Despre votul tău

Despre votul tău

Și se apropie alegerile. Da, n-am vrut să scriu ”vin alegerile”, și văd tabere peste tabere de oameni împărțite în funcție de opinie, de la cei care nu au cu cine vota, cei care votează cu PSD-ul pentru că nu au cu cine altcineva vota, cei care nu concep să nu votezi cu USR-ul și… și alții. Și mi-e lene să mă iau de fiecare în parte, așa că am să scriu articolul ăsta ca să-l dau ca referință în eventualele discuții de unu-la-unu.

  1. Contează votul tău?

Toți fac campanii că ”da, votul tău contează”, dar aici e o distribuție pe două planuri: dacă votez cu cine nu câștigă? Sau cât de marginal e votul? Voi începe cu a doua: da, votul tău este atât de marginal încât matematic este insignifiant. Cu cât votează mai multă lume, cu atât mai puțin contează buletinul tău. Ziceam de matematică: limită când n (numărul de votanți) tinde spre… 18 milioane din unu supra n este… foarte aproape de zero. Cu cât ”n”-ul e mai mic, cu atât votul tău contează mai mult… în sensul rezultatelor alegerilor; dar e un aspect pe care cei care se gândesc la inutilitatea votului lor nu îl iau în seamă, și ține de răspunsul la prima întrebare: dacă votez cu cine nu câștigă? Și e adevărat, o mulțime de oameni sunt ”îngrijorați” de asta și preferă ca decât votul lor să fie luat în derâdere de facțiunea câștigătoare, să nu voteze. Ceea ce, zic eu, este o greșeală pentru că dacă tu nu-ți exprimi opinia politică e ca și cum nu ai conta pentru ales, indiferent dacă ești pro sau contra lui. Absolut toți aleșii trebuie să se gândească la cei care nu i-au votat, pentru că altfel nu vor câștiga un capital de imagine ce le va asigura un nou mandat. La muncă trebuie să fii și pe placul managerului și pe placul clienților dacă vrei să ai viață lungă. Așa și aici. Deci da, votul tău contează, nu în sensul răsturnării alegerilor ci în sensul creării de politici care să-ți convină și ție.

  1. Votez cu X pentru că nu-mi place de Y!

Asta e o abordare adesea considerată suficientă în alegeri. Votezi cu Hillary pentru că nu-ți place de Trump. Mmbine, dar vezi partea a doua a punctului 1. Ce crezi că vor înțelege oamenii pe care îi vei alege mai mult din dispreț față de celălalt? Sigur nu același lucru cu candidatul/partidul asupra căruia te oprești pentru că aderi cel mai mult la valorile lui. Aici mă refer la următoarea situație: votez cu PNL-ul pentru că nu vreau să iasă PSD-ul, deși eu cred mai mult în valorile PMP. Bun, și atunci de unde să știe PNL-ul sau PSD-ul opiniile tale cu adevărat dacă tu votezi cu unul dintre cei mari doar ca să nu iasă celălalt? Votează cu cine dorești cu adevărat și lasă opiniile de alb-și-negru pentru turul al doilea la prezidențiale. Și că tot am adus vorba…

  1. Care alegeri sunt cele mai importante?

Dificilă întrebare dar ușor răspuns: cele care te afectează pe tine direct cel mai tare. Adică, uite-te la strada pe care trebuie să calci în fiecare zi. Nu e asfaltată? Cine trebuie să o asfalteze? Președintele României? Bineînțeles că nu! Uite-te la salariul pe care-l primești, cine-ți ia impozitele? Primarul? Bineînțeles că nu! Uite-te la legile astea proaste din țară, cine le dă? Europarlamentarul? Bineînțeles că nu! Mai exact, conform nivelului de influență directă asupra votantului, importanța alegerilor este, zic eu: parlamentare, locale (primele două sunt cam egale), europarlamentare și prezidențiale. Prezența la vot este, în schimb, total anapoda, respectiv cea mai ridicată la prezidențiale. Dar președintele are putere decizională aproape zero, deci de ce îl votează lumea? E simplu: apartenența la un grup de învingători. Adică e mai simplu să zic că îmi place Iohannis și îmi displace Ponta decât să fac aceeași afirmație despre partide. ”Da, îmi place mult Iohannis dar nu îmi place PNL-ul” este o afirmație sănătoasă la noi, însă ușor ipocrită, pentru că Iohannis nu face nimic, nu are puterea să facă mai nimic care să ne placă, maximum să spună. În schimb, partidul care dă guvernul, și coaliția care implicit are majoritate în parlament, poate jongla cu absolut orice: de la salarii la fonduri europene, declarări de război până dat jos președintele. Pe ei nu-i poate dizolva nimeni în condiții normale (sunt cam insolubili ăștia). Deci parlamentarii îți dau direcția în care se distribuie lucrurile, acțiunile în linii mari – macro, cum ne place – iar primarii și localii rezolvă mare parte din detaliile care-ți afectează viața – micro, că ne place. Parlamentul (sau guvernul, deh, OUG) dă legea de înmatriculare, dar pe străzile asfaltate de primărie mergi zilnic. Sper că e clar.

  1. Care e cel mai bun partid?

Nu există. E pleonasm (ai răbdare… mă explic imediat). Același lucru îl spun și despre termenul mult iubit de unii ”partid unic”. Partid, în limba română, vine de la verbul italian ”partire”, care înseamnă ”a despărți”, deci o despărțitură unică nu există. Un partid ia ființă, teoretic, ca urmare a unei organizări civice (dreptul la libera asociere) și are ca scop ajungerea la guvernare (deci cine se ia de UDMR că nu are de ce exista, să se abțină). Așadar, cel mai bun partid, la nivel global nu are cum să existe. Există cel mai bun partid pentru tine, da. Dar ceea ce e bine pentru tine, ceea ce prezintă interesele tale nu le prezintă în mod neapărat și pe ale altuia. Exemplu (că vă plac astea): reducerea investițiilor și mărirea fondurilor sociale înseamnă că cei activi în economie nu vor mai primi sprijin de la stat, dar bătrânii și asistații sociali își vor permite căldură în casă la iarnă. Tinerii vor fi scandalizați, dar bătrânii vor vota cu cei care le vor face viața mai ușoară. Și nu, nu trebuie înjurat PSD-ul pentru asta, vezi punctele anterioare: de vină e partidul anti-PSD care nu se pliază pe electoratul consacrat ”roșu” (că stânga în România e prea atipică pentru a o numi ”stânga”). Și de ce e pleonasm ”cel mai bun partid”? Pentru că de asta ia ființă orice partid, ca să fie cel mai bun, respectiv să ajungă la guvernare. Altfel nu e partid, chiar dacă se cheamă așa.

  1. M-ai convins, dar eu tot nu știu cu cine votez…

Asta deja nu o poate face IsPaul pentru tine. Nu pot eu să-ți spun cu cine să votezi. Putem avea o discuție pe tema asta, să vedem ce valori ai, ce valori am, ce valori au candidații și… și vedem dup-aia. Majoritatea merg pe principiul: nu-mi plac corupții. Foarte bine, votează un partid fără corupți! Alții zic că le place solidaritatea socială, foarte bine, votează cu stânga (cine-or fi și ăia). Sau am prieteni care vor cu orice preț spitale și nu catedrale. Bravo lor, eu caut partidul care o să-mi facă școli, nu mega image-uri. Ce vreau să spun este că trebuie să te informezi singur, însă știu că în majoritar este imposibil pentru că votantul este mai mult impulsiv decât rațional. Dacă întrebi un votant Trump de ce-l alege pe ăsta, răspunsurile se vor învârti în jurul lui ”pentru că e sincer” sau ”că-mi place de el”, la fel și la noi, de ce cu Ponta? ”Pentru că e tânăr” sau ”pentru că… uhm… ”. Vreau o afirmație de genul ”votez cu Partidul Național Liberal nu pentru că cred în România și nici pentru că-mi displace PSD-ul, ci pentru că sunt de acord cu politicile propuse de acesta în privința României, politici ce vor fi dezvoltate în viitorul mandat al guvernului susținut de acest partid. Printre acestea enumăr:…” Dacă răspunsul vostru e similar cu ultima frază, felicitări, alegerea făcută e rațională și spre beneficiul vostru. Altfel e spre beneficiul masei cu care vă va asocia partidul ștampilat.

Filozofie târzie

Imediatul primează termenului lung. Și vin cu afirmația de la început pentru a vă oferi ocazia să evitați o lectură plictisitoare ca să ajungeți la acea concluzie undeva spre final. Dar pentru cititorul care a rămas, notez că totul pleacă de la lăcomie. Zicea la un moment dat Michael Douglas că ”Lăcomia este bună”. Și da, este. Este pentru că prin lăcomie ne asigurăm supraviețuirea. Prin lăcomie ne gândim la câștigul nostru și la modul în care putem avea un venit. Lăcomia e cea care ne conduce spiritul de dezvoltare. Într-adevăr, sunt multe situații în care lăcomia împinge la gesturi extreme și adesea ilegale, dar privită de la distanță, în context istoric, lăcomia e unul dintre principalii factori care au contribuit la dezvoltarea noastră. Adesea este benignă și arareori depășită de alte atribute sau valori la care aderă umanitatea în general.

Acum, sunt mai multe tipuri de lăcomie. Poate fi o lăcomie expansiv-agresivă, sau una pasiv-introvertită, sau oricare combinație posibilă, dar au vorbit despre asta mulți alții înaintea mea. Unii ar putea spune că ”contractul social” a fost înființat în urma dorinței oamenilor de a-și păstra avuțiile, aliindu-se în acest sens pentru protejarea lor prin sprijin reciproc. Deci, cumva, lăcomia este cea care a pus bazele societății. Sigur, veți pune legitim întrebarea: dar ce facem cu cei care dau totul carității, sau cu pustnicii, sau cu… Da, și ăia sunt mânați de o formă de lăcomie. Neaderând la standardul cu care suntem obișnuiți ne pot părea chiar altruiste gesturile astea, și poate chiar sunt, dacă e să le comparăm cu ceea ce este cutumiar în omenire. Însă dorința care stă la baza deciziei de a acționa caritabil este tot din lăcomie izvorâtă: îți impui un crez, acela că trebuie să ajuți, și ești lacom în această acțiune, faci orice numai să-ți atingi scopul și să-ți obții meritele, fie și numai ale tale către tine (să crești în proprii ochi, zic).

Dar, vedeți voi, toată lăcomia asta, ”bună”, cum este ea face și multe rele. Trecând peste exprimarea idioată, trebuie să vedem clar un lucru: majoritatea deciziilor luate de oameni (în sensul de omenire, sau umanitate) sunt cu efect pe termen scurt și foarte scurt. Atât la nivel personal cât și național. Adică, nu veți vedea vreun stat că gândește pe termen lung atunci când continuă să folosească combustibil fosil. Sunt convins că Putin gândește cum să crească Rusia ”acum”, că vine amenințarea americană, iar Iohannis urmărește să rămână sus în opinia publicului român acum, nu peste 10-15 ani. Păi și ce facem? La viitor cine se gândește? Iar un răspuns simplu ar fi: grupurile. În orice formă s-ar întâlni, grupurile (de interese, organizații, inițiativele civice, etc.) urmăresc un bine colectiv. Dar problema principală a grupurilor este că sunt formate tot din oameni care au aceleași apucări lacome: totul trebuie făcut acum, pe termen scurt. Degeaba vrem noi să fie România verde dacă acum se taie copacii. Și nu, nu o zic în derâdere, dar nevoia imediată clar prinează termenului lung. Degeaba vrem noi o Românie verde dacă nu mai avem păduri. Iar genul acesta de abordare, oricât de corect și greu de evitat, are un efect distructiv pentru planurile pe termen lung, pentru că gândind la imediat suntem dispuși influențării și zdruncinării credinței care ne-a pus pe făgașul termenului lung.

Acum, pe românește: de asta nu vom ști când o să ne meargă bine, pentru că nimeni nu ia decizii reale având în cap scopul pe termen lung. Câștigul imediat e ceea ce urmăresc, iar termenul lung ajunge să fie alterat, dacă nu chiar abandonat.

 

P.S. Mulțumesc, Frank Herbert!

Cum m-am îmbolnăvit de cancer – jurnalul unui observator la alegeri, partea a 2a

După cum ar zice și Sandu Ciorbă, ”back by popular request”. Revin cu partea a doua a incomensurabilei experiențe observatorice, despre care sper că se va ridica la jumătatea nivelului de intrigă a celeilalte relatări de acum două săptămâni.

Cu mulțumiri colegului care m-a ajutat pentru acreditare și de această dată, și acompaniat fiind de încă o prietenă înarmată cu cel puțin același spirit civic ridicat la maximum, am plecat spre deja eternul Sălăjan. De data asta m-am îndreptat spre școala din spatele tarabelor reci și duhnitoare a varză nerecomandată consumării. Școala era în reparații exterioare generale, cum de altfel se și obișnuiește în România, spre început de iarnă. Deh, Negoiță trebuie să-și arate capacitatea de face pe primaru’. La intrare în școală surprind un cuplu de oameni cunoscuți, doi prieteni pe care îi știu de ceva vreme își făceau datoria de cetățeni conștiincioși. Bravo lor, așa arată oamenii frumoși!

Intrarea în școală era foarte aglomerată. Aveai impresia că acea poartă nu coincide cu ieșirea. Am avut, pentru un moment, imaginea din ”liță chițăloun” când copii sunt băgați calup în școală și nu mai ies in formă umană.

4 T

Asta-i aia cu desene, dar înțelegeți unde bat.

În școală mă îndrept spre prima secție, unde scot buletinul ca să votez pe liste suplimentare. Doamna președinte de comisie mi-l ia, mă notează, îmi dă declarația pe proprie răspundere să o completez și trec la ”subsemnături”. Îi întind declarația semnată și îmi dă buletinul. Cartea de identitate… Zic:

– Mulțumesc! Atât?

– Atât, puteți pleca!

– Aham. Și ca să votez și eu, cum facem?

– Păi cum? Auăleu, n-ați votat?

– Nu! Zic eu zambindu-mi pe sub mustăți. Mi-a crescut și mie barba.

– Ah, poftiți! Îmi înmânează ștampila și buletinul de vot, intru în cabină, ștampilez, pliez, vad ștampila de control, arunc în urnă votul și înapoiez ștampila. Îmi aud numele strigat:

– Paul? Întorc capul și văd o figură cunoscută. Pare a fi brașovean. Îmi întinde mâna o strâng băiatului pe care parcă îl cunosc. Îmi zice: am fost în clasă cu Alexandra.

– Salut, ce mai faci? În continuare eram puțin sceptic, dar realizam încet-încet cu cine stau de vorbă.

– Bine, tu?

– Uite, voiam să mă prezint ca observator, dar haide până afară, dacă vrei să vorbim. Era și el în comisie, dar nu puteam să monopolizăm o secție întreagă pentru noi. Discuția a continuat ca între doi oameni care nu au prea multe în comun și nu s-au mai văzut de câțiva ani.

Apoi, împreună cu colega mea, mergem să ne acredităm în toate cele 9 secții ale școlii. În sala de sport puțea de ziceai că cineva a aruncat 5 găleți cu transpirație pe jos, iar doamna președinte ne-a îndemnat:

– Observați!

Atât a avut de spus, nici măcar să ne verifice datele n-a dorit. Treaba sa, dacă incompetentum est…

Undeva la etaj, printre celelalte uși deschise, se găsea și una mai particulară, încă de la primul contact. Un nene privea realitatea prin tabletă. Mă rog, se uita la un televizor portabil. Intrăm să ne prezentăm doamnei președinte. În momentul acela, unul dintre membrii comisiei îl apostrofează pe cel care tocmai a returnat ștampila de vot:

– Ia ziceți, cum e cu votul din diaspora? E bine?

– Nu facem politică aici, spune cel ce se îndrepta spre ușă. Îmbrăcat bine, aș zice.

– Ah, deci e bine cu organizarea și cu astea? Își continuă apostrofarea membrul comisiei. Cel căruia i se adresa întrebarea părăsise deja incinta. În acel moment mă adresez doamnei președinte:

– V-aș recomanda să limitați accesul la aceste mijloace de informare…

– Ce? Se uita și domnul la știri… Răspunsul ei a purtat o nuanță de indignare.

– Este un măr al discordiei, după cum s-a demonstrat și anterior, iar genul aceste de dispute trebuie evitate pentru că au tendința de a bruia bunul mers al procesului electoral.

– Dacă domnul vrea să se uite la știri, să se uite la știri. Nu este nimic ilegal în asta. Tonul ușor indignat a persistat de-a lungul acestor două propoziții. Iar domnul care tocmai a ieșit este consilier local.

– Am înțeles. Iertați-mi insistența. Voi reveni, îi zic zâmbindu-mi din nou pe sub mustăți.

În secția următoare mă prezint:

– Bună ziua, numele meu este Paul Ispas, iar ea este colega mea, și aș dori să ne prezentăm acreditarea de observatori pentru secția dumneavoastră.

– Nu pot să vă accept acreditarea pentru că observatorii trebuie să fie aici de dimineață.

– Doamnă, nu sunteți corect informată, observatorii nu au o oră anume la care trebuie să fie în secție. Ei sunt acreditați de către BEJ/BES pentru întregul județ, sau, în cazul nostru, sector. Putem vizita toate secțiile electorale, dacă este cazul. Nu putem să ne prezentăm în toate secțiile de dimineață de la 6.

– Eu știu, dar în lege așa spune.

– În lege spune așa doar despre membrii comisiei electorale, ori, observatorii nu sunt membrii în comisia electorală. Deja eram convins de locul în care îmi voi petrece numărătoarea.

– Îmi permiteți să verific legea?

– Dar vă rog, chiar m-aș fi supărat să fi făcut altminteri. Putem ieși până terminați și revenim în 5-10 minute? În tot acest răstimp, Elena (că așa o cheamă pe colega mea) verifica urna de ștampila de control. Când am ieșit, mi-a șoptit că n-are.

– Nu-i nici o problemă, o rezolvăm imediat. Stai să caute în lege și îi spunem după aceea.

Termină doamna, ne face semn să intrăm și, pe un ton mai la locul lui, ne zice:

– Ați avut dreptate.

– Vă mulțumim, doamna Președinte. Poftiți buletinul meu pentru verificarea datelor înscrise în documente… Îmi ridică buletinul de pe masă și compară, conștiincioasă, cifrele alea 13: 18806… i se citea pe buze. După ce îmi dă buletinul înapoi, o rog să îmi acorde 1 minut pentru a discuta în afara secției: Mă iertați, îi zic, am remarcat, și eu și colega mea, că nu aveți ștampilă de control pe urnă.

– Păi cum?

Îi explic cum e cu asamblarea urnei, cu asigurarea acestea împotriva fraudei/ruperii, mă înțelege și se conformează. Deja era clar, aici stau.

Pe hol, dau de încă un observator care purta legitimația la gât. Îl salut și mă prezint. În urma discuției îmi pare că băiatul acesta e mai pregătit decât colegul lui de acum două săptămâni. Și cu toate astea, el tot își propunea să bată la uși ca să vadă numărătoarea. Inapt.

Dar îmi zice o chestie interesantă:

– La secția 45 a fost un eveniment. A fost unu’ de a votat și după ce a băgat votul în urnă și-a dat seama că votul lui n-avea ștampila de control. A cerut să mai voteze încă o dată și a ieșit un pic de scandal. Secția 45 era cea cu președinta verificăcioasă. Puține lucruri au fost mai clare în viața mea ca decizia pe care am luat-o atunci.

Timpul a trecut destul de greu, dar într-un final s-a făcut ora 9 și s-au închis urnele și ușile. Toți membrii își numărau de zor semnăturile. Erau doi băieți studenți în maximum anul 1 de facultate, o fată tot prin primul an și o puștoaică ce avea 18 ani de vreo 2 luni. Două doamne mai pe la 35-40 de ani completau seria, urmate de încă un domn incredibil de tăcut. Cred că a spus 10 cuvinte vreme de 3 ore.

BEC-ul și-a cam bătut joc de oameni anul acesta. I-a pus să anuleze sute de buletine de vot, din cauza împachetării lor. Aia e, ei măcar sunt plătiți pentru asta. După ce au terminat și procesul ăsta, ne-am pus pe răsturnat urna.

– Am rugămintea să nu vă atingeți de nimic, zice doamna Președinte.

– Zic, în regulă.

Le-au pus pe teancuri, iar doamna președinte începe să ne arate ștampilele, una de pe față, una de pe spate. Ca în lege. Conștiincioasă doamna. Noroc că eram puțin atenți, și am observat 13 buletine fără ștampilă, alte încă 7 voturi anulate și câteva intenții (datorate oboselii) dejucate de a distribui aiurea buletinele de vot. Ei, ce să-i faci, or fi lucruri și mai grave decât atât.

Și au fost. La final, aveam 3 voturi în plus față de semnăturile de pe lista. Super. Măcar numărul total de buletine dă? Nu dă, era lipsă unul.

Deja mă enervasem și am început să vin cu propuneri, că era 11 fără.

– Mai trebuie numărate încă o dată toate voturile. Eroarea de ”1” sigur s-a strecurat la numărătoare. Au pus mâna fetele și au numărat.

– Vă rog să mă credeți, zice președinta comisiei, că nu mi s-a mai întâmplat nici o dată așa ceva.

– Stați liniștită, o dibuim noi cumva. Dacă erați mai atenți, și la ștampilat buletine, și la numărat semnături și la numărat buletine, era mai bine. Dar acum stăm până ne iese cheia.

Unuia dintre studenți îi vine ”piș”. Îl conduc la baie, după ce zic că nu ar fi tocmai legal să deschidem ușa înaintea finalizării procesului electoral. Deh, suntem oameni totuși. Ne întoarcem la numărat, buletinul lipsă este, numărul de semnături nu iese.

– Doamna președinte, vă propun să luați fiecare membru al comisiei fiecare pagină, să numărați semnăturile și să scrieți în josul paginii câte v-au dat. Dacă celeilalte persoane nu îi iese aceeași cifră ca cea de jos, o scrie pe a sa. Poate așa ne dăm și noi seama de greșeala.

– Vai, vă mulțumim că ne ajutați. Dar vă rog să mă credeți că nu mi s-a mai întâmplat până acum…

– Stați liniștită. Haideți să ne concentrăm că mai avem puțin.

Se numără și se găsesc cele trei semnături care erau interpretate la numărătoare prost. Asta pentru că nu au făcut, dragii de ei copii, buline în dreptul semnăturilor. Luați de suferiți. Apoi ne apucăm de procesul verbal, după ce am sigilat voturile.

– Ne ajutați, domnu’ observator, cum să scriem la asta cu contestația… domnului cu votul?

– Da, cum să nu. Stați puțin să mă gândesc și vă zic formularea. Am reușit să zic ceva scurt și concis, lucru care nu îmi stă în fire. Chiar mă enervasem că, în urmă cu aproape o oră, Elena mă sunase să îmi spună că la ieșire erau saci cu voturi nesupravegheați și nesigilați. Ea a întrebat persoanele abilitate de ce nu sunt sigilați sacii, iar un jandarm, curios din fire, a întrebat-o dacă nu trebuia să fie acasă la ora aceea. Fiind o fată cu mai mult sânge în instalație decât mulți alții, ea a insistat pe mesaj, însă când a fost înnoita invitația de a părăsi premisa, aceasta s-a supus solicitării organului, nu înainte de a-i spune că este observator și să remarce o moderare a vocii omului-în-albastru. Sacii tot nesigilați au rămas, dar procesul verbal este cel care contează. Bravo, Elena!

Aud niște bătăi nervoase la ușă:

– Haideți că e târziu, mai stăm mult după voi?

– Mai avem puțină treabă, terminăm în 20 de minute, strigă unul dintre studenți, după care se îndreaptă spre masa pe care avea procesul verbal.

– Păi hai mai repede, că nu vrem să stăm toată noapte aici!

Acestea-s momentele în care începi să apreciezi spiritul civic. Oamenii plătiți pentru un lucru n-au răbdare și-și fac datoria într-un mod îndoielnic, iar voluntarii-și dau tot interesul. Dubios paradox, însă explicabil. Polițiștii se grăbesc să meargă acasă, votanții să se bucure/nu se bucure, pruncii dorm și BEC-ul numără voturi. Iar eu sunt singurul care se gândește la cele 13 voturi anulate pentru că n-aveau ștampila de control. Incompetența celui care n-a ștampilat, neatenția celui care a înmânat buletinul de vot, lipsa de interes a celui care a îndoit buletinul de vot, lipsa de experiență a comisiei care nu a verificat ștampila de control a votului băgat în urnă. Și dintre toți ăștia, doar unul care s-a trezit, însă prea târziu. Mai bine mai târziu decât nici odată.

A ieșit Iohannis. Și la mine în secție și pe țară.

 

Și cifre și lozinci. Și ipocrizie și Biserică.

Zilele acestea (cam vreo 45 la număr) am ajuns să urmăresc cea mai proastă, ineptă, disperată și fascinantă campanie electorală pentru prezidențiale. Non-subiecte precum vânzări de copii sau comportamentul electoral al unui anumit candidat s-au transformat în agende veritabile de campanie. N-am văzut nici un program politic palpabil, am văzut doar descrieri de persoane, și mă consider jignit. Jignit pentru că ”lovitură cruntă pentru candidatul X” a devenit cel mai des întâlnit titlu de ziar. Jignit pentru că s-a folosit mai des cuvântul ”Băsescu” în campania asta decât ”Ponta” sau ”Iohannis”. Dar nici un subiect nu a fost mai jignitor pentru mine decât întreaga tabloidizare a Bisericii, horă în care s-a înscris toată lumea. Mai mult decât atât, în spatele blamării sau aclamării implicării Bisericii în campanie stă o ipocrizie de demascarea căreia toată lumea fuge. Nu știu din ce motiv, însă voi încerca să-mi dau seama în cele ce urmează.

Bisericile din România sunt instituții de drept privat cu utilitate publică. Un fel de struțo-cămilă creată din variate necesități, pe care nu am să pun emfază acum. Dar vreau să subliniez că să-i spui Bisericii să nu se implice în campanie este ca și cum i-ai spune vecinului însurat că n-are voie să dea muzica tare la ora 12 ziua pentru că soția acestuia o interzice. Statutul BOR (ca despre ei e vorba până la urmă) interzice implicarea preoților în viața politică, cu anumite excepții, respectiv atunci când integritatea ei ca instituție sau a valorilor promovate de aceasta sunt în pericol. Practic, dacă ar veni cineva cu un discurs anti-BOR (nominal: comuniștii), aceștia își rezervă dreptul de a se apăra public și politic. Celelalte excepții vorbesc despre același lucru, dar la nivel local, dând voie preoților să susțină un anume candidat, sau chiar să candideze pentru funcția de consilier local/județean. Deci, eu încă aștept motivarea celor in BOR care l-au susținut public pe Ponta, în temeiul deciziei Sfântului Sinod. Și nu doar pe Ponta (aici intervine ipocrizia) ci și pe Iliescu în 2000 și pe Constantinescu în 1996. Ah? Nu știați? Biserica Ortodoxă Română a luat poziții oficiale în acei ani, susținând vocal candidații menționați, fie îndemnând oamenii să voteze schimbarea, fie îndemnându-i să nu susțină extremiști.

Și totuși, pentru că nu sunt un ”lozincar”, am să vin și cu cifre, imediat.

Lozincardule

 

În plagiata mea disertație, am făcut un studiu despre cum și cât sunt preoții angrenați în viața politică. Mai exact, am întrebat vreo 80 din cei 500 de preoți din județele Brașov și Sibiu (Arhiepiscopia Sibiului) diferite chestiuni, undeva prin anul 2012. Practic, studiul acesta nu este reprezentativ pentru toată eparhia, dar se apropie puternic de. Și deși e ciudat să raportezi în procente 80 de răspunsuri, așa le voi prezenta pentru că sunt mai ușor de interpretat.

I-am întrebat dacă li s-a propus o colaborare politică până în prezent, la care doar 35% au spus ”da”, restul nu. I-am întrebat dacă li s-a propus să intre într-un partid, iar 29% au zis ”da”. 75% dintre ei, totuși, cunosc cazuri de preoți care s-au implicat într-o campanie politică. Deh, e comunitatea mică, și este normal. Și acum vine una dintre cele mai interesante răspunsuri, pentru care am următoarea plăcintă:

Screenshot_4

 

Deci peste 70% își cunosc, cât-de-cât puterile ”manipulatorii”.

Problema mea nu este cu preoții. Unii dintre ei sunt chiar niște veritabili eroi și ar trebui glorificați ca atare. Problema mea este cu cei care atacă Biserica pentru că-și spune punctul de vedere. Într-o lume normală poți să nu fii de acord cu ceea ce spune cineva, dar să ai o pornire împotriva omului respectiv se cheamă ”prejudecată” și duce la chestii mai nasoale. Nu toți preoții se implică în politică, nu toți preoții îl susțin pe Ponta la președinție, nu toți preoții își manipulează enoriașii. În presă se văd niște cazuri într-adevăr strigătoare la cer, și mă umplu de nervi când văd că cel vinovat nu răspunde, ba mai mult, i se pare și normal să facă politică în ”Casa Domnului”.

Da, ”teoria comunicării în doi pași” a lui Lazarsfeld se aplică și pentru preoți, pentru că vrem-nu vrem, aceștia sunt formatori de opinie, sau măcar priviți ca atare de către un oarecare grup din comunitatea lor, iar acesta este un lucru cât se poate de normal. Anormală, însă, este transformarea BOR într-un mijloc de comunicare, de distribuire a unui mesaj. Anormală este lipsa încercării de controlare a derapajelor. La fel de anormală este și generalizarea la care este supusă Biserica.

Mesajul final trebuie să fie clar, și l-a dat și Ilie Sârbu (him, of all people), dacă vrei să faci politică, pune reverenda-n cui. Indiferent ce opinie politică ai, Biserica nu trebuie transformată într-un canal media, nu merită tabloidizarea, deși în unele cazuri invită la facerea ei. Mai ales când susținerea financiară a acesteia este făcută, parțial, de către stat. Adică de IsPaul angajatul, că IsPaul blogger-ul n-are venituri.

 

Leacul pentru cancer – sau jurnalul unui observator la alegeri

Mda, și s-a făcut Ispasu’ observator acreditat. De hârtii s-a ocupat o oarecare organizație non-guvernamentală, irelevantă pentru conversația noastră, însă adevăratul artizan a fost un coleg de muncă, cel care s-a ocupat de toate. Mulțumiri!

M-am dus în sectorul 3, ca deh, acreditările se dau pe județ și pe sector, la Nicolae Grigorescu, într-o oarecare școală din spatele ”blocurilor gri”. Îmbrăcat ”giagichi” cu cravata, pantofi și fără sacou – să se vază mai bine pectoralii, pășesc cu curaj în școala care adăpostea opt secții de votare: două la parter și șase la etaj. Le-am luat pe rând, de la 0 la 7. Toate bune și frumoase, la două secții zâmbete, la una liniște și ochi suspecți, la a patra (secția cu nr. 3) erea în prag un nene incredibil. Un metru șaptezeci, gras, camașă bleu-ciel descheiată la gât să se vază peptu ras de o saptamână și gablonțu’ de inox bălăngănind. Chelia tunsă scurt și ochelarii completau privirea superioară urmată de punerea mâinii pe pieptul meu când am dat să intru.

  • Dacă doriți să votați, vă rog să mai așteptați 5 minute pentru că este aglomerată secția, zice.
  • Bună ziua! Nu, nu doresc să votez ci să îmi prezint acreditarea de observator președintelui secției… Vă dați seama că privirea tâmpă a urmat instantaneu. După 2 secunde de pauză, își dă restart și zice:
  • Observator? Dar mai avem unul!
  • Și vă deranjează prezența a mai mult de un observator în secția de votare? Îmi pare rău, dar nu există o limită la numărul de observatori care…
  • Mdea, prezentați-mi mie acreditarea!
  • Sunteți președintele secției?
  • Nu, eu sunt locțiitor!
  • Și președintele unde e?
  • La masa aia.
  • Mulțumesc, zic și purced spre masă flancat de tânărul care cred că doar ce a făcut vârsta prezidențiabilă. Mă întreabă ”nonșalant”:
  • Pot să vă întreb ce instituție reprezentați?
  • Veți afla după ce mă voi prezenta președintelui secției. Se așează lângă o doamnă care-mi părea împrăștiată și speriată de bombe. Înmânez actele și tânărul îi șoptește ceva la ureche doamnei. Deja eram convins unde voi sta la numărarea voturilor.
  • Da, numai un pic să sun la BES să-mi confirme, zice doamna și pune mâna pe telefon. Îi zic că nu mă supăr și că mă duc și la restul secțiilor, deh, era ora 4 și era cazul.
  • N-ați venit cam târziu? Mă întreabă Bleu-Ciel, parcă special să mă țină din treabă.
  • Nu, observatorii nu sunt obligați să fie la o anumită oră în secție, și îmi pare rău că am avut treabă până la ora asta, sper să nu vă fi încurcat prezența mea târzie. Voi reveni. Fac ca Michael Jackson pe vârfuri și mă îndrept spre ușă.

Celelalte secții au decurs normal, nimeni nu s-a strâmbat, nimeni n-a contestat nimic. M-am plimbat apoi pe la toate secțiile, lăsând la urmă pricinuita, unde intru și o întreb pe doamna președinte dacă a fost totul în regulă. Îmi zice că BES-ul n-a zis nimic, deci pot sta. Numai ea a înțeles logica asta, dar fie. Mă plimb nițel în secție și mă uit la urnă. Nici o ștampilă pe ea. Îmi zic că poate nu văd bine și trec iară pe la celelalte secții să văd cum stau. Din 8, mai era una care nu avea nici o ștampilă de control pe urnă. Semnalizez asta președintelui și se conformează, albăstrește scociul. Apoi mă întorc la ”clienții mei”. Mă duc la Bleu-Ciel și-i întind mâna:

  • Iartă-mă, cred că am plecat pe picior greșit. Eu sunt Paul.
  • ”Marcel” (nu mai știu cum îl cheamă și pentru că ”who is afraid of a Marcel?”). Și eu imi cer scuze.
  • N-ai pentru ce. Auzi, nu vreau să par cârcotaș, dar nu aveți nici o ștampilă de control pe urnă.
  • Adică?
  • Poi de dimineață, când faceți recepția după desigilare trebuiesc puse niște ștampile de control.
  • Serios, eu n-am citit asta.
  • Uite aici! Și-l invit la ușă unde este câtamai a2-ul cu instrucțiuni. Punctul ăsta! Citește cu scepticism și zice:
  • Asta se face seara, când se închide.
  • Da, se mai face una și atunci, dar și de dimineață, uită-te la ce secțiune scrie asta. Mai dă o privire omul nostru Marcel și pricepe. Ca un școlărel binecrescut se duce la catedră, ia două foi, le unge cu lipici și le pliază pe cutie, apoi apasă cu sete ștampila de control pe hârtie.
  • Aveți dreptate, nah… mai scapă!
  • Da, nici o problema.

Acuma vine dilema, mai era un observator în școală care a fost aici de dimineață. Primul semn de incopentență din două direcții. Îl caut și-l găsesc ”la glumițe” cu doi tinerei dintr-o altă secție. Mă duc la el, mă prezint și-i întind mâna. Zice că-l cheamă ”Vasilică” (din nou, nu știu cum îl cheamă).

  • Poți să vi puțin până afară, vreau să discutăm ceva. Se uită urât la mine, defapt mai mult tâmp decât urât, moment în care îi aduc aminte: și eu sunt observator ca și tine și vreau să-ți semnalez niște nereguli. Se ridică și ieșim, după care îl întreb: ai văzut că nu erau ștampile pe urne la două secții? Din nou sunt privit de aceiași ochi tâmpi.
  • Nu, care? Nemaiștiind exact, îi dau niște cifre aproximative. A, mi-a scăpat asta, zice.
  • Nu-i bai. Nu erau semne de scoci deteriorat, e în regulă. Acum spune-mi, unde te-ai decis să stai la numărătoare?
  • Ah, n-am o secție anume, o să mă plimb…
  • Știi că la ora 9 se încuie cu cheia secțiile și nu mai intră/iese nimeni până nu sunt încheiate procesele verbale și sigilați sacii?!
  • Da, dar eu sunt observator și trebuie să-mi deschidă… zice semiimperativ.
  • Nu, nu sunt obligați. Nici dacă se ia curentul nu deschid ușa. Poate doar în cazuri extreme, de incendiu, sau ceva. Deci mă îndoiesc că…
  • Mdea, o să vedem… zice țâfnosu Vasilică.
  • Bine, eu am să stau la 3. Aștept să ne bați la ușă. Îi strâng mâna și plec.

Scurtând povestea, se face ora 9. Pun mâna pe telefon, verific exit-poll-urile. Roșiile 38 de lei, portocalele 32, zicea un site, altul dădea 42 la 30. Eh, să lăsăm prostiile și să ne apucăm de numărat buletine anulate. Mă rog, de observat buletine anulate. Se asezonează lucrurile și vine momentul răsturnării urnei. Un nene răsărit propune:

  • Facem pe căprării, ne împărțim în două echipe și le numărăm. Care are dubii, poa’ să numere la echipa cealaltă.
  • Nu, zic. Nu facem așa. Toți membrii trebuie să vadă ștampila pusă corect în dreptul candidatului. Fiecare buletin se ia individual, nu numărăm pe genunchi.
  • Domnu’ observator, dar o să dureze o veșnicie…
  • Vreți numărătoare cu poliția?
  • Nu, nu… așa facem. Aici m-a susținut chiar și Marcel cu doamna Președinte.

Cinsprezece căprării și învălmășeală mare au acoperit minutele ce au urmat. Un coleg a dat să pună vreo patru buletine ștampilate Iohannis peste teancul lui Ponta. Îl întreb ce face, după care am simțit privirea tâmpă studiindu-mă. Îi explic cu ce a greșit, înțelege și se conformează. Se termină de așezat și se iau teancurile la numărat. Avem următoarele probleme:

  1. 2 voturi Macovei în teancul lui Tăriceanu
  2. 3 Voturi Iohannis în teancul lui Ponta
  3. 1 vot Ponta în teancul Nul
  4. 1 vot Tăriceanu în teancul Diaconescu

Toate au fost soluționate fără scandaluri. A ieșit câștigător detașat Iohannis, cu 237 voturi față de 199 ale lui Ponta, 105 Tăriceanu, 96 Macovei, 69 Udrea. De reținut: un vot lui Nagy. Tare sau ce? (vorba lu’ Badea).

Ne-am salutat cu tradiționalul ”jos sistemul” și am plecat acasă.

Acuma, principala concluzie este că în general nu se fură, dar incompetența dă pe afară. Pe cartea-mi de identitate, dacă nu semnalizam, domnișoara nu mi-ar fi pus apțibildul. Ei preferau să scape repede decât să numere corect. Am fost ultima secție care a plecat din școală, în condițiile în care am fost la medie cu numărul de buletine. Aici e clar ceva suspect, la care adaug ca din 8 doar 2 au afișat procesele verbale la uși.

Simt nevoia să mă repet, nu cred că se mai fură ”ca-n codru”, însă incompetență e la tot pasul, de la organizatorii MAE și BEC, până la fraiericii de observatori cărora le e frică să se uite cu atenție în secție. Genul ăsta de abordare delăsătoare duce la înlesnirea fraudei. Lipsa de implicare civică în supravegherea alegerilor este un alt factor.

Puneți mâna și asigurați-vă că mașinăria lor de fraudat nu funcționează mai bine! Apoi întrebați-vă cât de fericit e Băsescu… Așa, de la 1 la 10…

 

 

Iertați postarea lungă! Sunt convins că n-a citit mai nimeni până la capăt treaba asta, puteam să scriu ”s-a descoperit leacul pentru cancer” și tot nu citea nimeni. Chiar, bună idee de titlu. Și da, îmi e lene să transform punctele în liniuțe la dialog, deal with it!

Culesul viei si Mamaia hipsterita

M-am dus week-endul trecut la cules de struguri în satul Caragele, comuna Luciu, județul Buzău. Un sat atât de sărac încât nici iarba nu crește, nici pe ulițe, nici în curți. Ce crește este un fel de buruiană pe care sătenii o denumesc ”iarba porcului”, iar animalele o mănâncă din lipsă de altceva. Există, totuși, și o zonă în afara satului unde cernoziomul bărăganului își intră în drepturi, unde pe lângă porumb și grâu, sătenii mai au și câțiva ari de vie. Deh, pe lângă mâncare, omul trebuie să consume și altceva peste iarnă. Bunica mea, căreia eu mă adresez ”mamaie”, are vreo 16 ari, parcă, de vie: 160 de metri pe 10 metri. Pentru ca n-a prea fost prășită și îngrijită, au ieșit doar 30 de saci de struguri, suficient, totuși, pentru o batrânică ce are reumatism și abia se deplasează.

Culesul s-a încheiat, cum de altfel e omenesc, cu mult must, dulce și tulburel. Așa iese când combini zaibărul cu terazul și mai scapi și câte un butuc–două de tămâioasă. Însă pe lângă statul în vie, arsul de soare de sfârșit de septembrie și înțepatul de ciulini, de departe cea mai interesantă experiență este dată de discuțiile ce au loc între participanții la cules. Realizezi că nu cunoști nici 2% dintre persoanele despre care se vorbește, dar atent tot ești. Pe lângă numărul mare de bătrâni bolnavi despre care se vorbește, se mai scapă și câte o însănătoșire miraculoasă ce-ți mai pornește motorul optimismului. Dar toate discuțiile astea duc, inevitabil, și la politică.

mamaia-n vie

Perenul și efemerul… sau: Hashtag vinalegerile

Relatez discuție:

– Bre, matale mergi la vot?

– Dac-oi putea… Cu picioarele astea, mai greu.

– Lasă, bre mamaie, că s-o găsi vreun moșneag să te ia pe bicicletă până la școală (bunica mea este văduvă de aproape 20 de ani).

– Are Nică a lu’ Veta (vă dați seama că am inventat numele…) o bicicletă din aia, cu motor, de nu trebuie să dai la pedale, poate mi-o dă și mie să mă duc la magazin așa…

– Da, bre… Îți luăm o cască din aia faină roz, o jachetă de piele, motociclistă te facem! Vrum-vrum! Și mai umpleam găleata cu 2-3 ciorchini… Da’ ia zi, mamaie, matale cu cine votezi?

– Eeeh, nu-ți spui…

– Hai bre, de ce?

– Că votul e secret! Te lovește spiritul civic pe care-l poate avea o ”țărancă trecută demult de vârsta de 70 de ani”.

– Hai mamaie, că doar îmi zici mie, nu la vreun străin! O văd că dă să zică și încerc să o încurajez: Votezi cu Ponta?

– Nu, Doamne – Maica Domnului!

– Haha, dar cu cine? Cu Iohannis, cu neamțul?

– Nu! Nici cu ăla! Io le-am zis și la babe aici în sat și au râs de mine, au zis ca nu-s sănătoasă. Le-am zis că votez cu o femeie.

– Hai, Bre! Votezi cu Udrea matale! Chiar eram puțin șocat și în același timp încântat.

– Nu, nici cu Udrea. Eu votez cu, asta Macovei.

– Duuu-te, bre, votezi cu Monica Macovei?!? Eram și mai încântat. I-auzi, baba hipsteriță!

– Ce-i aia? Întreabă râzând. Dar ce are că votez cu Macovei?

– N-are, bre, nimic. Foarte bine că faci asta. Și eu cred că tot cu ea votez, numa’ că nu mă așteptam să zici matale asta. Deobicei babele de la țară trag ori cu Ponta, ori cu Iohannis.

– Să știi că toate astea de acilea numa’ așa votează. Zice: ce-ai bre, Teno, te-ai stricat la cap? Și eu le zic că vreau și eu, în sfârșit, să votez cu o femeie.

– Hai, bre, că n-o votezi doar pentru că e femeie…

– Nu, am văzut-o la televizor, și mi-i așa drag de ea. E deșteaptă tare. Era la o emisiune cu Europa asta, și tot ce o întrebau ăia știa să le răspundă. Și au întrebat-o că dacă nu-i e frică să meargă la Parlamentul acela din Franța sau unde e, și a zis că nu, că ea-și iubește țara și tot ce face știe că face pentru țara ei. Râde însă vizibil emoționată.

– Bravo bre, bine faci! Să știi că dacă nu era tanti asta, nu știu dacă acum al’de Năstase și Voiculescu intrau în pușcărie…

– I-auzi, cum așa?

Și am început să-i tot povestesc de ”Mămica Macovei”.

Iată cum tot ce ai învățat în facultăți și la masterate despre comportamentul electoral al românului ți se năruiește într-o conversație în vie, cu mâinile roșii, la intersecția meridianului 27 cu paralela 45.