Olimpiadele comunicării

Blog premiat!

Zic, da… Promisesem mai devreme că nu voi mai scrie despre Olimpiadele lui Comunicare având condiţia că nu mă voi sui pe podium. Ete că evitabilul s-a produs. M-au chemat al’de Buzdugan şi Morar să-mi zică o chestie, cum că aş fi scris un post bun pe ‘ăst blog şi să-mi înmâneze premiu. Ete că s-o păţit, iar aricolul ăla bun e cel pe care puteţi da click acilea.

Mă rog, fu o experienţă inedită, şi deşi nu m-am suit cu echipa pe bucăţile de lemn numerotate cu liniuţe, totuşi doresc a participa şi „la anu” cu speranţe mai ridicate.

Anyway, totu s-o gătat, am scris again despre aceste manifestări comunicaţionale pentru căci îmi dădura vo 3 cărţi şi deh, tre să le mulţumim cumva.

Oficial am un blog premiat, dar cum am spus şi pe scenă, mai întâi mulţumesc celor 100 de cititori şi echipei că mi-au dat material de scris. Abia apoi îi mulţumesc lui Gimmy că m-a lăsat să apăs tastele şi în rest nu prea mai am cui să-i mulţumesc pentru că nu sunt la Grammy.

Citire plăcută în continuare.

Despre o figuraţie de 15 minute

Iată că se apropie totul de final şi jur pe roşu că este ultimul articol despre Olimpiadele lui Comunicare ce va mai apărea pe blogu-mi personal (desigur, există exceptţia cazului în care MkPolis va primi ceva premiu, sau blog-ul va primi ceva premiu, dar şansele sunt atât de scăzute încât îmi permit să jur pe roşu). Am fost iarăşi în Casa lui Popor unde s-or ţinut concursurile, speech-urile şi stările sufleteşti care adesea au efecte nedorite şi neconforme cu situaţia dată.

Cu o seară înainte batusem 400 şi ceva de kilometrii, din Braşov în Făgăraş la o nuntă apoi din Făgăraş în capitală. Drumul de returnare a fost unul palpitant, respectiv cu o întârziere de o oră (da, era acelaşi tren pe care trebuia să îl prind în articolul ăsta). Mă rog, gimmy mi-a delectat astigmatismul cu un film, dar timp insuficient pentru a nu-mi plictisi creierul. Mă rog, după 5 ore de drum sosec în Gara de Norod unde sunt întâmpinat de ale mele colege de grupă şi înştiinţat că nu ne vom bucura de existenţa unor tricouri personalizate. Moment trist…

A doua zi de dimineaţă, ne trezim şi plecăm (ce ciudat este când vorbesc despre mine la plural) spre Izvor. Ajungem acolo moment în care trbebuie să scanăm parcul de cunoscuţi şi într-adevăr salut vo 2-3 persoane. Pe o bancă mai îndepărtată mi se creea impresia că ar fi un tip de la mine din echipă. Nu am fost sigur decât în momentul în care şi-a pus telefonul la ureche şi brusc i-a dispărut faţa împreună cu acel Palat al Parlamentului. Certitudinea a venit de la sine. Ne-am aşezat pe băncuţă, bătuţi în plete fiind de briza Dâmboviţei. „Frate, e maro treaba”! Şi am plecat spre a ne întâlni cu restul şi a intra în imensitatea de inutitate a casei Poporului.

Aşezându-ne pe scaun începe toată treaba. Eram din ce în ce mai convins că figuraţia pe care o vom face în faţă va conta la un nivel maxim, iar dacă cineva este curios să vadă ce am „figurat” pe aşa-zisa scenă, click aici. În rândul distinsului juriu, se numărau şi oameni de altfel cunoscutţi, cum ar fi Marian Voicu şi domn’ Ciutacu. Cu Marian Voicu am purtat chiar o discuţie bazată pe o mai veche intercursiune dintr-o tabără cu tematici audioviziale (mamă cum am zis-o). Un om de o valoare ridicată şi de un bun-simţ exemplar, printre puţinii de altfel din televiziunea de astăzi pe care îi apreciez.

Revenind la momentul de glorie, suiţi pe scenă fiind, a început blitz-uiala. Brusc nu mai vedeam nimic, prea multe aparate aţintite către retina mea prea sensibilă. Ajunsesem la un moment dat doar să întuiesc că sunt fotografiat pentru că oficial nu mai vedeam nimic… Nu ştiu cum au făcut faţă fetele, dar eu sincer mai bine făceam spate. Derulată pe 15 minute, interesul lui Stoiciu era crescând. Puteam să jur că dormea, până când l-am văzut mişcându-se. Stai, asta era condiţie necesară pentru a fi în viaţă, nu? Anyway, se termină totu, coborâm şi ne aşezăm.

Şi acum îmi pun întrebarea, cum poate fi prezentată această poveste pentru a candida la secţiunea: „cea mai bună poveste a prezentărilor publice” din cadrul premiilor pentru blog-uri? Mă rog, fiecare cu părerea lui, sunt curios ce articole vor apărea pentru că nu prea ai ce povesti. Dar deh, poate mă înşel io (s-a mai auzit şi asta din când în când).

În speranţa că vom trece peste acest impas al olimpiadelor, vă rog să nu-mi citiţi articolul. Prea târziu? Atunci vă rog să nu-l recitiţi. Oricum nu făceaţi asta? În sfârşit suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Târgujiu şi lanţurile infinitului

Lanturile infinitului Aşa ar arăta „Lanţurile Infinitului” în varianta gării târg-jiene. Dap, am fost în Târgu Jiu. M-am dus acolo cu scopuri pseudo-constructive, respectiv pentru Olimpiadele Comunicării. Ce a trebuit să facem: să adunăm nişte chestionare pentru a verifica felul în care tineretul târgjian vede viaţa sportivă. Eu trebuia doar să mă duc pe la 3 licee să culeg ceea ce aveau să fie 140 de chestionare.

Plecăm de cu seară (specific că un prieten şi printre altele şi coleg de al meu de facultate, om care nu avea nici o treabă cu Olimpadele lui Comunicare a voit să mă acompanieze – pe numele lui de cod Cosmin). De cu seară înseamnă tren la 23.45 din Gara de Norod. Tipic, bilete, Mec, cola, banane, suit în tren şi hai la drum. În tren, mă hotărăsc să mănânc, şi cum nu este frumos să mănânci în compartiment, ne hotărân să ieşim pe hol pentru a nu împuţi cu miros de cartofi prăjiţi toat sectorul feroviar. Pe hol, 2 exemplare a etniei ce populează puternic zona sudului, de vârste cuprinse între 14 şi 16 ani se apucă a striga şi înjura reciproc, până când exemplarul care se vrea mascul a scos legătura de chei şi a început să modeleze figura exemplarului feminin.

În compartiment, eu, cosmin, unu şi încă două. Una dintre cele două era concepută pentru a ne aduce aminte că am fost copii (elemente legate de salivă sunt încadrate în acest aspect). Domnişoara cu pricina a adormit şi negăsindu-şi locul a ales cele mai „potrivite” poziţii pentru delectarea pupilei noastre dilatate.

Somn, poziţii aiurea, iarăşi somn, Craiova. Se schimba naşii, iar eu dormeam lângă uşă. Vine proaspătul suit în tren năşic şi trage de uşă. Trei înjurături de-o dată mi-au sărit în minte, iar naşul mă întreabă dacă s-au văzut biletele, zic că da, apoi dacă s-a mai urcat cineva, zic că nu, apoi dacă poate să vadă şi el biletele, mă bag să scot portofelul, înjurăturile continuând, zice că, s-au mai văzut biletele, aşa? şi pleacă. Zic mama ta de retard.

Ajungem în Târgu Jiu, un oraş simpatic în mai multe feluri. Coborâm din tren, ne suim într-un taxiu şi cerem la prima benzinărie cu cafenea. Ne duce, ne aşezăm, îl scot pe gimmy, îl conectez la net, butonez, îi dau şi lu Cosmin şi mă duc până la baie. Crescut între ţărani fiind, am văzut pentru prima dată cea mai inovatoare forma igenică de acoperire a capacului de closet. Incredibil, apeşi pe un buton şi o pungă acoperă capacul… Uoooooăăăăăă!!!!

La ieşire din din incintă, văd un troleibuz Rocar cu burduf, de ăla de care erau pe vremea când mama mergea la facultate. Clar, ne dăm cu ala! Zis şi făcut, dăm să ieşim, a început să plouă, şi a plouat aproape toată ziua, eu neavând umbrelă-geacă-ceva gros de luat pe mine, banuind că va fi cald. Te mai minte şi vremea. Ne-am suit în troleul cu pricina şi am ajuns înapoi la gară, loc unde am căutat să îmi las bagajul. Specific că era deja 7 dimineaţa. Nup, nu merge, nu era nimeni acolo. Cosmin s-a hotărât să doarmă, moment în care apare poza de faţă: Cosmin in gara tg jiu

Prietenul nostru a fost trezit cu o coadă de mătură sub scaun de cele 2 femei de serviciu care veniseră să cureţe… să cureţe ce, că nu cred că mai călcase nimeni de prea mult timp în acea sală de aşteptare, dar mă rog.

Urmează partea incisivă: „Bă, Ispas, hai în parc la poarta sărutului”. Şi astfel a început aventura noastră culturală. Ne-am luat la pas până în dreptul parcului, loc unde am văzut şi atins celebra „poartă a sărutului”, de Brâncuşi. Defapt o chestie cu tendinţe de poartă, reprezentând nişte fese bineconturate aţintite către toate direcţile. Scuzaţi-mi gusturile. Masa tăcerii, râul Jiu au completat următorul sfert de oră. „Bă Ispas, hai la Muzeul de Artă!”. Bă, hai. Am trecut, în drum spre muzeul de artă pe lângă nişte dinozauri făcuţi din fier cu o acurateţe desăvârşită, exceptând faptul că… râdeau. Aveau dinţii albi, de lapte şi zâmbeau larg spre chiar a râde într-o formă statică. Aici a început experienţa noastră despre nevoile artistice ale târgjienilor. La muzeul de artă am dat de un nene scos din The Looney Tunes, respectiv acel mad scientist din stânga. Nenea acesta avea nişte concepţii destul de ciudate legate de educaţie şi şcoală. Se lăuda cu 3 masterate şi 2 doctorate plus alte câteva licenţe şi lucrări, în timp ce bâjbâia câte ceva despre tablourile expuse. Două ore au trecut ascultându-l pe nenea. Mai mare dragul să te plictiseşti rău de tot.

Am ieşit din muzeu cu gândul să bem o cafea. Ne-am dus undeva în parc unde văzusem o construcţie ce semnăna cu un turn. Iarăşi, nevoile artistice intră în discuţie, respectiv cele muzicale. Într-un peisaj medieval-pitoresc, un fel de bar-cafe aranjat a club de noapte cu muzică populară şi lumină de bordel. Era bine, că era aproape şi aveau priză lângă masă pentru Gimmy. Cosmin a adormit, din nou, o dată cu Gimmy în braţe şi o dată cu capul lungit pe canapea în timp ce Romica Puceanu îşi făcea datoria la 5.1. Alte o oră şi jumătate şi înca vo 3 mm precipitaţii.

Ploaia mocănească nu ne-a împiedicat în schimb să ieşim iarăşi la troleibuz, să trecem pe lângă gară şi să mergem să culegem chestionarele cu pricina. Ne pierdem niţeluş, dar numai bine că vedem fast-food-ul „mama mia”. Mi-am luat un cheesburger, greţos şi plin de maioneză de am mancat 2 treimi şi mi-a ajuns. Apoi la curtea Colegiului Ecaterina Teodoroiu ne oprim, intrăm, întrebăm de chestionare, primim şi ieşim. Urmează Grupul Şcolar nr. 1. Aceeaşi poveste din partea noastră, rezultat diferit din partea lor. De ce ar fi ei mai breji şi mai buni decât oricare alt grup şcolar, nu? Care chestionare, a alea, poi nu e, că domn’ profesor, că consiliu profesoral, că una-alta. Din 90, am luat 27 de chestionare, bune şi alea. L.P.S (adica liceul cu program sportiv, pentru cei ce izbucnesc în sport). Repetăm scena, intrăm, secretara era la director în birou, se ocupa de tezele unice. Unele deschise, altele închise, se răsfoiau pe masa fostului fotbalist. Îi explicăm şi lui cine sântem şi ce vrem, iar nenea a început un monolog de 45 de minute, monolog semi-interesant, relevant în anumite perspecive şi chiar apreciabil ţinând cont că vine din partea unui fost fotbalist. Deh, fiecare slujbă cu problemele ei.

Plecăm de la LPS şi mergem către gară, momente în care am văzut C.N. Tudor Vladimirescu, un liceu cu aere de Peleş, am văzut un centru de day-care, îi zicea „Devi Land”, noi i-am fi zis „DeviL and”, am verificat sus şi piaţa, de unde am cumpărat o pereche de căşti pentru ca Gimmy să ne furnizeze auditiv pe amândoi, cu 1.8 lei în condiţiile în care ele costau 2 lei, am admirat clostele şi bideurile expuse pe trotuar de comercianţii de porţelanuri şi electrocasnice. După care ne-am postat la 300 de metri de gară, admirând arhitectura neo-brâncuşiană cu elemente radio. Într-adevăr gara din Târgu Jiu arată ca un radio, are geamuri de fese ce aduc cu fesele porţii sărutului şi are multe astfel de geamuri. Printre alte lucruri ce prezintă nevoile artistice aş mai număra cele câteva prispe de la bloc, graf-ul cu marker-ul din gară ce zicea „Nirvana”, trotuarele cu modele şi probabil că mai sunt, dar nu mi le mai aduc aminte.

Iată cum vizita în circumscripţia (pentru că ăsta este termenul corect, colegiu fiind unul forţat) lui Victor Ponta ne-a readus cu picioarele pe pămând din punctul de vedere al nevoii artistice. Ne-am dus acolo pentru a face un foraj de părere nedându-ne seama că defapt opinia noastră a fost cea forată în unul dintre cele mai importante aporturi ale noastre pentru Olimpiadele lui Comunicare.

În aşteptarea trenului, o căţea cu 3 picioare funcţionale fugărea un căţel întreg şi mai mare decât ea. Lanţurile infinitului expuse la început de articol arată întâmpinarea artistică încă de la sosirea în gară iar coteţul cu manele de la marginea gării băga cele mai proaste refrene de muzică pe care şi le poate imagina cineva. Returnarea către Bucureşti a prezentat mult somn şi încă un poliţist cu puteri tămăduitoare, poliţist ce a pus mâna pe un nene ce se târa pe jos, iar acesta dim urmă s-a ridicat şi a putut să meargă. Minunile se întâmplă în fiecare zi, trebuie doar să fii atent!

În continuare v-aş pune un episod din seria Paul nu-l lasă pe Gaciu să doarmă, dar formatul în care se regăseşte video-ul nu este acceptat de wordpress. Ne cerem scuze pentru nevoia artistică creată.

50 de minute întârziere şi Mk

După un meci interesant, bineînţeles, nu mă refer la campionatul intern, ci la Champions League (sau cum zicea un distins membru al „clanului” Becali: Şampions Lig, că vine din franţuzescul „chanson”) mă mănâncă sub păr a scrie un articol care vrea să candideze la un premiu pentru blog-uri la Olimpiadele lui Comunicare. Într-adevăr prefer să mă scarpin şi să scriu acel articol. Iată că tastele încep să se apese aproape singure şi vreau să vă prezint situaţia ca atare.

M-o sunat la un moment dat o prietenă cu care am avut contact într-un proiect naţional al cărui nume este la ora actuală semi-irelevant, deci opţiunea este să nu il menţionez. Îmi zice că dacă nu vreau sa particip şi io la aceste triade de „soci abilitate” (pentru cei care nu înţeleg, vedeţi articolul precedent din aceeaşi categorie, mi-e l…). Zic că da, şi cum am zis că da, zis şi făcut. Ne adunăm în câteva zile la Cafeneaua Actorilor să, cum zicea şi Preda (scriitoru, nu fotbalistul) „lingem o bere”. Ne-am pus pe muncă, un suc, o bere, o ţigară, o idee, prezidenţiale, Radu Duda, Băsescu, Antonescu, Geoana, Moldova, jos comuniştii şi implicit nimic constructiv o perioadă destul de lungă de timp. Ne năzare până la urmă a scrie câte ceva pe o pagină de Audi, dar d’ăla cel mai comun, de îl găseşti în orice librărie. Mă rog, am tras concluzie, am pus punct şi am mâncat o salată cu prea multă brânză, care până la urmă s-a dovedit a fi bună.

Brusc, mă uit la ceas, trebuia să fi plecat din cafenea de 20 de minute ca să ajung în Gara de Norod pentru că îmi pusese mama pachet la tren (v-aţi prins, era duminică, iar relevanţa este ca atunci metrourile nu prea circulă în mod conform). Bani de taxi nu mai erau că a fost scumpă salata, totuşi am riscat şi m-am suit în metrou, a venit repede. Schimp la Victoriei, vine ş’ăla repede, alerg de bezmetic prin gara, slalom uriaş printre alţii ca mine care mergeau să-şi culeagă pacheţelul, ajung gâfâind în gară şi: Trenul are o întârziere de 50 minute, yeeeeeeeeeeeeeeeeee!!!!!!

Ne aşezăm la „mec” şi ne cheltuim ultimii bani pe un Lipton de lămâiţă. Atunci vine ideea, ce ar fi să ne râdem (iară apelez la Preda, dacă-mi place) şi să ne cheme ceva cu mec şi politică şi în loc de MC să fie Mk de la marketing şi… Şi iată că dacă şi dacă nu, ne cheamă MkPolis datorită ăsteia.

P’ormă am respectat regimul, cu o seară înainte de deadline ne-am adunat, unde alt undeva decât în regie, la un membru al echipei, să facem „brif-ul”. Ne-am conformat, dar iarăşi am respectat regimul şi nu îl terminaserăm. Nu-i nimic, se ocupă fetele echipei, că doar deh! L-au montat pe net, totu frumos. Pe mine începuse a mă căsăpi somnul şi drept urmare m-am vârât în pat. Ce relevanţă are? Poi m-a sunat Corina când intram în starea letargică pentru că fetele nu au trecut numele noastre lângă poze şi nu ştia săraca de care e cine. Nu eram sigu dacă ne schimbaserăm un membru al echipei sau nu, nu ştiam sigur numele tuturor, decât prenumele, dă-i şi descrie pozele şi ia-o pe ghici. Norocul chior (deşi nu sunt chior, fără ochelari nu am oricum mare randament, şi cum nu dorm cu ei pe nas…) le-am cam dibăcit.

Admişi, interviu mâine, ne strângem la Ghencia (ştiu că nu se scrie aşa, dar încerc şi io). Bueno, ocolesc juma’ de metropolă, că altă rută nu ştiu, ajung la capăt la 41 şi tocmai ce ieşeau steliştii de la meci. Ce fac? Purced cu tramvaiu mai departe, sau o trag pedestru? Aleg varianta a doua şi mă deplasez. Printre sutele de înjurături şi pumni aruncaţi pe lângă mine, ajung nevătămat la locul cu pricina. Ne punem pe poveşti, i se face rău, da rău de tot unei colege, se duce la spital, nu iese nimic, e mai rău, cheamă salvarea, îşi revine între timp, terminăm treaba, ne culcăm, ne trezeşte după 2 ore salvarea la 5 jumate dimineaţa urlând la interfon, s-a dus tot somnu. Nu mai detaliez că era să o coste pe cealaltă colegă contractul de chirie, prea multe amănunte neconstructive, cert e că ne-a trezit de dimineaţă proaspăta domnişoară de 58 de ani propietăreasă de la Bacău venită.

Ne pregătim să mergem, dar nici o grabă, mergem să bem cafeaua şi să mâncăm. Ca în România, la un restaurant cu specific tradiţional, comandăm, ne aduce de 2 ori mai mult decât trebuia, aşteptăm de 3 ori mai mult decât promis, plătim o sumă suspectă şi plecăm la datorie, către casa lui scânteie, sau cum i-o zice. Ajungem şi vedem o căruţă prea plină cu oameni serioşi. Asta e, dacă nu intrăm se cheamă ţeapă şi „thanks for playing”. Vine, cum era de aşteptat, şi ultimul coleg care şi el, la rândul lui, a bolit toată dimineaţa de nu putea să vină. Noroc cu punctualitatea reprezentativă a societăţii noastre, vo 2 ore jumate mai târziu am intrat în „zona crepusculară”. Tipic, trei neni distinşi alineaţi şi pregătiţi să desfiinţeze şi să dezaprobe orice avem de menţionat cu ajutorul corzilor vocale. Nu e bine, nu merge, nu se leagă, nu aveţi cum, e imposibil, nu v-aţi prea axat pe asta, nu se poate… Cam astea au fost cuvintele de bază ale discuţiei. Am ieşit consolaţi de un „da, este bine, staţi liniştiţi”, şi gândul meu dă o replică de care nu sunt tocmai mândru: „Dar cine se mai agită, dom’le?”. Ieşim şi suntem întrebaţi: „Cum a fost?” şi iarăşi creieru gandeşte fără mine şi gura o da pe Tourette’s pentru 4 secunde: „Ştiţi, un prieten de al meu avea o vorbă: nu poţi să faci din rahat bici şi să şi pocnească”. Câteva ore mai târziu mă întreabă un coleg de echipa, dar într-un mod atipic şi greu de exprima literaliceşte, cum de ne-am calificat. Ofuscat verific mail-ul, scuze, verific spam-ul şi văd ceva inedit. Deci da! Multă bătaie de cap şi Ponta la final.

Dap, eu acum nu mă încumet să recitesc balivernele şi aberările datorate orei târzii cu atât mai puţin să corectez, deci nu îmi cer scuze pentru că nu am pentru ce. Oricum, nu cred că am învăţat nimic din povestea asta şi dacă am învăţat cu siguranţă nu voi aplica şi dacă voi aplica, nu voi aplica în tocmai (şi exact aşa poate fi desfiinţat orice argument sau lucru învăţat la interviu :p)

Hai, să avem baftă la premiile pentru boguri!

Olimpiadele lui comunicare

Se zice că omul este un animal social. În ce măsură aceată afirmaţie se apropie de adevăr este lăsat la latitudinea fiecăruia să decidă. Cert este că o caracteristică a omului este sociabilitatea (după cum am spus, nu neapărat în gereral) şi că o caracteristică a „sociabilizării” este comunicarea.

Analiză pe text: termenul sociabil vine se desparte in două printr-un backspace astfel soci (backspace) abil. Adica soci care vine din latinescu (mint) societate şi abil, adică eşti abil pentru societate. Şi întrebare retorică: oare poţi fi abil într-o societate fără comunicare? Greu de spus pentru că nu s-a prea întâlnit cazul contrar, ceea ce înseamnă că nu e chiar aşa de greu, nu?

Oricum, de la simpla idee de comunicare prin acţiunea de a vorbi s-a ajuns la nivelul în care termenul „comunicare” să cuprindă idei şi principii mai noi decât copii celor care le-au inventat.

Una peste alta, se întâmplă un lucru foarte interesant la care am avut placerea (şi în momentul în care scriu articolul încă o mai am) de a participa la acest „eveniment soci abil”. Student la Ştiinţe politice fiind, comunicarea politică este cea pe care am urmat-o, bineînţeles într-un mod reuşit, calificându-mă în finală alături de echipa MkPolis. Blogul nostru este undeva în dreapta, pentru curioşi. Rezultatul este că trebuie să ne ocupăm de perspectiva soci abilă a lui Victor Ponta pentru o problemă legată de sportivitate şi aprecieri politico-sport (nu săriţi cu gândul la Becali, omul este chiar pasionat de sport în sensul în care e un bun pilot de Logan şi fost campion naţional la juniori la baschet).

Cu informaţii ulterioare în episoadele ce vor urma. Sperăm ca soci abilitatea pontistă să fie reuşită.