Corporatiști mișto – Oana Pasăre – episodul 2

Corporatiști mișto – Oana Pasăre – episodul 2

I-am propus Oanei să scriu despre ea acum vreo două săptămâni. Ne-am dat întâlnire în Manufaktura, o cafenea simpatică amplasată în Mega Mall, poate cel mai plin de cocalari centru comercial din București. Înainte să mă văd cu Oana, am trăit experiențele clasice de aici, anume un specimen luându-se de o pițipoancă în timp ce o alta încerca să îi lege șireturile de la tricou. ”Te ajut eu, pisi!”, zisese personajul. Dar o văd pe Oana și toate scârbele au dispărut. Nu ne-am mai întâlnit de câteva luni, pentru că deși am fost colegi de corporație, Oana a ales o alta, mai bine plătită.

Ne așezăm la o masă de la etaj din Manufaktura în timp ce admiram decorațiile minimale, dar cu bun gust. Și ce e cu cover-urile jazz după cântăreți morți? Un Chris Cornell, un Prince… ca să se seteze atmosfera. Dar am trecut repede la discuție, așa că iată ce a ieșit.

Faceți cunoștință cu Oana, mânuțele din spatele Out and About

Oana, ce faci tu mișto?

Out and about.

Ce e asta?

Esteee… Un proiect personal. Este de fapt un blog, deși prefer site de entertainment, pentru că se referă în mare parte la locurile mișto din București și nu numai, dar în principal capitala, pentru că aici locuiesc. Am și o mică componentă de travel.

Intră puțin în detalii.

Ziceam, nu este doar despre București, este despre timpul liber, ce facem cu el, altfel decât să stăm pe canapea să ne uităm televizor, despre locuri mișto în care să ne simțim bine, despre activități sportive, despre locuri de relaxare, evenimente și altele. Nișa, acum, este dată de articolele de week-end, cu evenimentele de la sfârșitul săptămânii. Asta pentru că toată lumea mă întreba ce se întâmplă în week-end, unde mergem. Și repetam răspunsurile constant.

Deci așa zici c-a luat naștere proiectul?

Da, așa a luat naștere. O dată așa, și o dată că mă tot întrebau prietenii pe unde să iasă în oraș, ce să facă. Gen, că vin prieteni din altă țară, unde să-i ducă, să fie și mișto și mâncare bună. Așa a luat naștere acest blog.

Întrebarea evidentă: nu e un fel de Șapte seri?

Uhm. Mie mi-e greu să spun dar mă raportez la ce spune lumea. Prietenii mei mi-au zis că pe Șapte Seri nu găsesc nimic important sau interesant și preferă să vină la mine. Pe Șapte Seri nu există componenta asta umană, personală. Ce scriu pe blog în clipa asta este despre evenimente sau locuri care-mi plac. Nu m-a chemat în mod special, n-am luat o masă gratuită, nimic. Sunt locuri în care am fost și mi-a plăcut.

Zici și de locuri de care nu ți-a plăcut?

Da. De exemplu ”Caju”, un loc unde mi-au plăcut foarte mult atât mâncarea cât și design-ul, dar servirea a fost sub orice critică. M-a deranjat faptul că au încercat să pună chestii în plus pe notă, iar când le-am atras atenția, au început să se certe cu noi, adăugând faptului că erau destul de nepoliticoși.

Adevărul e că mâncarea chiar arată bine, păcat de experiență.

Înțeleg că ei ți-au văzut articolul din urma experienței?

Da, din câte știu, l-au văzut. Dar nu am avut nicio reacție de la ei.

Nimic?

Nu.

Zi-mi de componenta de travel.

E foarte simplu. Îmi place să călătoresc. Nu o fac atât de mult pe cât mi-aș dori. Adesea mă documentez, dar nu întotdeauna găsesc ce vreau, și dacă găsesc, găsesc segmentat. Așa că m-am gândit să le pun la un loc pentru ca oamenii să poată să vadă totul așa cum îmi place mie, într-un singur loc. Plus că e și un mod foarte drăguț de a păstra amintirile din concediu.

Cât de des postezi?

Cam de două ori pe săptămână e media. Am articolul de week-end, care trebuie să apară în fiecare săptămână, și încerc să mai adaug cel puțin încă unul. În genere review-uri sau vreo activitate. Păstrăm tematica  blogului! (râde)

Zi-mi de succes. Cât are, cât ai vrea să aibă.

L-am lansat la începutul anului. Am peste 1200 de like-uri pe Facebook. Traficul pe articol e de minimum 100 de unici. Cel mai de succes a fost cel de la Caju. Se pare că ”hateăreala” vinde. Dar în general articolele de travel au ceva mai mult succes. Sunt mai frumoase, mai căutate. Și pot să zic că au început să mă găsească oamenii de PR din domeniul ”horeca”.

Până la urmă era o chestiune de timp. Dar bravo, ești pe drumul cel bun. Acum să pun și întrebarea: de ce lucrezi la corporație?

Pentru că nu fac niciun ban din blog. Am nevoie să trăiesc. Blogul nu-mi acoperă facturile și pâinea de pe masă. E doar un hobby despre unde ies. Și review-urile sunt pe banii mei… și pe ai prietenilor, că nu prea merg singură. Sau… pe banii corporației (râde). Ceea ce se cheamă ”cine de echipă”.

Sigur ești importantă când vine vorba de ieșire cu echipa

Da, tot timpul. Și mereu propun mai multe locuri și alegem de comun acord.

De cât timp ești la corporație?

Înainte de HP eram la o mini-coprorație… deci, dacă o punem și pe aia, sunt vreo 5 ani.

Te gândești să renunți la domeniu?

La corporație? Momentan nu. Nu știu ce-mi rezervă viitorul, dar acum am un venit stabil, deci am un confort.

Câți bani ai băgat în proiect?

Pe lângă banii dați pe ieșiri, mai bag câte un boost pe facebook. Poate un 50 de lei lunar. Altfel, nu știu de câte ori ies pe săptămână. E totuși o provocare să văd câte un loc nou ca să am ce scrie. Nu știu, tu cât cheltui ca să ieși în oraș?

Da, dar eu nu îmbin utilul cu plăcutul…

Da, tu nu, dar eu de ce să nu profit de oportunitate? (râde)

Păi, mă gândesc că nu ieși singură.

Corect. Și de fiecare dată când ies în oraș nu-i las pe prieteni să mănânce până nu fac poze la mâncare, iar la sfârșit le cer și părerea: ți-a plăcut aia, aialaltă? Că doar nu mănânc eu șapte feluri de mâncare.

Deci furi opinia oamenilor, cum s-ar zice.

Bineînțeles. Mai exact, le cer părerea, nu le-o iau fără să știe. Mă bazez pe opiniile lor. Ideea este că oamenii, atunci când vor să meargă undeva, trebuie să știe ce părere au avut alți oameni. Astfel, prin blogul acesta, îi ajut să vadă părerea mea și a altora cu privire la locurile astea. Îmi doresc să afle o părere personală, nu informații generale, cât costă limonada și cum arată, ca pe Șapte Seri. Oamenii își doresc detalii mai personale, componenta umană.

De asta se și uită la reivew-uri, până la urmă.

Da, dar e mai simplu să iei dintr-un singur loc informația decât să iei review-urile la rând. Că acolo  nu prea ai prețuri, poze. Eu le am pe toate la un loc. Plus că review-urile prezintă opinia extremă a celui care le scrie, fie că le-a plăcut mult, fie deloc, nu prea găsești chestii de mijloc. La mine găsești informația cumulată, întreagă, nu doar extremele.

Mai ai alte proiecte, sau vrei să-l dezvolți pe acesta?

Momentan nu. Vreau să ajung să fac eu evenimente. Ieșind și văzând, învăț ce-mi place și ce nu îmi place, ce își doresc oamenii de la anumite evenimente. Și mi-ar plăcea să mă implic mai mult pe partea asta și să fac ceva de organizare. Dar încă e un vis îndepărtat… (e un pic tristă). Cel mai bun job e să organizezi evenimente. Ăsta, și ăla: să te plătească cineva să călătorești.

Care-i următorul loc în care vrei să mergi?

Deja am atâta material pe care nu am apucat să-l pun cap-la-cap, dacă e vorba de scris. Dar am auzit de un loc deschis recent, ”E varză”, fix așa se numește. Cică au niște coaste foarte bune. De-abia aștept. Contrar numelui, se pare că nu e varză, dar să vedem.

Până să ajungă la ”E Varză”, priviți-o pe Oana în Portugalia.

Cum încheiem interviul?

Habar nu am. E primul interviu din viața mea. Ba nu, am mai dat unul la televizor pe cu totul altă temă… (își scoate iQOS-ul). Nu știu, tu ești.. intervievatorul. Zi-mi tu!

Repetăm schema peste un an și evaluăm unde suntem?

Da! (cel mai decis ”da” pe care l-a dat toată dup-amiaza).

Mizeria de marketing de la “toateblogurile.ro”

Mi-am făcut cont pe toateblogurile.ro acum vreo șase ani. Și șase luni. Poate chiar și șase zile. Mă rog, am fost atras de ideea de a-mi promova cumva ce scriam pe wordpress la acea vreme. Dar am renunțat când am văzut că totul e cu bani și extrem de complicat. Nicio formă de social media decent, nimic senzațional. Și ca orice om care renunță, nu mai intri pur-și-simplu. Nu-ți dezactivezi contul, sau ceva. Toate bune vreme de vreo cinci-șase ani. Apoi a început spamul.

Spam… spam… dă-mi bani ca să… spam…

Primesc săptămânal de la băieții ăștia mesaje cu ce oferte de nerefuzat mai au ei. Un banner, ceva. O atenție, o măslină. Să mai bagi un ban. Deschid mail-ul, din instinct, ca să dau unsubscribe. Surpriză, niciun link, nimic. Zic, hai, poate e așa… la sanchi. Mai primesc un mail, de la același admin. Și altul. Până fac pe Ispas și răspund.

Intransigență și persevernță în intransigență

Dar n-o las așa, zic să intru totuși pe portal. Intru, resetez parola (nicio șansă să o mai țin minte). Văd că sunt membru de perioada menționată mai sus și că am vreo 80 de notificări. Niște alți blogări îmi cereau ceva prietenie. Dau click și mă dă afară de pe pagină. Mai dau o dată să intru și-mi zice că nu există adresa. Verific, era cea cu care mă logasem acum 3 minute. Intru în mail și stupoare, toateblogurile.ro îmi răspunse prompt.

El își cere, neștiind că scuzele se prezintă.

Iar eu, nenorocit, cum mă știți, răspund la rându-mi.

Cum ziceam, perseverență și intransigență. Pleonasm în general, nu și la IsPaul

Or, așa ceva nu se poate, stimabililor. Eu înțeleg că sunteți români și că ăsta-i comportamentul standard la noi, dar dacă vreți clienți, puneți mâna și băgați-vă un buton de unsubscribe în mail, ceva grafică și un pic de decență în relația cu clienții. Asta cu ”îmi iau jucăriile și plec” nu aduce profit nimănui, doar de aia aveți lipsă de bannere. Inutile, trăi-ne-ar adblocku.

De ce Soroș?

Bau-bau-ul actual al politicii românești e Soroș. Soroș în sus, Soroș în jos. De atâtea ori am auzit numele ăsta că deja sunt cumva imun la el, ba chiar îmi provoacă rictus. Soroș nu mai bagă bani în România din 2014. Cu toate astea e pe prima pagină a agendei comunicaționale a partidelor ”aflate la guvernare”. Și pun între ghilimele pentru că sunt vreo 2 partide extremiste care nu se află la guvernare dar care aderă la comunicarea asta. Păi de ce e așa? Am să fiu succint. Sper.

Partidele știu și pot să comunice împotriva și doar împotriva unor entități organizate central. A se înțelege că unui partid îi este ușor să atace, în principal, un alt partid sau o altă instituție centralizată. Aduceți-vă aminte atacurile intra-partide, unde includem liderii acestor partide, sau atacurile împotriva altor țări, UE, NATO, ISIS, etc. Dar împotriva unor ONG-uri mărunte, sau, mai rău, împotriva unor indivizi neafiliați, atacurile sunt foarte greu de transformat în ceva legitim. Imaginați-vă tot PSD-ul împotriva lui IsPaul – neafiliat. S-ar face de râs. Dar împotriva lui Soroș care ”are acțiuni la WordPress” e mai ușor. Eu sunt doar un soldat condus de interese financiare. Muuult mai credibil și mai dificil să se facă de râs.

Ok. Dar ce are societatea civilă de nu poate fi atacată individual? Păi ea e organizată doar pe sfere de interes. Nu există ONG-uri anti-PSD. Există ONG-uri cu interese ecologice, cu interese sociale, integrare, etc. Ele se activează doar când o anumită politică dusă de guvernanți contravine agendei lor și se vor bucura când o alta se pliază perfect pe agenda lor. Toate ONG-urile care au ieșit în stradă împotriva exploatării Roșiei Montane vor jubila dacă guvernul va face tot posibilul ca Roșia Montană să intre în patrimoniul UNESCO. Evenimentele de genul acesta se întâmplă foarte des. De exemplu, pe politici de tineret, când s-a dat gratuitate transportului studenților pe CFR, toate organizațiile au emis comunicate în care anunțau asta și felicitau decizia. Cine sunt ONG-urile astea de tineret care au felicitat guvernul PSD pentru transport gratuit și măriri de burse? Păi aceleași ONG-uri ”soroșiste” care critică mereu guvernul și îl vor dat jos, conform celor ”de la putere”.

Un exemplu este CTR și Membrii săi. Mihai Dragoș a fost acuzat de România TV că ar fi indirect finanțat de Soroș (click pe numele său). Apoi același CTR a felicitat guvernul pentru mărirea burselor și transportul gratuit oferit studenților. Or, cum vedem noi ca un soroșist adevărat să aplaude o măsură a unui guvern pe care-l vrea dat jos?

Alte zeci de astfel de exemple se mai pot găsi, dar nu ne pierdem vremea cu ele. Trebuie doar să înțelegem că societatea civilă nu funcționează ca un partid. Nu are o schemă comună de acțiune și nu ”întreaga societate civilă” se va poziționa împotriva unui guvern democratic, ci punctual împotriva anumitor politici duse de acesta. ONG-urile se finanțează din diverse surse, de la granturi europene, naționale sau locale până la fonduri private. Eu am lucrat la un ONG care a accesat vreme de zece ani fonduri europene de câteva zeci de milioane de euro. Dacă un singur ONG poate să facă asta, și șansele ca românul de rând să fi auzit de World Vision sunt mici, calculați un pic câți bani a băgat Soroș în România. 160 de milioane de dolari în 25 de ani. 6 milioane de euro pe an. Țin să mă repet, ONG-ul la care lucram lua jumătate din suma aceea pe an de la UE. Cum vă puteți imagina că suma aia, dispersată prin burse individuale și finanțări pe proiecte, ar putea strânge sute de mii de oameni împotriva unui întreg partid, când un ONG care consumă peste 3 milioane de euro pe an cumpărând autobuze pentru elevi și făcând tabere pentru prevenirea abandonului școlar nu e luat în seamă de Guvern când vine vorba de politici educaționale? Cum credeți voi că Soroș poate constrânge un om ”finanțat” de el să acționeze la cerere când Orban, premierul Ungariei, fost beneficiar de bursă Soroș luptă acum împotriva lui? E simplu, Soroș e o invenție care nu contraatacă. E un zid care doar primește. ”Tace agresiv”, cum zicea o burtieră. O fundație care luptă pentru incluziunea socială cu echivalentul a jumătate din ce dădea Soroș în societatea civilă nu este nici măcar luată în seamă de guvern pe plan decizional. Cum ar fi ca PSD să se ia de un ONG care vrea ca copiii să meargă la școală? Și-ar da cu firma în cap. Dar să se ia de o organizație de tineret care are un șef prieten cu cineva care are o fundație care a fost cândva finanțată de Soroș e super-simplu, pentru că agenda lui Soroș nu e cunoscută de mai nimeni. Se știe în linii mari că luptă pentru democrație și toleranță, două lucruri disprețuite de cei care se lovesc de lobby-ul societății civile. Cum să existe societate civilă când există alegeri. La ce ne trebuie nouă pe cineva care să influențeze politicile de tineret când avem un partid care a câștigat alegerile? E clar, cineva vrea răul României… Nu, de fapt vrea binele unui segment de populație care nu e luat în seamă de ”infailibilul partid”. Iar Soroș nu există în ecuația asta. Cine vrea să-l bage vrea doar să sperie un electorat needucat livrându-se pe sine drept salvator. Da, Dragnea, despre tine și neputința ta e vorba.

Agresiv, Soroș ăsta. Dar mai ales tăcut.

Victoriile Pieței

Victoriile Pieței

Vă mai aduceți aminte, acum fix o lună, când ați citit prima dată zvonul că guvernul încearcă o grațiere și ceva amnistie? Aveați habar măcar ce înseamnă, la ce se referă, cine era vizat de aceste proiecte? Nu, totul era zvonistică, până când, a doua zi, au apărut documentele oficiale pe site-ul Ministerului Justiției. Atunci a fost clar pentru toți că intențiile bune ale coaliției de guvernare nu vin fără un cost. Costul, bineînțeles, eliberarea unora, închiderea dosarelor altora și… și știți povestea.

”Piața” a reacționat imediat. Și-a făcut opinia auzită din prima zi când zvonurile s-au concretizat și lumea se întreba ”de ce ies”. Păi de aia ies, ca să aflați și voi de nasolul pe care îl vor ăștia. Deci, prima victorie a Pieței este informarea și atragerea atenției asupra problemelor grațierii și dezincriminării, adică setarea agendei publice.

Pe urmă, pe lângă asta, Piața a continuat demersurile, ajungând să impună atâta presiune încât unul dintre proiecte a fost retras, însă cel mai arzător, a fost trecut, cum se zice în popor, ”noaptea ca hoții”. Reacția imediată a Pieței a dus și la retragerea acestei ordonanțe, e drept, într-o formă tergiversată, dar efectele juridice nu s-au produs, și asta e ce contează.

A treia victorie, una în care nu am crezut, este setarea agendei anti-corupție la nivel internațional. Majoritatea reflectoarelor s-au mutat asupra celor care scandează în piețele importante din România, iar asta a fost un subiect care a vândut, vinde și, spre bucuria noastră, atrage atenția și-i coagulează și pe cei care sunt de aceeași părere. Din Islanda și până-n Bulgaria, cu opriri în Franța și Marea Britanie, mișcările anti-corupție se strâng în jurul grupurilor de români care-și fac auzit glasul.

Și că tot vorbim de anti-corupție, ați observat ciudatul lucru pe care șefii coaliției de guvernământ îl fac când vine vorba despre acest cuvânt ”corupție”? Îl evită în totalitate. Niciodată nu e vorba de corupție. E vorba de justiție, de politică penală, e vorba de un dosar făcut de DNA (bineînțeles, mereu acronimul niciodată numele complet), dar cuvântul ”corupție” nu trebuie să apară pe buzele lui Tăriceanu sau ale lui Dragnea. Se feresc de acest cuvânt ca Aghiuță de tămâie, feri-s-ar și să facă asemenea fapte vreodată!

Și, dacă e să tragem linie, Piața nu a schimbat nimic în sens legislativ, lucru care era, de altfel, și scopul manifestațiilor. Dar a schimbat altceva, anume agenda publică, interesul față de temă și gândirea colectivă asupra subiectului. A adus mijloace de informare corectă și i-a arătat cu degetul pe cei care dezinformează. Ba chiar a făcut încă niște lucruri imposibile: a retras (indirect) multă reclamă de la A3 și RTV, a ajuns să-l facă pe Becali frecventabil și pe BUG Mafia relevanți din nou, i-a făcut pe secui să protesteze alături de români și pe timișoreni să strige ”București, luptă București”. Dar acum confund eu cauzele cu efectele – nu Piața le-a făcut, ci Dragnea & Co, bineînțeles, nevoit și indirect, dar meritul este, în majoritar, al lor. Și că tot veni vorba, verificați, vă rog, tonul vocii șefilor PSD și ALDE de acum o lună și cel de acum. Se va vedea o schimbare radicală despre care sper să nu fie izvorâtă doar din nevoia de ”damage control” în urma comunicării proaste de criză pe care au dus-o.

foto copyright: Dan Mihai Balanescu

Despre comunicarea de criză – ce a făcut bine și ce a făcut prost PSD-ul în ultima perioadă

Despre comunicarea de criză – ce a făcut bine și ce a făcut prost PSD-ul în ultima perioadă

Comunicarea de criză este fascinantă din multe privințe. A fost una dintre materiile mele preferate la master și o urmăresc cu mare interes. Am făcut un foarte mic și superficial exercițiu pe baza ultimelor evenimente de importanță uriașă în istoria recentă. Nu spun nimic nou, doar pun evenimentele într-o altă lumină pe care nu am văzut-o până acum. Poate am stat prea mult în Piață.

T-0 – declanșarea crizei

Pe data de 17 ianuarie apăruse ca zvonistică ideea că Guvernul României pregătește două ordonanțe de urgență, una privind grațierea și alta privind dezincriminarea abuzului în serviciu. Cred că nici în visele cele mai groaznice ale nimănui n-a existat ideea că e pe bune. Și totuși, la câteva ore, apar și textele de ordonanțe. La momentul acela, cel mai grav era cel privind grațierea. Nici un semn, pe 17, că s-ar declanșa o criză.

Pe 18 ianuarie, Iohannis încearcă liniștirea lucrurilor și aflarea adevărului față de aceste zvonuri prin prezidarea ședinței de Guvern care nu cuprindea cele două ordonanțe pe ordinea de zi. Câteva ore mai târziu, Ministerul Justiției publică textele de ordonanțe pe site-ul său. Aici s-a declanșat criza, iar ziua de 18 ianuarie este T-0.

Seara, câteva mii de protestatari au ieșit în stradă pentru a cere retragerea acestor ordonanțe. Modul în care au fost tratați protestatarii de către televiziunile pro-putere și de către puterea însăși arată clar că aceștia nu și-au dat seama că se află la începutul unei crize. Atacarea evidentă a protestatarilor a adâncit și a alimentat implicarea celor din piață, precum și numărul lor. A se vedea efectul de bulgăre de zăpadă crescut în urma exploziei activității pe rețelele de socializare prin viralizarea temelor de interes și crearea de diverse hashtag-uri și teme ca „animale naziste”, „sunt plătit de Soroș” și altele, precum și organizarea de evenimente ce invită la protest.

T-1 – când se conștientizează criza

Pe 22 ianuarie, ceea ce este T-1 al crizei, duminica, ies la protest undeva la 30.000 de oameni. Este momentul în care PSD realizează că e vorba despre o criză, însă nu știe cum să reacționeze. Televiziunile atacă cu și mai mare virulență protestatarii. Se lansează ideea că ar fi plătiți de Soroș inclusiv copiii și câinii, iar membri PSD-ALDE ies în continuare cu mesaje de atac direcționate împotriva protestatarilor. Comunicarea e clar că nu e centralizată, iar asta întărâtă și mai tare spiritele. Lipsa unui mesaj unic și a unui număr restrâns de purtători de mesaj generează și mai mult haos adâncind spirala motivelor pentru care protestatarii au ieșit în stradă.

Referendumul convocat de Iohannis a fost un subiect evitat aproape complet de către cei care au generat criza, ei neurmărind legitimarea acestuia. Nici măcar consultările publice anunțate de Ministerul Justiției, ulterior, nu fac referire la acest referendum, în sensul așteptării luării unei decizii în sens legislativ după ce se validează referendumul. Este pentru prima dată când PSD-ul dă semne că au început un management al crizei prin acționarea în mod unanim asupra unei teme de importanță ridicată.

În sensul disculpării asupra deciziei de a da ordonanțele de urgență, mesajele sunt aceleași indiferent de sursa provenienței lor: CEDO, deciziile CCR, comisia de la Veneția, etc. Acestea nu s-au schimbat în mod radical, cu excepția renunțării la ideea de „urgență”. Alte mesaje nici nu ar putea să dea, pentru că s-ar delegitima. A se vedea modul total greșit al lui Dragnea de a „profita” de moartea lui Dan Adamescu în sens emoțional, mesaj transmis pe ideea că „nu vrea să profite de asta”, lucru pe care îl făcea. Aici mi-a fost clar că cei care îl consiliază pe Dragnea nu sunt suficient de pregătiți pe tema comunicării de criză, urmând ca la ceva timp să apară, iarăși ca zvonistică, ideea că Dragnea i-a contactat pe consilierii israelieni care i-au câștigat alegerile în 11 decembrie.

T-2 – „damage control-ul” care trebuia să stopeze criza

Duminică, pe 29 ianuarie au loc unele dintre cele mai ample proteste ținute până atunci în istoria recentă a României. Guvernul și purtătorii de mesaj intră într-un ”silenzio stampa”, o formă de a limita potențialele nasoale pe care o declarație de-ale lor ar putea-o face. Protestele sunt pașnice și atrag foarte multă atenție internațional. În intern, cei care au generat criza vor să liniștească apele susținând că cei care ies nu au motiv.

Luni are loc o dezbatere publică asupra celor doi elefanți, iar elefantul mai mare (a se citi grațierea) primește promisiunea că nu va fi ordonanță și că nu va grația nicio faptă de corupție sau fapte violente, în nicio formă. Lucrurile par liniștite.

T-3 – criză în adevăratul sens al cuvântului

Marți are loc o ședință de guvern care se prelungește până după ora 22.00. În urma ședinței de guvern, Ministerul Justiției anunță trimiterea către Parlament a unei propuneri legislative asupra ordonanței grațierii și adoptarea ordonanței 13 care, într-o anumită măsură, dezincrimina abuzul în serviciu.

Acest anunț aduce în Piața Victoriei 15 mii de oameni la orele 12-1 noaptea. Motivul supărării și agitației este amplificat de comunicarea incredibil de defectuoasă a Ministrului Iordache, care într-un ton superior răspunde grăbit la întrebări solicitând repetat ceea ce a ajuns deja un laitmotiv: „altă întrebare”. Domnul Iordache este departe de a fi un om al comunicării, el neînțelegând sub nicio formă această artă, motiv pentru care, pe bună dreptate, a și fost acuzat de colegii de partid. Orice formă mai liniștită de discuție și de dezbatere ar fi ajutat neadâncirii crizei.

De miercuri și până duminică, seară de seară, în Piața Victoriei se adună din ce în ce mai mulți oameni, ajungându-se la apogeul (probabil exagerat) de 300.000 de oameni duminică în București și alți 300.000 în țară.

Dar nu ce era ”în piață” e interesant. Ci lista de lucruri pe care le-au făcut cei de pe celelalte baricade, într-un răstimp foarte scurt:

  • Antena 3 devine mediator, încercând să reducă din retragerea de brand-uri care-și făceau reclamă pe post. Tonul temperat este dat și de o altă ”coincidență”…
  • Mircea Badea și Mihai Gâdea nu mai sunt purtători de mesaj în acest timp. Ei părăsesc țara pentru motive obiective, însă activitatea lor, inclusiv în online, este redusă considerabil.
  • Închiderea conturilor de facebook ale celor care în genere atacă destul de virulent este o decizie radicală dar eficientă de „damage control”, respectiv Mircea Badea, Gabriela Firea precum și alte personaje ca doamna consilier local care i-a numit ”putori” pe protestatari.
  • Unicitatea mesajelor pozitive a început să fie foarte pregnantă din partea membrilor de partid care erau obișnuiți să poarte mesaje. Acestea vorbeau despre realizările guvernului Grindeanu și încercau devierea prin pozitivism a atenției. Greșeala este că bula era deja făcută, majoritatea triindu-și prietenii din online în funcție de apartenența politică.
  • Mesajul contramanifestației menit să sădească frica ”spargerii României” în rândul protestatarilor, precum și asumarea vinei asupra lor și a lui Iohannis, ca purtător de stindard a fost izvorât atunci și aruncat în toate mediile de către purtătorii principali de mesaj: Dragnea și Tăriceanu. Acest mesaj a fost întărit de începutul ”contramanifestației” de duminică, 5 februarie. Bineînțeles, ideea e scoasă de la naftalină unde erau ținute cele cu care se ataca ”răul suprem”, Băsescu, însă acum e pusă într-un alt context și dusă la un alt nivel.
  • Încetarea oricărei forme de atac direct din partea purtătorilor de mesaj de pe baricadele PSD este rezultatul final al celor mai sus menționate. Ei atacau legitimități, și nu oameni, și încercau transmiterea unui mesaj unic. Totul cu o excepție.
  • România TV nu se dezice de mesajele simple pe care le dă, însă puternic alarmiste. Totuși, retragerea publicității de pe acest post, și de pe Antena, este pretată drept o victorie pentru stradă, alături aparenta lipsă de prezență a lor la proteste. Dacă aș gândi conspiraționist, aș crede că fix asta s-a și urmărit, oferirea de victorii celor din piață, în sensul calmării lor. Dar acestea sunt efecte, și nu cauze.

T-4 – ameliorarea crizei

Primele semne de ameliorare a crizei au apărut în urma reacțiilor relativ-pozitive rezultate în urma OUG 14, cea de abrogare a OUG 13. Totuși, indignarea celor din piață a fost alimentată de presupusa neconstituționalitate a OUG 14. Prezența a unui număr mic de oameni luni, pe 6, arată impactul pozitiv pe care l-a avut această abrogare. Marți, acest număr a scăzut și mai tare, ajungând la ”doar” un 12.000, tot mult mai mare decât în prima zi de marți (T-0), când au fost 4000.

Ameliorarea finală a venit, nesperat, de la opoziție, care și-a făcut datoria și a depus o moțiune de cenzură, moțiune care a picat în Parlament în urma unei discuții în care Prim-Ministrul își asuma faptul că nu va mai trata în acest fel probleme de importanță majoră. Finalul crizei va fi mâine când se va prezenta demisia lui Iordache.

Acum, dacă ne întoarcem la T1 și urmărim rezolvarea simplă: retragerea proiectelor de ordonanță de pe masa Guvernului și trimiterea sub formă de propunere legislativă în Parlament ar fi dezumflat tot valul care a dus la ieșirea a sute de mii de oameni. Cel mai mare risc al unei crize de imagine este să nu știi când de afli în mijlocul uneia, iar în cazul de față, specula zice că motivul persistării în criză este interesul personal. Cred că, imagistic și comunicațional, PSD-ul a învățat multe de aici, deși arată în continuare că greșeli se pot strecura. De partea cealaltă, presiunea la care PSD-ul este supus, cel puțin următoarele 3-4 luni, va ajuta enorm la supravegherea mișcărilor acestui partid, cam din toate direcțiile.

De ce preferăm un filmuleț speaker-ului live

Am realizat o treabă ciudată. Aparent publicul începe să prefere video-urile prezentărilor live… Am fost la Ted și au fost foarte puține video-uri. De fapt, unul singur, însă am discutat cu cineva care fusese într-o ediție anterioară și primul lucru pe care l-a menționat a fost legat de filmulețele pe care aceștia le-au pus. Nu speaker-ii, nu oameni interesanți pe care i-au cunoscut, nu temele prezentate. Filmulețele. Și ai fi zis că a fost o excepție, dar și eu m-am trezit într-o situație similară. Am fost parte dintr-un concurs de proiecte ”la birou”. Am fost singurul care a preferat să stea în totalitate în fața publicului fără să facă apel la ceva filmuleț. Eu și cu o colegă care a făcut o ”piesă de teatru”. Scopul prezentărilor a fost să folosim un mod cât mai inedit de a ne prezenta ideea. A câștigat votul publicului, evident, un coleg care a avut un filmuleț și atât. Nu a cuvântat de loc, a apăsat doar play. Și nu doar că a câștigat, chiar și eu am votat pentru el, având ocazia să ”pun ștampila” pentru mine.

Acum, unde vreau să bat este către avantajele pe care le-ar prezenta un filmuleț în cazul unei prezentări publice, față de un speech de 10-15 minute. Un filmuleț aduce culoare și rupe senzația de ”static”, în ciuda faptului că ochii tăi sunt ațintiți către același loc constant, or, un prezentator se poate plimba pe scenă, cerându-ți să-ți miști la rândul tău capul ca să-l urmărești. Ruperea acestei senzații se face prin tăierea și lipirea secvențelor, impunând atenției de scurtă durată a privitorului să-și dea ”restart” cu fiecare schimbare de cadru. Reactualizând această atenție, un filmuleț beneficiază de fix ceea după ce un prezentator tânjește. Este incredibil de dificil să prinzi atenția publicului și să o ai atribuită ție în mod nedivizat. De câte ori nu ni s-a întâmplat să ne plictisim la teatru și să vorbim cu persoana de lângă noi. La balet, la un speech și așa mai departe. Des, ar trebui să fie răspunsul, altfel aveți o problemă cu atenția. Comparați asta cu momentul când începe filmul în sala de cinema când, fie și pentru trei ore, sunteți atenți 98% din timp către ecran. Și atenția asta prinsă nedivizat de către un filmuleț este ușor de reținut, pentru că, pe lângă secvențialitate, se pot șterge greșelile, se pot folosi diverse inserții care îmbunătățesc spectrul de culori și aduc nou, spre deosebire de un prezentator care e același pe toată durata prezentării; se folosește muzică și se poate aduce imput sonor din diverse surse, cu diverși actori de voce și… și așa mai departe. Unui prezentator live îi este infinit mai greu să facă asta… că nu suntem cu toții Robin Williams.

Și aș mai adăuga un aspect. Suntem, de mici (în cazul generației noastre), pregătiți să urmărim filmulețe. Suntem expuși lor sistematic, ne creează niște așteptări și ni le răsplătesc după cum ne-am obișnuit: cu muzică, cu finaluri fericite, cu elemente șocante, vizual care să susțină cuvintele narate, etc. Un simplu vorbitor nu va putea face toate astea, că doar nu e transformers. Și totuși sunt și aici cazuri fericite, iar în mod absolut aceste cazuri fericite folosesc elemente de umor. Nu veți vedea un speaker solitar neamuzant și al cărui subiect să fie aidoma, cu sala plină și atenția nedivizată. Foiala se va întâmpla mai des atunci când este cineva care să o observe decât atunci când acea persoană nu este. Și știu că nu am cum să susțin argumentul acesta, însă așa este: noi, ca parte a unui auditoriu avem o afinitate mai ridicată către foială atunci când știm că cel care vorbește ne poate vedea, decât atunci când nu ne vede nimeni. Ca simplu exemplu: când stai acasă în pat și te uiți la un film, îți vine să te foiești tot atât de des ca atunci când asculți un prieten care îți povestește ceva? Răspunsul este clar: nu! Și cred că este cumva o chestiune impregnată în creierașul nostru: să dăm feedback prin limbaj non-verbal. Nu știu, îmi e greu să o explic de unde vine, însă dacă ar fi să alegem între a da acest feedback și a nu-l da, am alege varianta a doua, iar acesta este punctul final pe care vreau să-l fac: filmulețele relaxează, vorbitorii te vor ține un pic încordat, iar lenea inerentă umană alături de dorința trupului nostru de a nu fi expus la stres, primează în situațiile astea. Și știu, pentru că și eu o trăiesc.

Și da, filmulețele/înregistrările, chiar dacă nu sunt live, chiar dacă nu sunt dedicate nouă, atâta timp cât nu sunt neapărat o formă de artă, vor fi preferate (cel puțin subconștient) de către public. Zic eu.

Angajatori de… rahat

Anual, sau chiar mai des, se face festivalul promoterițelor și al itiștilor: Angajatori de top. Undeva la peste jumătate din joburile oferite acolo sunt pentru cei cu pregătire IT/Inginerie sau pentru fete frumoase care să dea pachete moca de țigări consumatorilor din diverse baruri și non-stopuri. E bine totuși că nu vin și de la studio-uri de Videochat, omniprezenți pe site-urile cu joburi-joburi-joburi-mii-de-joburi. Asta, probabil, pentru că cei de la Catalyst își cunosc, cât-de-cât prioritățile.

Dar nu despre acest târg vreau să vă vorbesc acum, ci despre angajatorii de rahao români tipici. Îi știți, că-s la tot colțul. Am vreo 2-3 în lista de prieteni și am muncit pentru cel puțin unul. Avem prieteni care se plâng constant de jobul lor, însă remarc, din ce în ce mai des, că nu neapărat ce faci, ci pentru cine faci este lucrul definitoriu. Am fi înclinați să spunem că pentru noi muncim, dar ăsta cam este un lucru fals. În genere muncim pentru altcineva/ceva, și primim și noi o pâinică acolo, cât să zicem bogdaproste. Iar dacă vrem să ne ”privatizăm”, șansele de reușită sunt într-atât de mici încât mai bine rămânem la angajatorul nostru.

Apoi, se mai întâmplă, c-așa-i piața, să rămâi fără job. Prioritățile, sănătatea, geografia sau economia te-au împins într-acolo. Și ce faci? Stai, reziști, cheltui din economii, te-mprumuți, dar, până la urmă, de angajat tot trebe să te angajezi, că nasturii nu-s buni la Mega Image. Curent în casa poate-ți faci, dacă te pricepi să legi un dinam la banda de alergat, dar până când? Fără digi și internet nu prea exiști, iar ca s-o vezi pe Halep, când acasă n-ai televizor, să mergi în bar îți trebuie vreo doi lei, iar altă bere decât Zăganu nu prea e bună. Așa că ce faci? După cum spuneam, cauți un job, ca să iei salariu, să ai să consumi. Și ajungi pe la diverși cu cv-ul într-o mână și basca într-alta. Te cheamă la interviu și… Și ajungi la faza următoare, unde iți dă teste. Bagi testele. Vin și-ți zic că-ți dau feedback, indiferent daca se decid că da sau ba. Mhm, siiigur. Nexam telefon. Am pățit asta cu trei angajatori. ”Da, Paul, te sunăm cum luăm o decizie. Oricum ai rămas printre ultimii doi și nu ne ia nimic să te sunăm. Și așa, nu cred că ai de ce să-ți faci griji”. Ciu-ciu, fraiere. De la Lidl PR și Rivertea (niște unii cu ceaiuri), la chiar GMP PR, nimic. Poate-s eu de vina, aveam telefonul închis. Apoi vine experiența Golin, care cică mă sună. M-au sunat după 6 luni să mă cheme la un alt interviu, în urma căruia cică ”sigur”, după ce 6 luni n-am primit nimic. Iară l-am luat pe ”pas” în mână. Am semnat între timp în altă parte, iar după încă 6 luni, sunt chemat iarași la Golin pentru o altă discuție. Văd că nu cădem la învoială în privința banilor, însă primesc garanția că voi fi sunat pentru a mi se comunica decizia, indiferent de natura ei. M-a sunat nimeni. Îl știți și voi, acel celebru Anonim Vasile, din orașul Nicăierea.

În fine, astea-s doar orgolii rănite, trec mai repede decât am reușit să-mi dau seama că s-au întâmplat. Vorba internetului: one of the biggest lies of the world ”we’ll call you”. Însă să zicem că te angajezi. Mă rog, stabilești că începi munca acolo. Primul lucru, care-mi face pielea măciucă: da, dar… nu-ți fac contract primele 3 luni, ci facem de voluntariat. Bine Boss, zic. Apoi îmi pune contract de voluntariat pe 4 luni în brațe. Eu, ca boul, semnez. După 3 luni mă aștept ”să discuție” și primesc liber să tac. După 4 luni și o săptămână plec, iar angajatorul e mirat ”de ce?, unde pleci pe praful ăsta?”. Zic, undeva unde o să fiu plătit pentru ce fac, în mod legal.

Și înțeleg că mai există o categorie: ”da, dar nu-ți trec totul pe cartea de muncă”. Am impresia, uneori, că asta e valabil pentru absolut tot sectorul IMM-urilor din România, cu capital românesc. Pe modelul: dau bon doar dacă cere, la fel și cu actele: vrea tot pe acte, îi tai din salariu. Ori asta, sincer, trebuie să fie primul indiciu că șeful tău e român, dacă nu altceva.

Și intri pe facebook, locul în care toată ura, lipsa de logică, ignoranța și răutatea este strânsă la un loc și revărsată spre veșnica spamare a fiecărui feed. Și-i vezi pe aceeași oameni că se plâng de faptul că statul nu face nimic pentru nimeni. Că e criză, că e mizerie, că n-avem autostrăzi. Aceeași oameni care nu se țin de cuvânt față de angajați/clienți/potențiali angajați, emit pretenția ca cei de sus să se țină de cuvânt față de… de ei, cetățenii. Aceiași oameni care vor autostrăzi și zbiară că statul fură, dau șpagă polițistului să nu-i ia carnetul. Angajatorii care dau jumătate de salariu legal se supără pe ”stat” că nu-i returnează TVA-ul la timp. Aceeași agenție de PR premiată nu se coboară la nivelul unui receptor de telefon vreme de 2 minute, pentru că e pierdere de timp. Știți bancul cu timpul?

Și apoi apar mult-hulitele corporații cu ai lor mult-huliți corporatiști. Salariu întreg pe cartea de muncă, beneficii, concediu, liniște, etc. Ai toate pârghiile necesare, ca angajat, în interior, să dovedești că poți fi cineva, că poți crește, și ești răsplătit ca atare. În cel mai rău caz, nu poți, nu faci nimic, nu te dă nimeni afară, iei un rol mai ușor, însă ai siguranța că nu vei fi dat afară decât dacă faci nasoale. Mai bine decât la stat, unde cum trec alegerile, poți să fi pictat luna roșie, dacă n-au câștigat ai tăi, larevedere-pa! Există și excepția profesioniștilor, care sunt, gen (sic) 10% din aparatul de stat, dacă nu chiar mai puțin, conform teoriei atracției universale.

Și apoi, să vă zic un lucru: ați fi surprinși să aflați câți dintre artiștii României nu trăiesc din arta lor, și lucrează la diversele corporații și agenții de PR. Să mănânce și ei o pâine. Deci, în alte feluri, angajatorii care nu-s de rahao, aduc mai multe beneficii României decât ne putem imagina. Poate cu excepția telefonului promis, pe care nu-l vei primi. Poate de asta avem servicii de telefonie mobila de rahao…