Păi candidații posibili sunt: Gabriela Firea, Viorica Dăncilă, Liviu Pleșoianu, Tăriceanu, Ponta, Mircea Diaconu, Ioan Aurel Pop, Orlando Teodorovici, Mihai Fifor, Șerban Nicolae și Ecaterina Andronescu. S-ar putea să-mi scape vreunul-doi, dar la cât de mare e lista de români care-și doresc susținerea PSD pentru funcția asta, e și normal să greșesc. Continuă lectura „Cine va fi candidatul PSD la prezidențiale?”
Etichetă: Ponta
Despre votul tău
Și se apropie alegerile. Da, n-am vrut să scriu ”vin alegerile”, și văd tabere peste tabere de oameni împărțite în funcție de opinie, de la cei care nu au cu cine vota, cei care votează cu PSD-ul pentru că nu au cu cine altcineva vota, cei care nu concep să nu votezi cu USR-ul și… și alții. Și mi-e lene să mă iau de fiecare în parte, așa că am să scriu articolul ăsta ca să-l dau ca referință în eventualele discuții de unu-la-unu.
- Contează votul tău?
Toți fac campanii că ”da, votul tău contează”, dar aici e o distribuție pe două planuri: dacă votez cu cine nu câștigă? Sau cât de marginal e votul? Voi începe cu a doua: da, votul tău este atât de marginal încât matematic este insignifiant. Cu cât votează mai multă lume, cu atât mai puțin contează buletinul tău. Ziceam de matematică: limită când n (numărul de votanți) tinde spre… 18 milioane din unu supra n este… foarte aproape de zero. Cu cât ”n”-ul e mai mic, cu atât votul tău contează mai mult… în sensul rezultatelor alegerilor; dar e un aspect pe care cei care se gândesc la inutilitatea votului lor nu îl iau în seamă, și ține de răspunsul la prima întrebare: dacă votez cu cine nu câștigă? Și e adevărat, o mulțime de oameni sunt ”îngrijorați” de asta și preferă ca decât votul lor să fie luat în derâdere de facțiunea câștigătoare, să nu voteze. Ceea ce, zic eu, este o greșeală pentru că dacă tu nu-ți exprimi opinia politică e ca și cum nu ai conta pentru ales, indiferent dacă ești pro sau contra lui. Absolut toți aleșii trebuie să se gândească la cei care nu i-au votat, pentru că altfel nu vor câștiga un capital de imagine ce le va asigura un nou mandat. La muncă trebuie să fii și pe placul managerului și pe placul clienților dacă vrei să ai viață lungă. Așa și aici. Deci da, votul tău contează, nu în sensul răsturnării alegerilor ci în sensul creării de politici care să-ți convină și ție.
- Votez cu X pentru că nu-mi place de Y!
Asta e o abordare adesea considerată suficientă în alegeri. Votezi cu Hillary pentru că nu-ți place de Trump. Mmbine, dar vezi partea a doua a punctului 1. Ce crezi că vor înțelege oamenii pe care îi vei alege mai mult din dispreț față de celălalt? Sigur nu același lucru cu candidatul/partidul asupra căruia te oprești pentru că aderi cel mai mult la valorile lui. Aici mă refer la următoarea situație: votez cu PNL-ul pentru că nu vreau să iasă PSD-ul, deși eu cred mai mult în valorile PMP. Bun, și atunci de unde să știe PNL-ul sau PSD-ul opiniile tale cu adevărat dacă tu votezi cu unul dintre cei mari doar ca să nu iasă celălalt? Votează cu cine dorești cu adevărat și lasă opiniile de alb-și-negru pentru turul al doilea la prezidențiale. Și că tot am adus vorba…
- Care alegeri sunt cele mai importante?
Dificilă întrebare dar ușor răspuns: cele care te afectează pe tine direct cel mai tare. Adică, uite-te la strada pe care trebuie să calci în fiecare zi. Nu e asfaltată? Cine trebuie să o asfalteze? Președintele României? Bineînțeles că nu! Uite-te la salariul pe care-l primești, cine-ți ia impozitele? Primarul? Bineînțeles că nu! Uite-te la legile astea proaste din țară, cine le dă? Europarlamentarul? Bineînțeles că nu! Mai exact, conform nivelului de influență directă asupra votantului, importanța alegerilor este, zic eu: parlamentare, locale (primele două sunt cam egale), europarlamentare și prezidențiale. Prezența la vot este, în schimb, total anapoda, respectiv cea mai ridicată la prezidențiale. Dar președintele are putere decizională aproape zero, deci de ce îl votează lumea? E simplu: apartenența la un grup de învingători. Adică e mai simplu să zic că îmi place Iohannis și îmi displace Ponta decât să fac aceeași afirmație despre partide. ”Da, îmi place mult Iohannis dar nu îmi place PNL-ul” este o afirmație sănătoasă la noi, însă ușor ipocrită, pentru că Iohannis nu face nimic, nu are puterea să facă mai nimic care să ne placă, maximum să spună. În schimb, partidul care dă guvernul, și coaliția care implicit are majoritate în parlament, poate jongla cu absolut orice: de la salarii la fonduri europene, declarări de război până dat jos președintele. Pe ei nu-i poate dizolva nimeni în condiții normale (sunt cam insolubili ăștia). Deci parlamentarii îți dau direcția în care se distribuie lucrurile, acțiunile în linii mari – macro, cum ne place – iar primarii și localii rezolvă mare parte din detaliile care-ți afectează viața – micro, că ne place. Parlamentul (sau guvernul, deh, OUG) dă legea de înmatriculare, dar pe străzile asfaltate de primărie mergi zilnic. Sper că e clar.
- Care e cel mai bun partid?
Nu există. E pleonasm (ai răbdare… mă explic imediat). Același lucru îl spun și despre termenul mult iubit de unii ”partid unic”. Partid, în limba română, vine de la verbul italian ”partire”, care înseamnă ”a despărți”, deci o despărțitură unică nu există. Un partid ia ființă, teoretic, ca urmare a unei organizări civice (dreptul la libera asociere) și are ca scop ajungerea la guvernare (deci cine se ia de UDMR că nu are de ce exista, să se abțină). Așadar, cel mai bun partid, la nivel global nu are cum să existe. Există cel mai bun partid pentru tine, da. Dar ceea ce e bine pentru tine, ceea ce prezintă interesele tale nu le prezintă în mod neapărat și pe ale altuia. Exemplu (că vă plac astea): reducerea investițiilor și mărirea fondurilor sociale înseamnă că cei activi în economie nu vor mai primi sprijin de la stat, dar bătrânii și asistații sociali își vor permite căldură în casă la iarnă. Tinerii vor fi scandalizați, dar bătrânii vor vota cu cei care le vor face viața mai ușoară. Și nu, nu trebuie înjurat PSD-ul pentru asta, vezi punctele anterioare: de vină e partidul anti-PSD care nu se pliază pe electoratul consacrat ”roșu” (că stânga în România e prea atipică pentru a o numi ”stânga”). Și de ce e pleonasm ”cel mai bun partid”? Pentru că de asta ia ființă orice partid, ca să fie cel mai bun, respectiv să ajungă la guvernare. Altfel nu e partid, chiar dacă se cheamă așa.
- M-ai convins, dar eu tot nu știu cu cine votez…
Asta deja nu o poate face IsPaul pentru tine. Nu pot eu să-ți spun cu cine să votezi. Putem avea o discuție pe tema asta, să vedem ce valori ai, ce valori am, ce valori au candidații și… și vedem dup-aia. Majoritatea merg pe principiul: nu-mi plac corupții. Foarte bine, votează un partid fără corupți! Alții zic că le place solidaritatea socială, foarte bine, votează cu stânga (cine-or fi și ăia). Sau am prieteni care vor cu orice preț spitale și nu catedrale. Bravo lor, eu caut partidul care o să-mi facă școli, nu mega image-uri. Ce vreau să spun este că trebuie să te informezi singur, însă știu că în majoritar este imposibil pentru că votantul este mai mult impulsiv decât rațional. Dacă întrebi un votant Trump de ce-l alege pe ăsta, răspunsurile se vor învârti în jurul lui ”pentru că e sincer” sau ”că-mi place de el”, la fel și la noi, de ce cu Ponta? ”Pentru că e tânăr” sau ”pentru că… uhm… ”. Vreau o afirmație de genul ”votez cu Partidul Național Liberal nu pentru că cred în România și nici pentru că-mi displace PSD-ul, ci pentru că sunt de acord cu politicile propuse de acesta în privința României, politici ce vor fi dezvoltate în viitorul mandat al guvernului susținut de acest partid. Printre acestea enumăr:…” Dacă răspunsul vostru e similar cu ultima frază, felicitări, alegerea făcută e rațională și spre beneficiul vostru. Altfel e spre beneficiul masei cu care vă va asocia partidul ștampilat.
Cine sunt tinerii ”sorosiști” frumoși și liberi?
Cine sunt tinerii ăștia ”frumoși și liberi”? Sorsiștii ăștia demenți care nu văd interesul național? Noi suntem. Și să vă zic ce facem ”noi”:
- Strângem rahatul câinilor noștri care, prin natura lor, își fac nevoile pe trotuar. Asta nu doar pentru că așa spune în lege, ci pentru că așa e frumos.
- Plătim bilet în RATB, iar când nu plătim, acceptăm amenda primită fără scandal.
- Îi înjurăm pe cei care își lasă ”x”-ul în mijlocul intersecției pe avarii ca să stea la coadă la șaorma. Noi nu facem asta, pentru că noi înțelegem rostul unei parcări.
- Nu luăm liftul pentru invalizi de la metrou. Ăla e destinat invalizilor. La fel și cu parcările care au stilizat pe ele un om în scaun cu rotile, noi știm pentru ce sunt alea.
- Donăm din banii noștri pentru cumințenii, spitale, cazuri sociale și chiar catedrale. Nu ne convine când administrațiile decid să doneze în numele nostru fără să ne întrebe.
- Murim în războaiele altora, doar-doar om face pace.
- Murim în cluburi sau la locurile de muncă ce nu sunt verificate de ISU. Pentru că ISU are o singură treabă: imaginea SMURD.
- Murim plimbându-ne în munți, că ordinea celor care au voie să intervină este alta decât capacitatea lor de intervenție.
- Ne siderăm că pădurile sunt curățate de copaci și de râși și urși, nu de gunoaie. Ne siderăm și mai tare când urșii sunt omorâți pentru că s-au pierdut în oraș. Și, în acest sens, facem mereu tot posibilul să semnalizăm abuzurile.
- Nu dăm șpagă educatorilor pentru ca ai noștri copii să fie văzuți mai bine. Ne creștem corect copiii astfel încât pe meritul lor să ajungă sus.
- Nu vorbim cu „tanti Mara” de la pașapoarte să ne bage mai în față, ci stăm liniștiți la coadă.
- Nu dăm șpagă personalului medical din spitale ca să ne bage în seamă părinții internați, ci ne luăm noi liber de la muncă să îi spălăm când se murdăresc.
- Ne facem afaceri mici și ne plătim taxele. Dăm bon tuturor și dacă greșim, la inspecția ANAF, suportăm consecințele.
- Înțelegem că nedreptatea se rezolvă în instanță, și nu cu scandal în stradă. Și am început să avem încredere în sistemul juridic românesc, oricât de mult s-ar chinui ”formatorii de opinie” să-l discrediteze.
- Ieșim în stradă când se produc nedreptăți și abuzuri uriașe, nu doar ca să-l dăm jos pe Ponta. Până la urmă, dacă Ponta era băiat de treabă și nu mergea la baschet când țara era troienită, poate nu ieșeam să-l dăm jos.
- Mergem la biserică, la sinagogă sau la moschee. Sau la niciuna. Asta pentru că cei pe care voi îi faceți ”Sorosiști” nu sunt în mod obligatoriu atei.
- Ne scriem noi, cu mânuța noastră, doctoratele și disertațiile. Și chiar aducem valoare cercetării în România, dar lucrările noastre n-au loc în rafturi pentru că ele contravin ”cercetărilor” dinozaurilor.
- Paralizăm Bucureștiul pentru că plătim bani ca să alergăm la maraton. Da, noi dăm bani ca să facem un sport olimpic și primim, cu mare drag, înjurăturile șoferilor de MeLeuri care nu-și pot plimba factorul poluator în urbea noastră.
- Dăm ultimul ban pe cărți, cumpărăm bilete la film, mergem la festivaluri de muzică și teatru și ne bucurăm când auzim Jazz live în mall-uri. Și da, ne deranjează cel care ne obligă să-i ascultăm ritmurile repetitive în tramvaie și suntem dezgustați de nimicurile promovate la radiourile și televiziunile ultra-comerciale.
- Muncim de la 9 la 6, adesea pentru corporații străine, nu pentru că suntem fraieri, ci pentru că preferăm câștigul corect furtișagului. Preferăm venitul corect meritat câștigului pe pile. Preferăm aprecierea străinului sclavagiei impuse de angajatorul român.
- Ridicăm de jos hârtia aruncată de altul și o aruncăm noi la cel mai apropiat coș.
Ăștia suntem. Suntem oameni care înțeleg valoarea educației și frumusețea umanității. Și deranjăm pentru că distrugem normele cutumiare de distribuire a puterii în societate nesupunându-ne lor. Astfel, nu putem fi manipulați și reîntorși în balta în care vor căpușele sistemului să ne scăldăm. Oprea și acum crede că e nevinovat pentru că el ”avea dreptul la antemergător”. Ghiță crede că dacă spune despre el că e hoț o face și pe Kovesi hoață. Iliescu e în continuare convins că panseluțele de la Universitate sunt în continuare frumoase. Blaga crede că ”mișcarea anuală a unei mașini staționate” nu are de ce să fie anchetată de DNA, ce dacă a făcut accident la 300km de unde era parcată și avea sute de mii de euro în ea? Nicușor Dan credea că un sondaj de opinie se poate substitui unui referendum.
Noi nu credem astea și de aceea nu le-am face. Noi am vrea să schimbăm România în sensul însănătoșirii ei. Și, cum ziceam, deranjăm. Prea suntem curați. Prea nu ne au ei cu nimic la mână și de aceea le e mai simplu să ne pună într-o singură oală și să ne împroaște cu ceea ce ei consideră a fi mizerii. Eu zic: da! Aruncați cu orice vreți voi în noi, pentru că vom întoarce și obrazul celălalt făcând curat după voi, că nu ne place rahatul pe care-l lăsați în viețile noastre.
Acum că știți cine suntem, vă întreb: ce preferați? Un hoț nesimțit îmbrăcat bine care ”urmărește interesul național”, sau un tânăr ”frumos și liber” educat și cu bun simț care știe care e interesul național?
Merită Brașovul aeroport? Dar autostradă?
Am, la momentul scrierii ‘cestei postări, buletin de Brașov. M-am născut și am crescut acolo, și-mi place chiar să cred ca am oferit ceva comunității, deci n-am trecut de pomană pe acolo. Cu alte cuvinte, Brașovul este ”acasă” pentru mine, însă cred că politic Brașovul este cam, să-i zic, imatur. Asta ca să nu-i spun ”bătut în cap”. Și mă refer strict la cele două mari pariuri electorale, câștigate de toată lumea, însă clar pierdute de însuși electoratul: aeroportul și autostrada.
- Autostrada București – Brașov. Și, de ce nu, și celelalte 3, până la Bacău, sau Cluj, sau, mai nou, Sibiu. Vă zice IsPaul o surpriză: DN1 va rămâne DN1 iar lui i se va alătura mai degrabă canal navigabil pe Prahova decât autostradă. Cel puțin nu în următorii 10 ani, iar asta din varii motive. Unul ar fi prețul exagerat al potențialei autostrăzi. Prin munte nu prea s-au făcut, gen, deloc în România drumuri cu 6 benzi, iar în afară de urgența care este Valea Oltului, nici n-o să vedem o perioadă lungă de timp, pentru că nu rentează. Autostrada de pe valea Oltului este cumva impusă strategic, militar, economic, diplomatic și turistic. Autostrada Ploiești-Brașov este impusă de electorat, care poate fi mințit, iar atâta vreme cât vor exista 2 rute ale DN1 pe care automobiliștii vor prefera să meargă numa’ să nu plătească vreo taxă, toți investitorii privați dintr-un eventual parteneriat se vor gândi de 2 ori înainte să scoată banii. Iar politicianul care va susține ce spun eu va pierde procente importante.
- Aeroportul Brașov. O lecție de disimulare fabuloasă. De când eram copil aș putea spune că am auzit prima dată povestea asta. Cred că avem vreo 12 ani, iar Radio Brașov tot marșa pe tema asta într-un mod repetat. Căncescu-n sus, Căncescu-n jos. Pe alte posturi, și Scripcaru susținea proiectul (deși cred că Ghișe a venit prima dată cu susținerea din partea primăriei). Însă un lucru este cert, de 15 ani s-au întâmplat următoarele: s-a pus gard aeroportului (că așa începe construcția unui aeroport, cu gardul), iar, după vreun an, s-a turnat pista (de altfel esențială pentru… ăăm… un viitor parc de drifturi?). Deci nu se începe cu firma care va construi aeroportul, sau cu un plan arhitectural, vreun contract cu ceva companie aeriană care să aducă management și know-how, nu. Se începe, mama ei de treabă, cu gardul și pista. Cred că însumat valoarea investiției de până acum este de vreo 30.000 de euro. Hai 50. Oficial, cel mai ieftin aeroport. Și ce vă pot promite eu, dragi brașoveni, este că la anul veți vedea mâța moartă aruncată peste bulevardul Eroilor. Norocul lor că i-au prins și pe Scripcaru și pe Căncescu, să aibă numa’ după ce se certa, ba unu e anchetat, ba altul e hoț, ba au fuzionat partidele, ba nu mai candidează… Iar autostrăzi și aeroporturi, ciu-ciu.
Acuma, naivitatea absolută se mai trage de la o sursă, și anume de la faptul că localii își asumă capacitatea de a construi ei aeroporturi și de a atrage investiții pentru autostradă. E adevărat că dacă aleșii locali nu vor, nici nu se va face, că dragoste cu de-a sila e acceptată doar în Vaslui, dar nici Bucureștiul nu prea e interesat de asemenea investiții. Dacă guvernul Boc a mai băgat bani în investiții, a lu’ Ponta a băgat bani în reducerea TVA-ului la alimente. Ori nici un premier sănătos la cap n-ar zice ca nu vrea autostradă Bucu-Bv, drum ce ar afecta vreo 3 milioane de Români, însă TVA-ul afectează vreo 15 milioane (că sunt 3, dacă nu mai mulți, care nu-și fac cumpărături la supermarket, singurul loc unde s-a respectat această scădere de TVA).
Aaa, am găsit. Bag banu-n Harrier-e. Cu alea, aterizez vertical unde-o fi Băsescu mai fericit.
Acum, dragi Brașoveni, v-am spus, mai repede vă faceți port pe Olt, că celelalte 2 nu se vor întâmpla prea curând, câtă vreme nu veți lua poziție. Participați la un pariu politico-electoral în care toată lumea câștigă, numai voi nu. Gândiți-vă numai la câți bani din al vostru buzunar s-au cheltuit pe toate studiile de fezabilitate și toate master-planurile lu’ Pește (că cam asta e Ioan Rus) și concluzionați: era mai bine cu infrastructură sau e mai bine cu pâinea din Kaufland mai ieftină cu 30 de bani?
Condamnatul învietor de morți
Aud din ce în ce mai des un pseudo-discurs argumentativ ce vine din partea susținătorilor celor condamnați care atacă, într-un fel sau altul, o decizie judecătorească. Discursul despre care vorbesc se bazează pe minimizarea faptelor, compararea cu alte cazuri care se aflau în legalitate și exprimarea consecințelor unei asemenea decizii.
Și acum, să trecem la concret. Domnu’ Dragnea fu condamnat, nedefinitiv, la un an de închisoare cu suspendare. Și el zice așa: ”cum se mai poate face campanie în România în condiţiile în care prezenţa la vot poate fi considerată folos necuvenit”. Dragă Dragnea (see what i did there?), dacă făceai campanie într-un mod clasic – cu stegulețe și panouri – nu erai condamnat. Să scoți omul din casă și să îl duci la vot, după tine, n-ar fi scandalos, dar dacă l-aș scoate din casă și l-aș duce la Biserică, n-ar fi asta, oare prozelitism? Nu e oare invaziv și necuvenit să bat la ușa omului și să îi impun, într-un mod sau altul, să facă ce zic eu? Comportamentul electoral, Dragă Dragnea, trebuie indus și nu impus. Iar dacă ai fost incompetent și nu ai schimbat cvorumul înainte de referendum, iată că te-a înțepat Aghiuță și ai făcut nasoale.
Apoi Dragnea continuă cu cea mai halucinantă frază pe care am citit-o astăzi: ”Există acum creat un precedent periculos pentru oricine doreşte să facă în România campanie locală, indiferent la ce nivel – local, judeţean, naţional (campanie locală națională… retardat), un precedent care poate afecta, în opinia mea, democraţia şi libertatea partidelor politice de a îndemna oamenii să vină la vot şi, de asemenea, poate apărea în mentalul colectiv impresia că a te prezenta la vot poate fi ceva rău sau ceva greşit, sau chiar condamnabil”. Deci, să ne înțelegem: să pui postere cu ”hai la vot”, e una, la fel și cu educația civică și eventualele evenimente asemănătoare în timpul campaniei electorale, dar să umpli microbuzul cu băbăciuni doar ca să pice Băsescu, este cu totul altceva. Campania electorala se încheie vinerea la 12 noaptea, iar matale ai făcut toate astea duminică toată ziua.
Și apoi vine el. Chiar el. Unicul el auto-întrebatul dacă Băsescu e fericit în anumite momente. Vine el și zice: ”Decizia Curţii Supreme este o decizie simbolică, de condamnare din punct de vedere juridic a unei acţiuni politice – suspendarea preşedintelui Băsescu şi (a?) referendumul (ui?), practic a celor 7,4 milioane de români care au votat şi a liderilor.” Gata, nivelul de halucinație a crescut semnificativ. Tre’i să-mi iau o pastilă, un extraveral ceva. Deci, fiți atenți acilea la mine. Decizia Curții Supreme […] de condamnare […] a celor 7,4 milioane de români. Am citit eu prost, saaau? Sau nu sunt informat. Eu știu ca fost condamnat Dragnea pentru că a făcut nasoale, nu 7,4 milioane (total vreo 8,45) de oameni care au votat. Dragă Ponta, cu genul ăsta de declarații, tipice, de altfel, pentru Băsescu, te rog să, cel puțin pe mine, mă lași. Apoi, tot Ponta, mai zice una senzațională, comunicațional vorbind: ”Domnul Dragnea are ghinionul de a fi singurul în dosar”. Nu, dragă Ponta, Dragnea nu este simbolul celor 7,4 milioane de români, pentru că în dosarul cu pricina au fost anchetate 75 de persoane.
Și ca să fim clari, Băsescu n-a fost demis pentru că n-ați fost voi în stare să recalculați cvorumul, nu din cauza CCR-ului sau mai știu eu a cui. Dar, mnah, dacă ești minunat și învii morții, e normal să stârnești atenția publicului.
Citatele fură luate ”după” realitatea.net. Tot articolul aici: http://www.realitatea.net/ponta-prima-reactie-despre-condamnarea-lui-dragnea_1698800.html?utm_source=BreakingNews-Homepage&utm_medium=Clicks&utm_campaign=trkweb
Domnului (încă) Prim Minstru
Stimate domn Victor Ponta,
Nimeni nu vă acuză în serios că sunteți comunist (bine, poate sunt vreo 2-3, dar sunt cantitate neglijabilă). Toți cei peste un milion de tineri ”de pe net” știu care e diferența, cel puțin la nivel minim, între un comunist și dumneavoastră. În esență, un comunist zice că vrea binele proletariatului și transformarea întregii națiuni în proletariat, lucru de care va beneficia o mână de oameni. Tot un comunist adevărat ar încerca să controleze justiția pentru binele lui și al persoanelor apropiate, arătând că atunci când cineva apropiat lui este condamnat, acesta devine o victimă a unui regim opresiv care trebuie schimbat. Un comunist adevărat are cultul personalității, îi place să i se aducă ode și, dacă poate, umple stadioane. Dacă nu poate, umple autocare/trenuri care ulterior umplu stadioane. Un comunist adevărat nu trebuie să se nască în mod obligatoriu în comunism, nici să copilărească. Acesta poate fi nativ comunist. Iar studiul istoriei ne mai arată că în general mulți lideri comuniști au intrat în acel partid pentru a obține o susținere sau a se feri de un pericol iminent, cu alte cuvinte intră în acel partid pentru că sunt singurii care îi dau ceva.
Dumneavoastră nu sunteți comunist, domnule Ponta, și nu crede nimeni cu tărie și convingere că sunteți comunist. Adevărații comuniști fraudau alegerile și puțin le păsa de părerea populației. Un comunist veritabil ar fi început tratate și relații cu China, ba chiar ar fi apreciat sistemul lor ”socialist” de conducere. Atributul de ”fascist” dat oricărui opozant denotă un comportament comunist. Doar în comunism un procuror putea fi și turnător. Teze de doctorat îndoielnice ca atribuire a materialului original aveau numai liderii comuniști. Doar un comunist adevărat ar fi anunțat că țării îi merge bine când populația moare de foame. Sau ar fi zis că toți elevii au internet mobil când rata de abandon școlar este la cote alarmante.
Îmi aduc aminte de un banc celebru: Stalin, Hrușciov și Brejnev se aflau in Transsiberian. La un moment dat, trenul se oprește subit, între stații și cineva anunță că s-a defectat locomotiva. Stalin urlă că trebuie împușcat conductorul locomotivei. Hrușciov zice că trebuie să fie trimis la reeducare conductorul. Brejnev propune ca toată lumea să se urce în tren, să tragă obloanele astfel încât să nu se mai vadă nimic afară, și să-și imagineze că trenul merge.
Uite aici comunist adevărat!
Iar acum să revenim în zilele noastre. Domnule Ponta, nu sunteți comunist, cel puțin nu mai vreți să fiți. Ați început prin a vă asuma niște greșeli, și acesta-i primul pas. Asumați-vi-le pe toate și puneți umărul la îndreptarea lor, abia atunci cei un milion de tineri nu vă vor mai considera comunist. Și nu, nu am ceva cu dumneavoastră, am ceva cu toți cei care au un comportament care a ajuns să fie catalogat drept ”PSD-ist”, respectiv arogant, ignorant și, mai presus de toate, nesimțit. Vă întrebați de ce a câștigat Iohannis? Eu l-am votat pentru propoziția următoare: ”Decât să fiu mârlan, prefer să pierd alegerile”.
E inutil să specific gradul pamfletar al acestei postări. Sper.
Cât despre generalizările apărute în articol, îmi pare sincer rău pentru ele. Știu că generalizările nu sunt bune (spre deosebire de Mircea Badea), dar încerc să ”make a point”.
Cum m-am îmbolnăvit de cancer – jurnalul unui observator la alegeri, partea a 2a
După cum ar zice și Sandu Ciorbă, ”back by popular request”. Revin cu partea a doua a incomensurabilei experiențe observatorice, despre care sper că se va ridica la jumătatea nivelului de intrigă a celeilalte relatări de acum două săptămâni.
Cu mulțumiri colegului care m-a ajutat pentru acreditare și de această dată, și acompaniat fiind de încă o prietenă înarmată cu cel puțin același spirit civic ridicat la maximum, am plecat spre deja eternul Sălăjan. De data asta m-am îndreptat spre școala din spatele tarabelor reci și duhnitoare a varză nerecomandată consumării. Școala era în reparații exterioare generale, cum de altfel se și obișnuiește în România, spre început de iarnă. Deh, Negoiță trebuie să-și arate capacitatea de face pe primaru’. La intrare în școală surprind un cuplu de oameni cunoscuți, doi prieteni pe care îi știu de ceva vreme își făceau datoria de cetățeni conștiincioși. Bravo lor, așa arată oamenii frumoși!
Intrarea în școală era foarte aglomerată. Aveai impresia că acea poartă nu coincide cu ieșirea. Am avut, pentru un moment, imaginea din ”liță chițăloun” când copii sunt băgați calup în școală și nu mai ies in formă umană.
Asta-i aia cu desene, dar înțelegeți unde bat.
În școală mă îndrept spre prima secție, unde scot buletinul ca să votez pe liste suplimentare. Doamna președinte de comisie mi-l ia, mă notează, îmi dă declarația pe proprie răspundere să o completez și trec la ”subsemnături”. Îi întind declarația semnată și îmi dă buletinul. Cartea de identitate… Zic:
– Mulțumesc! Atât?
– Atât, puteți pleca!
– Aham. Și ca să votez și eu, cum facem?
– Păi cum? Auăleu, n-ați votat?
– Nu! Zic eu zambindu-mi pe sub mustăți. Mi-a crescut și mie barba.
– Ah, poftiți! Îmi înmânează ștampila și buletinul de vot, intru în cabină, ștampilez, pliez, vad ștampila de control, arunc în urnă votul și înapoiez ștampila. Îmi aud numele strigat:
– Paul? Întorc capul și văd o figură cunoscută. Pare a fi brașovean. Îmi întinde mâna o strâng băiatului pe care parcă îl cunosc. Îmi zice: am fost în clasă cu Alexandra.
– Salut, ce mai faci? În continuare eram puțin sceptic, dar realizam încet-încet cu cine stau de vorbă.
– Bine, tu?
– Uite, voiam să mă prezint ca observator, dar haide până afară, dacă vrei să vorbim. Era și el în comisie, dar nu puteam să monopolizăm o secție întreagă pentru noi. Discuția a continuat ca între doi oameni care nu au prea multe în comun și nu s-au mai văzut de câțiva ani.
Apoi, împreună cu colega mea, mergem să ne acredităm în toate cele 9 secții ale școlii. În sala de sport puțea de ziceai că cineva a aruncat 5 găleți cu transpirație pe jos, iar doamna președinte ne-a îndemnat:
– Observați!
Atât a avut de spus, nici măcar să ne verifice datele n-a dorit. Treaba sa, dacă incompetentum est…
Undeva la etaj, printre celelalte uși deschise, se găsea și una mai particulară, încă de la primul contact. Un nene privea realitatea prin tabletă. Mă rog, se uita la un televizor portabil. Intrăm să ne prezentăm doamnei președinte. În momentul acela, unul dintre membrii comisiei îl apostrofează pe cel care tocmai a returnat ștampila de vot:
– Ia ziceți, cum e cu votul din diaspora? E bine?
– Nu facem politică aici, spune cel ce se îndrepta spre ușă. Îmbrăcat bine, aș zice.
– Ah, deci e bine cu organizarea și cu astea? Își continuă apostrofarea membrul comisiei. Cel căruia i se adresa întrebarea părăsise deja incinta. În acel moment mă adresez doamnei președinte:
– V-aș recomanda să limitați accesul la aceste mijloace de informare…
– Ce? Se uita și domnul la știri… Răspunsul ei a purtat o nuanță de indignare.
– Este un măr al discordiei, după cum s-a demonstrat și anterior, iar genul aceste de dispute trebuie evitate pentru că au tendința de a bruia bunul mers al procesului electoral.
– Dacă domnul vrea să se uite la știri, să se uite la știri. Nu este nimic ilegal în asta. Tonul ușor indignat a persistat de-a lungul acestor două propoziții. Iar domnul care tocmai a ieșit este consilier local.
– Am înțeles. Iertați-mi insistența. Voi reveni, îi zic zâmbindu-mi din nou pe sub mustăți.
În secția următoare mă prezint:
– Bună ziua, numele meu este Paul Ispas, iar ea este colega mea, și aș dori să ne prezentăm acreditarea de observatori pentru secția dumneavoastră.
– Nu pot să vă accept acreditarea pentru că observatorii trebuie să fie aici de dimineață.
– Doamnă, nu sunteți corect informată, observatorii nu au o oră anume la care trebuie să fie în secție. Ei sunt acreditați de către BEJ/BES pentru întregul județ, sau, în cazul nostru, sector. Putem vizita toate secțiile electorale, dacă este cazul. Nu putem să ne prezentăm în toate secțiile de dimineață de la 6.
– Eu știu, dar în lege așa spune.
– În lege spune așa doar despre membrii comisiei electorale, ori, observatorii nu sunt membrii în comisia electorală. Deja eram convins de locul în care îmi voi petrece numărătoarea.
– Îmi permiteți să verific legea?
– Dar vă rog, chiar m-aș fi supărat să fi făcut altminteri. Putem ieși până terminați și revenim în 5-10 minute? În tot acest răstimp, Elena (că așa o cheamă pe colega mea) verifica urna de ștampila de control. Când am ieșit, mi-a șoptit că n-are.
– Nu-i nici o problemă, o rezolvăm imediat. Stai să caute în lege și îi spunem după aceea.
Termină doamna, ne face semn să intrăm și, pe un ton mai la locul lui, ne zice:
– Ați avut dreptate.
– Vă mulțumim, doamna Președinte. Poftiți buletinul meu pentru verificarea datelor înscrise în documente… Îmi ridică buletinul de pe masă și compară, conștiincioasă, cifrele alea 13: 18806… i se citea pe buze. După ce îmi dă buletinul înapoi, o rog să îmi acorde 1 minut pentru a discuta în afara secției: Mă iertați, îi zic, am remarcat, și eu și colega mea, că nu aveți ștampilă de control pe urnă.
– Păi cum?
Îi explic cum e cu asamblarea urnei, cu asigurarea acestea împotriva fraudei/ruperii, mă înțelege și se conformează. Deja era clar, aici stau.
Pe hol, dau de încă un observator care purta legitimația la gât. Îl salut și mă prezint. În urma discuției îmi pare că băiatul acesta e mai pregătit decât colegul lui de acum două săptămâni. Și cu toate astea, el tot își propunea să bată la uși ca să vadă numărătoarea. Inapt.
Dar îmi zice o chestie interesantă:
– La secția 45 a fost un eveniment. A fost unu’ de a votat și după ce a băgat votul în urnă și-a dat seama că votul lui n-avea ștampila de control. A cerut să mai voteze încă o dată și a ieșit un pic de scandal. Secția 45 era cea cu președinta verificăcioasă. Puține lucruri au fost mai clare în viața mea ca decizia pe care am luat-o atunci.
Timpul a trecut destul de greu, dar într-un final s-a făcut ora 9 și s-au închis urnele și ușile. Toți membrii își numărau de zor semnăturile. Erau doi băieți studenți în maximum anul 1 de facultate, o fată tot prin primul an și o puștoaică ce avea 18 ani de vreo 2 luni. Două doamne mai pe la 35-40 de ani completau seria, urmate de încă un domn incredibil de tăcut. Cred că a spus 10 cuvinte vreme de 3 ore.
BEC-ul și-a cam bătut joc de oameni anul acesta. I-a pus să anuleze sute de buletine de vot, din cauza împachetării lor. Aia e, ei măcar sunt plătiți pentru asta. După ce au terminat și procesul ăsta, ne-am pus pe răsturnat urna.
– Am rugămintea să nu vă atingeți de nimic, zice doamna Președinte.
– Zic, în regulă.
Le-au pus pe teancuri, iar doamna președinte începe să ne arate ștampilele, una de pe față, una de pe spate. Ca în lege. Conștiincioasă doamna. Noroc că eram puțin atenți, și am observat 13 buletine fără ștampilă, alte încă 7 voturi anulate și câteva intenții (datorate oboselii) dejucate de a distribui aiurea buletinele de vot. Ei, ce să-i faci, or fi lucruri și mai grave decât atât.
Și au fost. La final, aveam 3 voturi în plus față de semnăturile de pe lista. Super. Măcar numărul total de buletine dă? Nu dă, era lipsă unul.
Deja mă enervasem și am început să vin cu propuneri, că era 11 fără.
– Mai trebuie numărate încă o dată toate voturile. Eroarea de ”1” sigur s-a strecurat la numărătoare. Au pus mâna fetele și au numărat.
– Vă rog să mă credeți, zice președinta comisiei, că nu mi s-a mai întâmplat nici o dată așa ceva.
– Stați liniștită, o dibuim noi cumva. Dacă erați mai atenți, și la ștampilat buletine, și la numărat semnături și la numărat buletine, era mai bine. Dar acum stăm până ne iese cheia.
Unuia dintre studenți îi vine ”piș”. Îl conduc la baie, după ce zic că nu ar fi tocmai legal să deschidem ușa înaintea finalizării procesului electoral. Deh, suntem oameni totuși. Ne întoarcem la numărat, buletinul lipsă este, numărul de semnături nu iese.
– Doamna președinte, vă propun să luați fiecare membru al comisiei fiecare pagină, să numărați semnăturile și să scrieți în josul paginii câte v-au dat. Dacă celeilalte persoane nu îi iese aceeași cifră ca cea de jos, o scrie pe a sa. Poate așa ne dăm și noi seama de greșeala.
– Vai, vă mulțumim că ne ajutați. Dar vă rog să mă credeți că nu mi s-a mai întâmplat până acum…
– Stați liniștită. Haideți să ne concentrăm că mai avem puțin.
Se numără și se găsesc cele trei semnături care erau interpretate la numărătoare prost. Asta pentru că nu au făcut, dragii de ei copii, buline în dreptul semnăturilor. Luați de suferiți. Apoi ne apucăm de procesul verbal, după ce am sigilat voturile.
– Ne ajutați, domnu’ observator, cum să scriem la asta cu contestația… domnului cu votul?
– Da, cum să nu. Stați puțin să mă gândesc și vă zic formularea. Am reușit să zic ceva scurt și concis, lucru care nu îmi stă în fire. Chiar mă enervasem că, în urmă cu aproape o oră, Elena mă sunase să îmi spună că la ieșire erau saci cu voturi nesupravegheați și nesigilați. Ea a întrebat persoanele abilitate de ce nu sunt sigilați sacii, iar un jandarm, curios din fire, a întrebat-o dacă nu trebuia să fie acasă la ora aceea. Fiind o fată cu mai mult sânge în instalație decât mulți alții, ea a insistat pe mesaj, însă când a fost înnoita invitația de a părăsi premisa, aceasta s-a supus solicitării organului, nu înainte de a-i spune că este observator și să remarce o moderare a vocii omului-în-albastru. Sacii tot nesigilați au rămas, dar procesul verbal este cel care contează. Bravo, Elena!
Aud niște bătăi nervoase la ușă:
– Haideți că e târziu, mai stăm mult după voi?
– Mai avem puțină treabă, terminăm în 20 de minute, strigă unul dintre studenți, după care se îndreaptă spre masa pe care avea procesul verbal.
– Păi hai mai repede, că nu vrem să stăm toată noapte aici!
Acestea-s momentele în care începi să apreciezi spiritul civic. Oamenii plătiți pentru un lucru n-au răbdare și-și fac datoria într-un mod îndoielnic, iar voluntarii-și dau tot interesul. Dubios paradox, însă explicabil. Polițiștii se grăbesc să meargă acasă, votanții să se bucure/nu se bucure, pruncii dorm și BEC-ul numără voturi. Iar eu sunt singurul care se gândește la cele 13 voturi anulate pentru că n-aveau ștampila de control. Incompetența celui care n-a ștampilat, neatenția celui care a înmânat buletinul de vot, lipsa de interes a celui care a îndoit buletinul de vot, lipsa de experiență a comisiei care nu a verificat ștampila de control a votului băgat în urnă. Și dintre toți ăștia, doar unul care s-a trezit, însă prea târziu. Mai bine mai târziu decât nici odată.
A ieșit Iohannis. Și la mine în secție și pe țară.
Și cifre și lozinci. Și ipocrizie și Biserică.
Zilele acestea (cam vreo 45 la număr) am ajuns să urmăresc cea mai proastă, ineptă, disperată și fascinantă campanie electorală pentru prezidențiale. Non-subiecte precum vânzări de copii sau comportamentul electoral al unui anumit candidat s-au transformat în agende veritabile de campanie. N-am văzut nici un program politic palpabil, am văzut doar descrieri de persoane, și mă consider jignit. Jignit pentru că ”lovitură cruntă pentru candidatul X” a devenit cel mai des întâlnit titlu de ziar. Jignit pentru că s-a folosit mai des cuvântul ”Băsescu” în campania asta decât ”Ponta” sau ”Iohannis”. Dar nici un subiect nu a fost mai jignitor pentru mine decât întreaga tabloidizare a Bisericii, horă în care s-a înscris toată lumea. Mai mult decât atât, în spatele blamării sau aclamării implicării Bisericii în campanie stă o ipocrizie de demascarea căreia toată lumea fuge. Nu știu din ce motiv, însă voi încerca să-mi dau seama în cele ce urmează.
Bisericile din România sunt instituții de drept privat cu utilitate publică. Un fel de struțo-cămilă creată din variate necesități, pe care nu am să pun emfază acum. Dar vreau să subliniez că să-i spui Bisericii să nu se implice în campanie este ca și cum i-ai spune vecinului însurat că n-are voie să dea muzica tare la ora 12 ziua pentru că soția acestuia o interzice. Statutul BOR (ca despre ei e vorba până la urmă) interzice implicarea preoților în viața politică, cu anumite excepții, respectiv atunci când integritatea ei ca instituție sau a valorilor promovate de aceasta sunt în pericol. Practic, dacă ar veni cineva cu un discurs anti-BOR (nominal: comuniștii), aceștia își rezervă dreptul de a se apăra public și politic. Celelalte excepții vorbesc despre același lucru, dar la nivel local, dând voie preoților să susțină un anume candidat, sau chiar să candideze pentru funcția de consilier local/județean. Deci, eu încă aștept motivarea celor in BOR care l-au susținut public pe Ponta, în temeiul deciziei Sfântului Sinod. Și nu doar pe Ponta (aici intervine ipocrizia) ci și pe Iliescu în 2000 și pe Constantinescu în 1996. Ah? Nu știați? Biserica Ortodoxă Română a luat poziții oficiale în acei ani, susținând vocal candidații menționați, fie îndemnând oamenii să voteze schimbarea, fie îndemnându-i să nu susțină extremiști.
Și totuși, pentru că nu sunt un ”lozincar”, am să vin și cu cifre, imediat.
În plagiata mea disertație, am făcut un studiu despre cum și cât sunt preoții angrenați în viața politică. Mai exact, am întrebat vreo 80 din cei 500 de preoți din județele Brașov și Sibiu (Arhiepiscopia Sibiului) diferite chestiuni, undeva prin anul 2012. Practic, studiul acesta nu este reprezentativ pentru toată eparhia, dar se apropie puternic de. Și deși e ciudat să raportezi în procente 80 de răspunsuri, așa le voi prezenta pentru că sunt mai ușor de interpretat.
I-am întrebat dacă li s-a propus o colaborare politică până în prezent, la care doar 35% au spus ”da”, restul nu. I-am întrebat dacă li s-a propus să intre într-un partid, iar 29% au zis ”da”. 75% dintre ei, totuși, cunosc cazuri de preoți care s-au implicat într-o campanie politică. Deh, e comunitatea mică, și este normal. Și acum vine una dintre cele mai interesante răspunsuri, pentru care am următoarea plăcintă:
Deci peste 70% își cunosc, cât-de-cât puterile ”manipulatorii”.
Problema mea nu este cu preoții. Unii dintre ei sunt chiar niște veritabili eroi și ar trebui glorificați ca atare. Problema mea este cu cei care atacă Biserica pentru că-și spune punctul de vedere. Într-o lume normală poți să nu fii de acord cu ceea ce spune cineva, dar să ai o pornire împotriva omului respectiv se cheamă ”prejudecată” și duce la chestii mai nasoale. Nu toți preoții se implică în politică, nu toți preoții îl susțin pe Ponta la președinție, nu toți preoții își manipulează enoriașii. În presă se văd niște cazuri într-adevăr strigătoare la cer, și mă umplu de nervi când văd că cel vinovat nu răspunde, ba mai mult, i se pare și normal să facă politică în ”Casa Domnului”.
Da, ”teoria comunicării în doi pași” a lui Lazarsfeld se aplică și pentru preoți, pentru că vrem-nu vrem, aceștia sunt formatori de opinie, sau măcar priviți ca atare de către un oarecare grup din comunitatea lor, iar acesta este un lucru cât se poate de normal. Anormală, însă, este transformarea BOR într-un mijloc de comunicare, de distribuire a unui mesaj. Anormală este lipsa încercării de controlare a derapajelor. La fel de anormală este și generalizarea la care este supusă Biserica.
Mesajul final trebuie să fie clar, și l-a dat și Ilie Sârbu (him, of all people), dacă vrei să faci politică, pune reverenda-n cui. Indiferent ce opinie politică ai, Biserica nu trebuie transformată într-un canal media, nu merită tabloidizarea, deși în unele cazuri invită la facerea ei. Mai ales când susținerea financiară a acesteia este făcută, parțial, de către stat. Adică de IsPaul angajatul, că IsPaul blogger-ul n-are venituri.
Leacul pentru cancer – sau jurnalul unui observator la alegeri
Mda, și s-a făcut Ispasu’ observator acreditat. De hârtii s-a ocupat o oarecare organizație non-guvernamentală, irelevantă pentru conversația noastră, însă adevăratul artizan a fost un coleg de muncă, cel care s-a ocupat de toate. Mulțumiri!
M-am dus în sectorul 3, ca deh, acreditările se dau pe județ și pe sector, la Nicolae Grigorescu, într-o oarecare școală din spatele ”blocurilor gri”. Îmbrăcat ”giagichi” cu cravata, pantofi și fără sacou – să se vază mai bine pectoralii, pășesc cu curaj în școala care adăpostea opt secții de votare: două la parter și șase la etaj. Le-am luat pe rând, de la 0 la 7. Toate bune și frumoase, la două secții zâmbete, la una liniște și ochi suspecți, la a patra (secția cu nr. 3) erea în prag un nene incredibil. Un metru șaptezeci, gras, camașă bleu-ciel descheiată la gât să se vază peptu ras de o saptamână și gablonțu’ de inox bălăngănind. Chelia tunsă scurt și ochelarii completau privirea superioară urmată de punerea mâinii pe pieptul meu când am dat să intru.
- Dacă doriți să votați, vă rog să mai așteptați 5 minute pentru că este aglomerată secția, zice.
- Bună ziua! Nu, nu doresc să votez ci să îmi prezint acreditarea de observator președintelui secției… Vă dați seama că privirea tâmpă a urmat instantaneu. După 2 secunde de pauză, își dă restart și zice:
- Observator? Dar mai avem unul!
- Și vă deranjează prezența a mai mult de un observator în secția de votare? Îmi pare rău, dar nu există o limită la numărul de observatori care…
- Mdea, prezentați-mi mie acreditarea!
- Sunteți președintele secției?
- Nu, eu sunt locțiitor!
- Și președintele unde e?
- La masa aia.
- Mulțumesc, zic și purced spre masă flancat de tânărul care cred că doar ce a făcut vârsta prezidențiabilă. Mă întreabă ”nonșalant”:
- Pot să vă întreb ce instituție reprezentați?
- Veți afla după ce mă voi prezenta președintelui secției. Se așează lângă o doamnă care-mi părea împrăștiată și speriată de bombe. Înmânez actele și tânărul îi șoptește ceva la ureche doamnei. Deja eram convins unde voi sta la numărarea voturilor.
- Da, numai un pic să sun la BES să-mi confirme, zice doamna și pune mâna pe telefon. Îi zic că nu mă supăr și că mă duc și la restul secțiilor, deh, era ora 4 și era cazul.
- N-ați venit cam târziu? Mă întreabă Bleu-Ciel, parcă special să mă țină din treabă.
- Nu, observatorii nu sunt obligați să fie la o anumită oră în secție, și îmi pare rău că am avut treabă până la ora asta, sper să nu vă fi încurcat prezența mea târzie. Voi reveni. Fac ca Michael Jackson pe vârfuri și mă îndrept spre ușă.
Celelalte secții au decurs normal, nimeni nu s-a strâmbat, nimeni n-a contestat nimic. M-am plimbat apoi pe la toate secțiile, lăsând la urmă pricinuita, unde intru și o întreb pe doamna președinte dacă a fost totul în regulă. Îmi zice că BES-ul n-a zis nimic, deci pot sta. Numai ea a înțeles logica asta, dar fie. Mă plimb nițel în secție și mă uit la urnă. Nici o ștampilă pe ea. Îmi zic că poate nu văd bine și trec iară pe la celelalte secții să văd cum stau. Din 8, mai era una care nu avea nici o ștampilă de control pe urnă. Semnalizez asta președintelui și se conformează, albăstrește scociul. Apoi mă întorc la ”clienții mei”. Mă duc la Bleu-Ciel și-i întind mâna:
- Iartă-mă, cred că am plecat pe picior greșit. Eu sunt Paul.
- ”Marcel” (nu mai știu cum îl cheamă și pentru că ”who is afraid of a Marcel?”). Și eu imi cer scuze.
- N-ai pentru ce. Auzi, nu vreau să par cârcotaș, dar nu aveți nici o ștampilă de control pe urnă.
- Adică?
- Poi de dimineață, când faceți recepția după desigilare trebuiesc puse niște ștampile de control.
- Serios, eu n-am citit asta.
- Uite aici! Și-l invit la ușă unde este câtamai a2-ul cu instrucțiuni. Punctul ăsta! Citește cu scepticism și zice:
- Asta se face seara, când se închide.
- Da, se mai face una și atunci, dar și de dimineață, uită-te la ce secțiune scrie asta. Mai dă o privire omul nostru Marcel și pricepe. Ca un școlărel binecrescut se duce la catedră, ia două foi, le unge cu lipici și le pliază pe cutie, apoi apasă cu sete ștampila de control pe hârtie.
- Aveți dreptate, nah… mai scapă!
- Da, nici o problema.
Acuma vine dilema, mai era un observator în școală care a fost aici de dimineață. Primul semn de incopentență din două direcții. Îl caut și-l găsesc ”la glumițe” cu doi tinerei dintr-o altă secție. Mă duc la el, mă prezint și-i întind mâna. Zice că-l cheamă ”Vasilică” (din nou, nu știu cum îl cheamă).
- Poți să vi puțin până afară, vreau să discutăm ceva. Se uită urât la mine, defapt mai mult tâmp decât urât, moment în care îi aduc aminte: și eu sunt observator ca și tine și vreau să-ți semnalez niște nereguli. Se ridică și ieșim, după care îl întreb: ai văzut că nu erau ștampile pe urne la două secții? Din nou sunt privit de aceiași ochi tâmpi.
- Nu, care? Nemaiștiind exact, îi dau niște cifre aproximative. A, mi-a scăpat asta, zice.
- Nu-i bai. Nu erau semne de scoci deteriorat, e în regulă. Acum spune-mi, unde te-ai decis să stai la numărătoare?
- Ah, n-am o secție anume, o să mă plimb…
- Știi că la ora 9 se încuie cu cheia secțiile și nu mai intră/iese nimeni până nu sunt încheiate procesele verbale și sigilați sacii?!
- Da, dar eu sunt observator și trebuie să-mi deschidă… zice semiimperativ.
- Nu, nu sunt obligați. Nici dacă se ia curentul nu deschid ușa. Poate doar în cazuri extreme, de incendiu, sau ceva. Deci mă îndoiesc că…
- Mdea, o să vedem… zice țâfnosu Vasilică.
- Bine, eu am să stau la 3. Aștept să ne bați la ușă. Îi strâng mâna și plec.
Scurtând povestea, se face ora 9. Pun mâna pe telefon, verific exit-poll-urile. Roșiile 38 de lei, portocalele 32, zicea un site, altul dădea 42 la 30. Eh, să lăsăm prostiile și să ne apucăm de numărat buletine anulate. Mă rog, de observat buletine anulate. Se asezonează lucrurile și vine momentul răsturnării urnei. Un nene răsărit propune:
- Facem pe căprării, ne împărțim în două echipe și le numărăm. Care are dubii, poa’ să numere la echipa cealaltă.
- Nu, zic. Nu facem așa. Toți membrii trebuie să vadă ștampila pusă corect în dreptul candidatului. Fiecare buletin se ia individual, nu numărăm pe genunchi.
- Domnu’ observator, dar o să dureze o veșnicie…
- Vreți numărătoare cu poliția?
- Nu, nu… așa facem. Aici m-a susținut chiar și Marcel cu doamna Președinte.
Cinsprezece căprării și învălmășeală mare au acoperit minutele ce au urmat. Un coleg a dat să pună vreo patru buletine ștampilate Iohannis peste teancul lui Ponta. Îl întreb ce face, după care am simțit privirea tâmpă studiindu-mă. Îi explic cu ce a greșit, înțelege și se conformează. Se termină de așezat și se iau teancurile la numărat. Avem următoarele probleme:
- 2 voturi Macovei în teancul lui Tăriceanu
- 3 Voturi Iohannis în teancul lui Ponta
- 1 vot Ponta în teancul Nul
- 1 vot Tăriceanu în teancul Diaconescu
Toate au fost soluționate fără scandaluri. A ieșit câștigător detașat Iohannis, cu 237 voturi față de 199 ale lui Ponta, 105 Tăriceanu, 96 Macovei, 69 Udrea. De reținut: un vot lui Nagy. Tare sau ce? (vorba lu’ Badea).
Ne-am salutat cu tradiționalul ”jos sistemul” și am plecat acasă.
Acuma, principala concluzie este că în general nu se fură, dar incompetența dă pe afară. Pe cartea-mi de identitate, dacă nu semnalizam, domnișoara nu mi-ar fi pus apțibildul. Ei preferau să scape repede decât să numere corect. Am fost ultima secție care a plecat din școală, în condițiile în care am fost la medie cu numărul de buletine. Aici e clar ceva suspect, la care adaug ca din 8 doar 2 au afișat procesele verbale la uși.
Simt nevoia să mă repet, nu cred că se mai fură ”ca-n codru”, însă incompetență e la tot pasul, de la organizatorii MAE și BEC, până la fraiericii de observatori cărora le e frică să se uite cu atenție în secție. Genul ăsta de abordare delăsătoare duce la înlesnirea fraudei. Lipsa de implicare civică în supravegherea alegerilor este un alt factor.
Puneți mâna și asigurați-vă că mașinăria lor de fraudat nu funcționează mai bine! Apoi întrebați-vă cât de fericit e Băsescu… Așa, de la 1 la 10…
Iertați postarea lungă! Sunt convins că n-a citit mai nimeni până la capăt treaba asta, puteam să scriu ”s-a descoperit leacul pentru cancer” și tot nu citea nimeni. Chiar, bună idee de titlu. Și da, îmi e lene să transform punctele în liniuțe la dialog, deal with it!
Culesul viei si Mamaia hipsterita
M-am dus week-endul trecut la cules de struguri în satul Caragele, comuna Luciu, județul Buzău. Un sat atât de sărac încât nici iarba nu crește, nici pe ulițe, nici în curți. Ce crește este un fel de buruiană pe care sătenii o denumesc ”iarba porcului”, iar animalele o mănâncă din lipsă de altceva. Există, totuși, și o zonă în afara satului unde cernoziomul bărăganului își intră în drepturi, unde pe lângă porumb și grâu, sătenii mai au și câțiva ari de vie. Deh, pe lângă mâncare, omul trebuie să consume și altceva peste iarnă. Bunica mea, căreia eu mă adresez ”mamaie”, are vreo 16 ari, parcă, de vie: 160 de metri pe 10 metri. Pentru ca n-a prea fost prășită și îngrijită, au ieșit doar 30 de saci de struguri, suficient, totuși, pentru o batrânică ce are reumatism și abia se deplasează.
Culesul s-a încheiat, cum de altfel e omenesc, cu mult must, dulce și tulburel. Așa iese când combini zaibărul cu terazul și mai scapi și câte un butuc–două de tămâioasă. Însă pe lângă statul în vie, arsul de soare de sfârșit de septembrie și înțepatul de ciulini, de departe cea mai interesantă experiență este dată de discuțiile ce au loc între participanții la cules. Realizezi că nu cunoști nici 2% dintre persoanele despre care se vorbește, dar atent tot ești. Pe lângă numărul mare de bătrâni bolnavi despre care se vorbește, se mai scapă și câte o însănătoșire miraculoasă ce-ți mai pornește motorul optimismului. Dar toate discuțiile astea duc, inevitabil, și la politică.
Perenul și efemerul… sau: Hashtag vinalegerile
Relatez discuție:
– Bre, matale mergi la vot?
– Dac-oi putea… Cu picioarele astea, mai greu.
– Lasă, bre mamaie, că s-o găsi vreun moșneag să te ia pe bicicletă până la școală (bunica mea este văduvă de aproape 20 de ani).
– Are Nică a lu’ Veta (vă dați seama că am inventat numele…) o bicicletă din aia, cu motor, de nu trebuie să dai la pedale, poate mi-o dă și mie să mă duc la magazin așa…
– Da, bre… Îți luăm o cască din aia faină roz, o jachetă de piele, motociclistă te facem! Vrum-vrum! Și mai umpleam găleata cu 2-3 ciorchini… Da’ ia zi, mamaie, matale cu cine votezi?
– Eeeh, nu-ți spui…
– Hai bre, de ce?
– Că votul e secret! Te lovește spiritul civic pe care-l poate avea o ”țărancă trecută demult de vârsta de 70 de ani”.
– Hai mamaie, că doar îmi zici mie, nu la vreun străin! O văd că dă să zică și încerc să o încurajez: Votezi cu Ponta?
– Nu, Doamne – Maica Domnului!
– Haha, dar cu cine? Cu Iohannis, cu neamțul?
– Nu! Nici cu ăla! Io le-am zis și la babe aici în sat și au râs de mine, au zis ca nu-s sănătoasă. Le-am zis că votez cu o femeie.
– Hai, Bre! Votezi cu Udrea matale! Chiar eram puțin șocat și în același timp încântat.
– Nu, nici cu Udrea. Eu votez cu, asta Macovei.
– Duuu-te, bre, votezi cu Monica Macovei?!? Eram și mai încântat. I-auzi, baba hipsteriță!
– Ce-i aia? Întreabă râzând. Dar ce are că votez cu Macovei?
– N-are, bre, nimic. Foarte bine că faci asta. Și eu cred că tot cu ea votez, numa’ că nu mă așteptam să zici matale asta. Deobicei babele de la țară trag ori cu Ponta, ori cu Iohannis.
– Să știi că toate astea de acilea numa’ așa votează. Zice: ce-ai bre, Teno, te-ai stricat la cap? Și eu le zic că vreau și eu, în sfârșit, să votez cu o femeie.
– Hai, bre, că n-o votezi doar pentru că e femeie…
– Nu, am văzut-o la televizor, și mi-i așa drag de ea. E deșteaptă tare. Era la o emisiune cu Europa asta, și tot ce o întrebau ăia știa să le răspundă. Și au întrebat-o că dacă nu-i e frică să meargă la Parlamentul acela din Franța sau unde e, și a zis că nu, că ea-și iubește țara și tot ce face știe că face pentru țara ei. Râde însă vizibil emoționată.
– Bravo bre, bine faci! Să știi că dacă nu era tanti asta, nu știu dacă acum al’de Năstase și Voiculescu intrau în pușcărie…
– I-auzi, cum așa?
Și am început să-i tot povestesc de ”Mămica Macovei”.
Iată cum tot ce ai învățat în facultăți și la masterate despre comportamentul electoral al românului ți se năruiește într-o conversație în vie, cu mâinile roșii, la intersecția meridianului 27 cu paralela 45.
IsPaul zice 