Corporatiști mișto – Cătălin Ilie – Episodul 4

Corporatiști mișto – Cătălin Ilie – Episodul 4

Cătălin a fost una dintre primele persoane din domeniul corporației cu care am făcut cunoștință. El mi-a fost ”buddy” când m-am angajat la multinațională, adică m-a învățat proces, m-a prezentat oamenilor, mi-a arătat cum să mă descurc printre clădirile din Pipera și s-a dedicat ”integrării” mele în mediu. Un om cu mai multe talente și un profesionist desăvârșit. Ah, trebuie să spun că toată lumea îi spune ”Ilie”, deși prenumele său e Cătălin. Motivele sunt multiple, dar când se enervează, pare că e pregătit să dea cu tunete. Și să notăm că se enervează foarte rar. Citește în continuare „Corporatiști mișto – Cătălin Ilie – Episodul 4”

Spirit civic… sau civism spiritual…

Stiţi cum e situaţia spiritului civic ce se regăseşte în sufletul fiecăruia? Pentru binele anturajului fiecăruia sper că răspunsul este da. Ei, şi eu am manifestat acest spirit civic într-un moment dat acum câteva zile când, mergând spre o anumită staţie de autobuz zaresc pierdut prin noroiul îngheţat un celular mobil în variantă giesem. Zic să-l ridic. Îl ridic. Zic să verific ultimul apelat. Verific ultimul apelat, cam în urmă cu vo 2 minute aşa… Poi e clar, omu tre’ să ştie despre ce este vorba. Îl sun şi explic situaţia. Zice că bine, şi că ne vedem în 2 minute ca să i-l înmânez.

În timp ce aşteptam sosirea pricinuitului, suna, şi anume, SonyEricsonul. Mă gândesc, într-o stare Sherlock Holmistă că poate o fi proprietăreasa cutiuţei magice (da, ştiu că era fată pentru că îmi spusese băiatul de dinainte). Zic să răspund ca să o liniştesc. Apăs butonul cu „ansuer” şi îngân un alo în microfonul susţinătorului de SIM. Ea spune: „Alo, nu te supăra, telefonul meu este la tine?”…

Momentele astea de tristeţe şi lipsă totală de inspiraţie mă face să mă gândesc de ce sunt oamenii ca ăştia încă în viaţă şi de ce selecţia naturală nu şi-a făcut datoria? Vrând să citez site-ul cu piţipoance zic şi eu „mama retarzilor e mereu gravidă”.

A, btw, am zis că nu are nici un fel de sens să încarc pagini aiurea cu versiuni de răspuns ce aş fi putut să dau acelei întrebări deosebite… Poate mă puteţi ajuta dumneavoastră, că noah, anu ăsta poate aveţi oportunitatea să fiţi primul comentator al deja notoriului blog IsPaulian.

Dhradji tovahrăşi şi phrietini

Cu phrilejul zilei naţionale a hRomâniei vă anunţ cu thristeţe în suflet că tovahrăşul nosthru Is… ăm, Is…Paul nu mai stă în Măguhrele. El s-a mutat la Poli… Pol… Polighra..fii şi este foahrte fehricit. Noi hromânii plângem acest moment înthru-cât el nu va mai avea nimic de schris pe blogu-i legat de acel mihrific loc hrephresentativ penthru pathria noasthră.

Totodată el mai anunţă că Gimmy al lui se afla iahrăşi în pehrfuzii, deci îşi cehre scuze penthru faptul că nu a mai postat phrea mult în ultima pehrioadă.

S-aveţi noi şi noi împlinihri şi phrospehritate în muncă! Voi măhri pensiile cu 100 de lei! Aloooo Tovahrăşi! Nu vă hrăzvhrătiţi!

La mulţi ani, ciutanilor!

Pentru mulţi ziua de astăzi este o zi banală, sau încă o zi din seria celor în care trebuie să cumpere încă un cadou. Pentr alţii această zi este ziua în care primesc cadouri (şi cu siguranţă ălora puţin le pasă de ceea ce zice IsPaul pe blogul său). 

Mă rog, mai există şi a 3a categorie, cea pentru care ziua de astăzi are o semnificaţie extraordinară, fie printre altele este ziua lor de naştere, fie atunci s-a întâmplat pentru prima dată ceva, fie etc, fie ş.a.m.d. 

Din categoria „etc” fac eu parte. Poate şi câţiva dintre cei ce citesc acest blog, şi tot acei câţiva s-au prins, e vorba despre Consiuliu Copiilor „SPUNE!”. Dap, şi eu am râs când am citit pentru prima oară numele… Aşa se întâmplă când străinii îşi bagă nasul în limba noastră cea dulce. A, celebra poză apare:CC SPUNE - Cerbul

Poza este executată la Cerbul, locul în care mi-am petrectu una dintre cele mai tari săprămâni ale adolescenţei mele. Îmi pare rău pentru cei care n-au fost p’acolo, şi bine pentru toţi cei alături de care am băut, dansat, cântat, jucat, distrat, dormit, mahmurit, spălat, râs, plâns, lucrat, obosit, trezit, amuzat, bucurat, suspinat, reuşit, învăţat, socializat, împrietenit, iubit, etc…

Ulterior am mai cunoscut şi alţi oameni, la fel de valoroşi şi de care sunt la fel de încântat, poate chiar mai mult… Dar în fine, vreau să mulţumesc „sufletului” acestui consiliu, îi zice Fulga (e nume de cod, numele serios nu-l ştiu) şi ea ne-a ţinut pe cei mai mulţi dintre noi uniţi. Ea a făcut legătura dintre vechea generaţie şi noua generaţie. Noua generaţie promite mult şi sper să realizeze cam tot atât de mult, sper să ajungă sus, să fie iubiţi şi să se iubească (sau cel puţin respecte) aşa cum am făcut-o şi noi între noi. 

CC SPUNE - Şcoala de iarna Aici în stânga se poate vedea cum se face „poză cu maimuţa”, maimuţa fiind în copac şi purtând ochelari.

 

 Vă pupă Braşovul (care învaţă în Bucureşti şi în curând va avea buletin de Covasna, de la Întorsura Buzăului).

La mulţi ani SPUNE! La mulţi ani Ciutani!

(cam populist finalul, dar deh, mă gândeam că dă bine, şi să nu vă prind cu, şi anume, commenturi că n-am haz că nu le dau approve)

 

Ispas Paul  – Fost membru SPUNE, actualmente fericit că a fost membru SPUNE!

Schimbarea la skin

Astăzi, începând cu ora 00.02 se execută o mică schimbare la Skin. Sper să vă placă noua faţadă a blog-ului lui Ispaul şi drept recunoştinţă pentru voi am să vă promit că voi veni cu surprize cât mai cuând. 

Până atunci enjoy our new and improved widgets (serios, chiar nu tre să faceţi nimic p’aci, doar ideea de negru pe alb si nişte prostii în plus pe foaia asta, în rest totul e la fel).

50 de minute întârziere şi Mk

După un meci interesant, bineînţeles, nu mă refer la campionatul intern, ci la Champions League (sau cum zicea un distins membru al „clanului” Becali: Şampions Lig, că vine din franţuzescul „chanson”) mă mănâncă sub păr a scrie un articol care vrea să candideze la un premiu pentru blog-uri la Olimpiadele lui Comunicare. Într-adevăr prefer să mă scarpin şi să scriu acel articol. Iată că tastele încep să se apese aproape singure şi vreau să vă prezint situaţia ca atare.

M-o sunat la un moment dat o prietenă cu care am avut contact într-un proiect naţional al cărui nume este la ora actuală semi-irelevant, deci opţiunea este să nu il menţionez. Îmi zice că dacă nu vreau sa particip şi io la aceste triade de „soci abilitate” (pentru cei care nu înţeleg, vedeţi articolul precedent din aceeaşi categorie, mi-e l…). Zic că da, şi cum am zis că da, zis şi făcut. Ne adunăm în câteva zile la Cafeneaua Actorilor să, cum zicea şi Preda (scriitoru, nu fotbalistul) „lingem o bere”. Ne-am pus pe muncă, un suc, o bere, o ţigară, o idee, prezidenţiale, Radu Duda, Băsescu, Antonescu, Geoana, Moldova, jos comuniştii şi implicit nimic constructiv o perioadă destul de lungă de timp. Ne năzare până la urmă a scrie câte ceva pe o pagină de Audi, dar d’ăla cel mai comun, de îl găseşti în orice librărie. Mă rog, am tras concluzie, am pus punct şi am mâncat o salată cu prea multă brânză, care până la urmă s-a dovedit a fi bună. 

Brusc, mă uit la ceas, trebuia să fi plecat din cafenea de 20 de minute ca să ajung în Gara de Norod pentru că îmi pusese mama pachet la tren (v-aţi prins, era duminică, iar relevanţa este ca atunci metrourile nu prea circulă în mod conform). Bani de taxi nu mai erau că a fost scumpă salata, totuşi am riscat şi m-am suit în metrou, a venit repede. Schimp la Victoriei, vine ş’ăla repede, alerg de bezmetic prin gara, slalom uriaş printre alţii ca mine care mergeau să-şi culeagă pacheţelul, ajung gâfâind în gară şi: Trenul are o întârziere de 50 minute, yeeeeeeeeeeeeeeeeee!!!!!!

Ne aşezăm la „mec” şi ne cheltuim ultimii bani pe un Lipton de lămâiţă. Atunci vine ideea, ce ar fi să ne râdem (iară apelez la Preda, dacă-mi place) şi să ne cheme ceva cu mec şi politică şi în loc de MC să fie Mk de la marketing şi… Şi iată că dacă şi dacă nu, ne cheamă MkPolis datorită ăsteia. 

P’ormă am respectat regimul, cu o seară înainte de deadline ne-am adunat, unde alt undeva decât în regie, la un membru al echipei, să facem „brif-ul”. Ne-am conformat, dar iarăşi am respectat regimul şi nu îl terminaserăm. Nu-i nimic, se ocupă fetele echipei, că doar deh! L-au montat pe net, totu frumos. Pe mine începuse a mă căsăpi somnul şi drept urmare m-am vârât în pat. Ce relevanţă are? Poi m-a sunat Corina când intram în starea letargică pentru că fetele nu au trecut numele noastre lângă poze şi nu ştia săraca de care e cine. Nu eram sigu dacă ne schimbaserăm un membru al echipei sau nu, nu ştiam sigur numele tuturor, decât prenumele, dă-i şi descrie pozele şi ia-o pe ghici. Norocul chior (deşi nu sunt chior, fără ochelari nu am oricum mare randament, şi cum nu dorm cu ei pe nas…) le-am cam dibăcit. 

Admişi, interviu mâine, ne strângem la Ghencia (ştiu că nu se scrie aşa, dar încerc şi io). Bueno, ocolesc juma’ de metropolă, că altă rută nu ştiu, ajung la capăt la 41 şi tocmai ce ieşeau steliştii de la meci. Ce fac? Purced cu tramvaiu mai departe, sau o trag pedestru? Aleg varianta a doua şi mă deplasez. Printre sutele de înjurături şi pumni aruncaţi pe lângă mine, ajung nevătămat la locul cu pricina. Ne punem pe poveşti, i se face rău, da rău de tot unei colege, se duce la spital, nu iese nimic, e mai rău, cheamă salvarea, îşi revine între timp, terminăm treaba, ne culcăm, ne trezeşte după 2 ore salvarea la 5 jumate dimineaţa urlând la interfon, s-a dus tot somnu. Nu mai detaliez că era să o coste pe cealaltă colegă contractul de chirie, prea multe amănunte neconstructive, cert e că ne-a trezit de dimineaţă proaspăta domnişoară de 58 de ani propietăreasă de la Bacău venită. 

Ne pregătim să mergem, dar nici o grabă, mergem să bem cafeaua şi să mâncăm. Ca în România, la un restaurant cu specific tradiţional, comandăm, ne aduce de 2 ori mai mult decât trebuia, aşteptăm de 3 ori mai mult decât promis, plătim o sumă suspectă şi plecăm la datorie, către casa lui scânteie, sau cum i-o zice. Ajungem şi vedem o căruţă prea plină cu oameni serioşi. Asta e, dacă nu intrăm se cheamă ţeapă şi „thanks for playing”. Vine, cum era de aşteptat, şi ultimul coleg care şi el, la rândul lui, a bolit toată dimineaţa de nu putea să vină. Noroc cu punctualitatea reprezentativă a societăţii noastre, vo 2 ore jumate mai târziu am intrat în „zona crepusculară”. Tipic, trei neni distinşi alineaţi şi pregătiţi să desfiinţeze şi să dezaprobe orice avem de menţionat cu ajutorul corzilor vocale. Nu e bine, nu merge, nu se leagă, nu aveţi cum, e imposibil, nu v-aţi prea axat pe asta, nu se poate… Cam astea au fost cuvintele de bază ale discuţiei. Am ieşit consolaţi de un „da, este bine, staţi liniştiţi”, şi gândul meu dă o replică de care nu sunt tocmai mândru: „Dar cine se mai agită, dom’le?”. Ieşim şi suntem întrebaţi: „Cum a fost?” şi iarăşi creieru gandeşte fără mine şi gura o da pe Tourette’s pentru 4 secunde: „Ştiţi, un prieten de al meu avea o vorbă: nu poţi să faci din rahat bici şi să şi pocnească”. Câteva ore mai târziu mă întreabă un coleg de echipa, dar într-un mod atipic şi greu de exprima literaliceşte, cum de ne-am calificat. Ofuscat verific mail-ul, scuze, verific spam-ul şi văd ceva inedit. Deci da! Multă bătaie de cap şi Ponta la final.

Dap, eu acum nu mă încumet să recitesc balivernele şi aberările datorate orei târzii cu atât mai puţin să corectez, deci nu îmi cer scuze pentru că nu am pentru ce. Oricum, nu cred că am învăţat nimic din povestea asta şi dacă am învăţat cu siguranţă nu voi aplica şi dacă voi aplica, nu voi aplica în tocmai (şi exact aşa poate fi desfiinţat orice argument sau lucru învăţat la interviu :p)

Hai, să avem baftă la premiile pentru boguri!