut educatoarea mea grijă să-mi sfârșească această plăcere. Câteodată zic că aș da orice să ascult din nou, pentru prima dată, The Wall al lui Pink Floyd. Dar nu se mai poate. Și o trec ca dorință, pentru când voi avea Alzheimer, ultimatum copilului meu, să-mi pună muzica preferată pe repeat. Să fiu fascinat, din nou, de progresiile imposibile ale formației Tool, sau de inteligența nebună a lui Tom Waits.

Dar nu pot… Nu pot să citesc Dune, 1984, sau Pădurea Spânzuraților pentru prima dată. Nu pot să ascult Nirvana, Led Zeppelin sau Gary Clark Jr pentru prima dată. Nu pot să văd Snatch, Jagten sau Eternal Sunshine of the Spotless Mind pentru prima dată. Dar tu poți, și de asta de invidiez. Te invidiez pentru tot ceea ce vei simți pentru prima dată, și am simțit și eu, și ai exclamat la finele-i: ”asta-i artă!”.

Tu de ce mă invidiezi?

Târgujiu şi lanţurile infinitului

Lanturile infinitului Aşa ar arăta „Lanţurile Infinitului” în varianta gării târg-jiene. Dap, am fost în Târgu Jiu. M-am dus acolo cu scopuri pseudo-constructive, respectiv pentru Olimpiadele Comunicării. Ce a trebuit să facem: să adunăm nişte chestionare pentru a verifica felul în care tineretul târgjian vede viaţa sportivă. Eu trebuia doar să mă duc pe la 3 licee să culeg ceea ce aveau să fie 140 de chestionare. 

Plecăm de cu seară (specific că un prieten şi printre altele şi coleg de al meu de facultate, om care nu avea nici o treabă cu Olimpadele lui Comunicare a voit să mă acompanieze – pe numele lui de cod Cosmin). De cu seară înseamnă tren la 23.45 din Gara de Norod. Tipic, bilete, Mec, cola, banane, suit în tren şi hai la drum. În tren, mă hotărăsc să mănânc, şi cum nu este frumos să mănânci în compartiment, ne hotărân să ieşim pe hol pentru a nu împuţi cu miros de cartofi prăjiţi toat sectorul feroviar. Pe hol, 2 exemplare a etniei ce populează puternic zona sudului, de vârste cuprinse între 14 şi 16 ani se apucă a striga şi înjura reciproc, până când exemplarul care se vrea mascul a scos legătura de chei şi a început să modeleze figura exemplarului feminin. 

În compartiment, eu, cosmin, unu şi încă două. Una dintre cele două era concepută pentru a ne aduce aminte că am fost copii (elemente legate de salivă sunt încadrate în acest aspect). Domnişoara cu pricina a adormit şi negăsindu-şi locul a ales cele mai „potrivite” poziţii pentru delectarea pupilei noastre dilatate. 

Somn, poziţii aiurea, iarăşi somn, Craiova. Se schimba naşii, iar eu dormeam lângă uşă. Vine proaspătul suit în tren năşic şi trage de uşă. Trei înjurături de-o dată mi-au sărit în minte, iar naşul mă întreabă dacă s-au văzut biletele, zic că da, apoi dacă s-a mai urcat cineva, zic că nu, apoi dacă poate să vadă şi el biletele, mă bag să scot portofelul, înjurăturile continuând, zice că, s-au mai văzut biletele, aşa? şi pleacă. Zic mama ta de retard. 

Ajungem în Târgu Jiu, un oraş simpatic în mai multe feluri. Coborâm din tren, ne suim într-un taxiu şi cerem la prima benzinărie cu cafenea. Ne duce, ne aşezăm, îl scot pe gimmy, îl conectez la net, butonez, îi dau şi lu Cosmin şi mă duc până la baie. Crescut între ţărani fiind, am văzut pentru prima dată cea mai inovatoare forma igenică de acoperire a capacului de closet. Incredibil, apeşi pe un buton şi o pungă acoperă capacul… Uoooooăăăăăă!!!!

La ieşire din din incintă, văd un troleibuz Rocar cu burduf, de ăla de care erau pe vremea când mama mergea la facultate. Clar, ne dăm cu ala! Zis şi făcut, dăm să ieşim, a  început să plouă, şi a plouat aproape toată ziua, eu neavând umbrelă-geacă-ceva gros de luat pe mine, banuind că va fi cald. Te mai minte şi vremea. Ne-am suit în troleul cu pricina şi am ajuns înapoi la gară, loc unde am căutat să îmi las bagajul. Specific că era deja 7 dimineaţa. Nup, nu merge, nu era nimeni acolo. Cosmin s-a hotărât să doarmă, moment în care apare poza de faţă:Cosmin in gara tg jiu

Prietenul nostru a fost trezit cu o coadă de mătură sub scaun de cele 2 femei de serviciu care veniseră să cureţe… să cureţe ce, că nu cred că mai călcase nimeni de prea mult timp în acea sală de aşteptare, dar mă rog. 

Urmează partea incisivă: „Bă, Ispas, hai în parc la poarta sărutului”. Şi astfel a început aventura noastră culturală. Ne-am luat la pas până în dreptul parcului, loc unde am văzut şi atins celebra „poartă a sărutului”, de Brâncuşi. Defapt o chestie cu tendinţe de poartă, reprezentând nişte fese bineconturate aţintite către toate direcţile. Scuzaţi-mi gusturile. Masa tăcerii, râul Jiu au completat următorul sfert de oră. „Bă Ispas, hai la Muzeul de Artă!”. Bă, hai. Am trecut, în drum spre muzeul de artă pe lângă nişte dinozauri făcuţi din fier cu o acurateţe desăvârşită, exceptând faptul că… râdeau. Aveau dinţii albi, de lapte şi zâmbeau larg spre chiar a râde într-o formă statică. Aici a început experienţa noastră despre nevoile artistice ale târgjienilor. La muzeul de artă am dat de un nene scos din The Looney Tunes, respectiv acel mad scientist din stânga.mad scientist Nenea acesta avea nişte concepţii destul de ciudate legate de educaţie şi şcoală. Se lăuda cu 3 masterate şi 2 doctorate plus alte câteva licenţe şi lucrări, în timp ce bâjbâia câte ceva despre tablourile expuse. Două ore au trecut ascultându-l pe nenea. Mai mare dragul să te plictiseşti rău de tot. 

Am ieşit din muzeu cu gândul să bem o cafea. Ne-am dus undeva în parc unde văzusem o construcţie ce semnăna cu un turn. Iarăşi, nevoile artistice intră în discuţie, respectiv cele muzicale. Într-un peisaj medieval-pitoresc, un fel de bar-cafe aranjat a club de noapte cu muzică populară şi lumină de bordel. Era bine, că era aproape şi aveau priză lângă masă pentru Gimmy. Cosmin a adormit, din nou, o dată cu Gimmy în braţe şi o dată cu capul lungit pe canapea în timp ce Romica Puceanu îşi făcea datoria la 5.1. Alte o oră şi jumătate şi înca vo 3 mm precipitaţii. 

Ploaia mocănească nu ne-a împiedicat în schimb să ieşim iarăşi la troleibuz, să trecem pe lângă gară şi să mergem să culegem chestionarele cu pricina. Ne pierdem niţeluş, dar numai bine că vedem fast-food-ul „mama mia”. Mi-am luat un cheesburger, greţos şi plin de maioneză de am mancat 2 treimi şi mi-a ajuns. Apoi la curtea Colegiului Ecaterina Teodoroiu ne oprim, intrăm, întrebăm de chestionare, primim şi ieşim. Urmează Grupul Şcolar nr. 1. Aceeaşi poveste din partea noastră, rezultat diferit din partea lor. De ce ar fi ei mai breji şi mai buni decât oricare alt grup şcolar, nu? Care chestionare, a alea, poi nu e, că domn’ profesor, că consiliu profesoral, că una-alta. Din 90, am luat 27 de chestionare, bune şi alea. L.P.S (adica liceul cu program sportiv, pentru cei ce izbucnesc în sport). Repetăm scena, intrăm, secretara era la director în birou, se ocupa de tezele unice. Unele deschise, altele închise, se răsfoiau pe masa fostului fotbalist. Îi explicăm şi lui cine sântem şi ce vrem, iar nenea a început un monolog de 45 de minute, monolog semi-interesant, relevant în anumite perspecive şi chiar apreciabil ţinând cont că vine din partea unui fost fotbalist. Deh, fiecare slujbă cu problemele ei. 

Plecăm de la LPS şi mergem către gară, momente în care am văzut C.N. Tudor Vladimirescu, un liceu cu aere de Peleş, am văzut un centru de day-care, îi zicea „Devi Land”, noi i-am fi zis „DeviL and”, am verificat sus şi piaţa, de unde am cumpărat o pereche de căşti pentru ca Gimmy să ne furnizeze auditiv pe amândoi, cu 1.8 lei în condiţiile în care ele costau 2 lei, am admirat clostele şi bideurile expuse pe trotuar de comercianţii de porţelanuri şi electrocasnice. După care ne-am postat la 300 de metri de gară, admirând arhitectura neo-brâncuşiană cu elemente radio. Într-adevăr gara din Târgu Jiu arată ca un radio, are geamuri de fese ce aduc cu fesele porţii sărutului şi are multe astfel de geamuri. Printre alte lucruri ce prezintă nevoile artistice aş mai număra cele câteva prispe de la bloc, graf-ul cu marker-ul din gară ce zicea „Nirvana”, trotuarele cu modele şi probabil că mai sunt, dar nu mi le mai aduc aminte. 

Iată cum vizita în circumscripţia (pentru că ăsta este termenul corect, colegiu fiind unul forţat) lui Victor Ponta ne-a readus cu picioarele pe pămând din punctul de vedere al nevoii artistice. Ne-am dus acolo pentru a face un foraj de părere nedându-ne seama că defapt opinia noastră a fost cea forată în unul dintre cele mai importante aporturi ale noastre pentru Olimpiadele lui Comunicare. 

În aşteptarea trenului, o căţea cu 3 picioare funcţionale fugărea un căţel întreg şi mai mare decât ea. Lanţurile infinitului expuse la început de articol arată întâmpinarea artistică încă de la sosirea în gară iar coteţul cu manele de la marginea gării băga cele mai proaste refrene de muzică pe care şi le poate imagina cineva. Returnarea către Bucureşti a prezentat mult somn şi încă un poliţist cu puteri tămăduitoare, poliţist ce a pus mâna pe un nene ce se târa pe jos, iar acesta dim urmă s-a ridicat şi a putut să meargă. Minunile se întâmplă în fiecare zi, trebuie doar să fii atent!

În continuare v-aş pune un episod din seria Paul nu-l lasă pe Gaciu să doarmă, dar formatul în care se regăseşte video-ul nu este acceptat de wordpress. Ne cerem scuze pentru nevoia artistică creată.