În cultură nu există democrație

În cultură nu există democrație

Cum adică, nu există democrație? Păi nu ar trebui să existe democrație. Poate capitalism, dar nici ăla în adevăratul sens al cuvântului. Și haideți să vedem la ce mă refer.

  1. TV

Dacă i-am lăsa liberi pe toți, toate posturile radio, tv și altele, ne-am umple de manele și de nurori pentru mamă, precum și de telenovele cu calități îndoielnice. Dar sunt ca ciupercile după ploaie emisiunile astea gen ”insula pasiunii” și nu vezi, dar pur și simplu nu vezi, cum să mai ieși din prostia asta. Păi dacă n-am fi dat-o, de la bun început, cu Teo și Mircea șou și alte aberații, nu ajungeam s-avem Kanale și Antene de rahao. Capatos ar fi fost, uhm, necunoscut. Dar hey, capitalismul vinde, oamenii vor democrație, s-aleagă ce vor ei. Nu le place să schimbe kanalu. Păi fix aia e problema, 0teveule, că exiști! Dacă n-ai exista, dacă n-ai da mizerii, lumea n-ar avea de ales decât să se cultive cu chestii decente.

  1. Radio

E un radio în Brașov, Super FM se cheamă, e fix opusul lui Rock FM. Adică da, dă manele. Slogan? ”Mulți ascultă, puțini recunosc”. Adevăraaaat. Ha-ha-haaaa! Și când dau de ultima melodie Smaili în taxiu mă umplu de bube. Bineînțeles că există alternative, cum ar fi muzica bună. Avem și de-ai noștri și sunt și de-ai lor, dar se difuzează muzică simplă, cu structuri repetitive, pentru că românul n-are timp să se educe. De ce să știe el ce e aia timp de 5/4 când îi dai un banal 2/2 și hopa! a ieșit maneaua. Gusturile se educă, boss! Dar tu ascultă versurile complexe ale lui Mihăiță Piticu, că zice bine el ce zice acolo, de ce să dai ureche la ultimul album Gorillaz, nu-s ăia cu desene animate? Dar ce, suntem copii?

  1. Festivaluri și concerte

Repede, cine cântă la Neversea? Sunt vreo 2-3 buni, un Fatboy Slim, un Tiesto. Dar e și Jason Derulo (ăsta-i ăla cu ”știi ce să faci cu fundul ăla mare și gras? Scutură-l, scutură-l, scutură-l”). Cum poți s-o pui pe Dua Lipa pe aceeași scenă cu Benny Benassi? Șeful la videoclipuri sexiste și muzică proastă. Trist. N-am nimic cu cei care merg la festivaluri, sunt destui artiști buni care trebuie promovați, dar când ați auzit voi ultima dată Metallica la un radio non-nișă? Știți că și-au scos album? Realizați că dacă vin mâine în țară umplu Arena Națională doar ei? Dar hey, punem trei artiști depășiți, unul cunoscut și ne facem că e cel mai tare festival evăr. Aia e, cultură…

Dacă știi cine e specimenul, ești o victimă a democrației în cultură
  1. Cărți

Cum era sloganul? Te fac ”neprost”? Repede, care e cea mai recent lansată carte românească pe care ai citit-o? Când, în ce an a apărut? Dacă l-ai citit pe Godină nu se pune, că ăla e excepție. Dar cu mizerii ca ”Suge-o Ramona”, sau Andrei (că deh, orice mizerie trebuie să aibă și continuarea ei) nu poți să zici că ai cultură în România. Ai o formă de entertainment, care nu este tot una cu cultura. Nici să citim Solenoid-ul lui Cărtărescu nu e afacere, dar măcar acolo, undeva la mijloc, să ne plasăm. Să nu citim 50 de umbre maro, varianta în română. Să citim, nu știu, toate cărțile alea de le-am luat cu ziar și zac prăfuite în bibliotecă. Toată lumea le are, sunt zeci și sunt luate în majoritar pentru estetică. ”Ia uite ce frumoase sunt ele la fel, toate, nedeschise, încă sigilate, cum stau ele… ce? Să le citesc? Păi dacă le citesc, le dau jos folia protectoare și le scade valoarea!”

  1. Teatru/operă

Ce-i aia? Niște forme de artă arhaice pe care nu avem cum să le înțelegem că urlă ăia pe scenă și nu o cântă pe aia cu ”prințesa prințeselor” și plus că dau aceeași bani și văd cu efecte speciale, cu super-eroi, cu astea. Și că tot vorbim…

  1. Filme

E proastă cinematografia românească – replică standard a celui care vede un film românesc pe an. Adevărat, e slăbuță. Dar motivele sunt multiple: nu mergem nici la filmele bune (decât la Garcea și oltenii), ni se creează impresia, prin comparație cu Hollywood-ul, că filmele românești sunt proaste pentru că nu sunt spectaculoase. Dar doar pentru cunoștințele voastre: filmele actuale holiuidiene profită de același tip de scenariu și ritm standard de la Star Wars în coace așa cum profită toți cântăreții pop de autotune. De aia când vedeți un film românesc vă displace, că nu e ușor de urmărit, vă solicită și intelectul, nu doar simțurile. Și vă mai pune pe gânduri fără să vă ofere totul pe tavă. V-aș recomanda vreo două astfel de filme, dar sunt sigur că nu vă veți uita la ele.

Poți începe cu ăsta. Și dacă l-ai văzut, recomand o revedere.
  1. Instituții culturale

Și uite încă o urmă a decadenței: când în instituțiile culturale se implică oameni politici. Știați, de exemplu, că Maria Grapini are 2 cărți scoase la Uniunea Scriitorilor? Știați că Varujan Vosganian, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, este și cel mai tradus autor român? Păi cum să nu ne susținem noi adevăratele valori?! Uitați-vă pe cine trimitem la Eurovision… numai somități.

  1. Concluzie

Păi mă, boss, cum să dai prostimii prostii? Va rămâne proastă. Iar prostimea, dacă nu cunoaște alternativele, tot prostii va dori. Ați auzit expresia aia ”gusturile se educă?”… Cum credeți c-am început noi să renunțăm la mâncat rădăcini și plante și am ajuns să avem chestii precum foie gras sau somon fume? Cum? Nu toată lumea a auzit de astea? Deci e o problemă și în cultura culinară, că de aia îi zice ”artă gastronomică”, pe modelul: or fi ele, fructele de mare, ieftine, hrănitoare și bune, dar tot mai bun e micul cu timișoreana și muștar fără gust.

Dacă nu punem mâna și nu scoatem imbecilizarea din cultură, datorată în majoritar democrației, îi merităm pe Capatos, Badea și Gherghe. E bună democrația, dar nu în cultură. Aici chestiile proaste se văd de la o poștă și trebuie stârpite, că generează proști. Și da, adu-ți aminte de articolul acesta data viitoare când ai să vezi vreo pițipoancă cu șlapi pufoși sau vreun ”șofer” de bemwe cu maneaua la maxim la semafor.

Dacă-i face Dulce and Garbana nu înseană că sunt mișto… Serios, nu purta așa ceva!

De la Marquez la Godină

De la Marquez la Godină

Gabriel Garcia Marquez și Marian Godină sunt amândoi scriitori. Primul a fost de meserie scriitor, celălalt e de meserie polițist. Să-i compari pe cei doi pare din start a fi ”mere cu pere”. Dar oare nu sunt fructe amândouă?

Și reacțiile sunt la fel de diferite. Unii când află că-l citesc pe Marquez fie tac, fie aplaudă, dar nu prea sunt vocali. Evident, e greu să fii vocal când ori n-ai citit Marquez, ori n-ai înțeles. Și există și excepția, oamenii care-l citesc, îl înțeleg și sunt în stare să-l critice (n.b. a critica nu înseamnă ceva rău), iar durerea este că fix aceștia întorc foaia când vine vorba de Godină. Că de ce aș citi așa ceva? Ce valoare literară are Godină? Cum poate el să fie vândut drept scriitor când el doar însumează în print niște postări pe facebook? Și mulți dintre cei care tac când vine vorba de Marquez aplaudă la Godină, pentru că pe el îl știu, de Marquez doar au auzit… sper.

Și da, în becisnicia mea, până mai acum vreo câteva luni credeam că Marquez este european. Dar de Godină știam că e brașovean. Până alaltăieri nu puteam să-l critic pe Marquez pentru că nu citisem nimic de el, dar acum am terminat Generalul în Labirintul Său. Până azi nu puteam să-l critic nici pe Godină, pentru că în afara a vreo două povești de pe facebook, nu citisem nimic scris de el. Dar acum pot, și îi pun unul lângă altul prin prisma celor două cărți, pentru că amândouă pentru mine sunt de patru stele (din cinci). Și pe amândoi îi văd ca material de studiu în liceu. Unul pentru importanța istorică și literară, altul pentru contemporaneitate și importanța socială.

Marquez are o tehnică de scris extraordinară. E în stare să nu creeze nici un personaj în afara celui principal, doar să le numească, și să contureze totul în jurul acțiunii. În Generalul, Marquez nu îl dă decât pe Bolivar la înaintare, restul fiind în derizoriu. Narațiunea pare haotică, fix ca un labirint, dar care are sensul ei, motivul ei de a fi așa, asemenea labirintului haotic creat cu un anume scop. Răsfiratele dialoguri sunt parcă mai mult puncte de suspensie în narațiune și momente în care ni se amintește că oamenii aceia chiar au existat. Cu toate astea, Marquez nu-ți trezește niciun sentiment ingenuu față de Bolivar, dar îți prezintă o altă față a lui, pentru care a depus o muncă titanică în cercetare, creându-ți-se parcă părerea că povestea este 100% ficțiune.

Ficțiune zici, a?
Ficțiune zici, a?

Godină are o tehnică simplă de scris. Este foarte cursiv, creează cu plăcere personaje pe care le pune în situații reale, personaje multe de care te atașezi sentimental imediat. În Flash-uri din Sens Opus, personajul principal este Godină, deși anumite anecdote nu îl au pe el inclus în poveste într-un mod evident. Deși este o colecție de istorisiri scurte, cartea pare să aibă un început, un cuprins și o încheiere destul de clară, ușoarele inadvertențe temporale fiind acceptabile. Dar ce dă plus-valoare cărții ăsteia este poziția din care Godină o scrie, aceea de polițist, lucru care legitimează istorisirile creând senzația că narațiunea este 100% reală.

Zic doar o dată de ele în carte, dar e un titlu bun, nu?
Zic doar o dată de flash-uri în carte, dar e un titlu bun, nu?

În fapt, cele două lucrări au fiecare valoarea lor. Dacă una îți arată că și cei mari dau greș, cealaltă îți arată că și cei mici pot fi mari. Dacă Marquez este pentru cei care au răbdare și exercițiul lecturii, Godină este pentru cei care vor acest exercițiu și-și vor fi dobândit răbdarea numai în urma lecturării sistematice. Nu poți să-l recomanzi pe Marquez oricui, pentru că îl irosești, dar celui căruia îi poți da Godină îi vei putea da, după timp, și Marquez.

Râdeam de cei care citesc Suge-o, Ramona! la un moment dat. Bă, măcar citesc. Nu e vina lui Ciobanu că asta scrie (ba este, evident), dar blog-ul acela printat are, la rându-i, valoare literară incontestabilă. Trebuie să ai și un punct de plecare, ceva cu care să fii agățat să intri într-o librărie. Și dacă tot ai intrat să-l iei pe Godină, ia-l și pe Marquez, că poate-poate.

P.S. Sper doar ca cei care au citit-o pe Ramona știu acum că se pune virgulă între urare și numele propriu. Exemplu ”La mulți ani, IsPaul!”.

Târgujiu şi lanţurile infinitului

Lanturile infinitului Aşa ar arăta „Lanţurile Infinitului” în varianta gării târg-jiene. Dap, am fost în Târgu Jiu. M-am dus acolo cu scopuri pseudo-constructive, respectiv pentru Olimpiadele Comunicării. Ce a trebuit să facem: să adunăm nişte chestionare pentru a verifica felul în care tineretul târgjian vede viaţa sportivă. Eu trebuia doar să mă duc pe la 3 licee să culeg ceea ce aveau să fie 140 de chestionare. 

Plecăm de cu seară (specific că un prieten şi printre altele şi coleg de al meu de facultate, om care nu avea nici o treabă cu Olimpadele lui Comunicare a voit să mă acompanieze – pe numele lui de cod Cosmin). De cu seară înseamnă tren la 23.45 din Gara de Norod. Tipic, bilete, Mec, cola, banane, suit în tren şi hai la drum. În tren, mă hotărăsc să mănânc, şi cum nu este frumos să mănânci în compartiment, ne hotărân să ieşim pe hol pentru a nu împuţi cu miros de cartofi prăjiţi toat sectorul feroviar. Pe hol, 2 exemplare a etniei ce populează puternic zona sudului, de vârste cuprinse între 14 şi 16 ani se apucă a striga şi înjura reciproc, până când exemplarul care se vrea mascul a scos legătura de chei şi a început să modeleze figura exemplarului feminin. 

În compartiment, eu, cosmin, unu şi încă două. Una dintre cele două era concepută pentru a ne aduce aminte că am fost copii (elemente legate de salivă sunt încadrate în acest aspect). Domnişoara cu pricina a adormit şi negăsindu-şi locul a ales cele mai „potrivite” poziţii pentru delectarea pupilei noastre dilatate. 

Somn, poziţii aiurea, iarăşi somn, Craiova. Se schimba naşii, iar eu dormeam lângă uşă. Vine proaspătul suit în tren năşic şi trage de uşă. Trei înjurături de-o dată mi-au sărit în minte, iar naşul mă întreabă dacă s-au văzut biletele, zic că da, apoi dacă s-a mai urcat cineva, zic că nu, apoi dacă poate să vadă şi el biletele, mă bag să scot portofelul, înjurăturile continuând, zice că, s-au mai văzut biletele, aşa? şi pleacă. Zic mama ta de retard. 

Ajungem în Târgu Jiu, un oraş simpatic în mai multe feluri. Coborâm din tren, ne suim într-un taxiu şi cerem la prima benzinărie cu cafenea. Ne duce, ne aşezăm, îl scot pe gimmy, îl conectez la net, butonez, îi dau şi lu Cosmin şi mă duc până la baie. Crescut între ţărani fiind, am văzut pentru prima dată cea mai inovatoare forma igenică de acoperire a capacului de closet. Incredibil, apeşi pe un buton şi o pungă acoperă capacul… Uoooooăăăăăă!!!!

La ieşire din din incintă, văd un troleibuz Rocar cu burduf, de ăla de care erau pe vremea când mama mergea la facultate. Clar, ne dăm cu ala! Zis şi făcut, dăm să ieşim, a  început să plouă, şi a plouat aproape toată ziua, eu neavând umbrelă-geacă-ceva gros de luat pe mine, banuind că va fi cald. Te mai minte şi vremea. Ne-am suit în troleul cu pricina şi am ajuns înapoi la gară, loc unde am căutat să îmi las bagajul. Specific că era deja 7 dimineaţa. Nup, nu merge, nu era nimeni acolo. Cosmin s-a hotărât să doarmă, moment în care apare poza de faţă:Cosmin in gara tg jiu

Prietenul nostru a fost trezit cu o coadă de mătură sub scaun de cele 2 femei de serviciu care veniseră să cureţe… să cureţe ce, că nu cred că mai călcase nimeni de prea mult timp în acea sală de aşteptare, dar mă rog. 

Urmează partea incisivă: „Bă, Ispas, hai în parc la poarta sărutului”. Şi astfel a început aventura noastră culturală. Ne-am luat la pas până în dreptul parcului, loc unde am văzut şi atins celebra „poartă a sărutului”, de Brâncuşi. Defapt o chestie cu tendinţe de poartă, reprezentând nişte fese bineconturate aţintite către toate direcţile. Scuzaţi-mi gusturile. Masa tăcerii, râul Jiu au completat următorul sfert de oră. „Bă Ispas, hai la Muzeul de Artă!”. Bă, hai. Am trecut, în drum spre muzeul de artă pe lângă nişte dinozauri făcuţi din fier cu o acurateţe desăvârşită, exceptând faptul că… râdeau. Aveau dinţii albi, de lapte şi zâmbeau larg spre chiar a râde într-o formă statică. Aici a început experienţa noastră despre nevoile artistice ale târgjienilor. La muzeul de artă am dat de un nene scos din The Looney Tunes, respectiv acel mad scientist din stânga.mad scientist Nenea acesta avea nişte concepţii destul de ciudate legate de educaţie şi şcoală. Se lăuda cu 3 masterate şi 2 doctorate plus alte câteva licenţe şi lucrări, în timp ce bâjbâia câte ceva despre tablourile expuse. Două ore au trecut ascultându-l pe nenea. Mai mare dragul să te plictiseşti rău de tot. 

Am ieşit din muzeu cu gândul să bem o cafea. Ne-am dus undeva în parc unde văzusem o construcţie ce semnăna cu un turn. Iarăşi, nevoile artistice intră în discuţie, respectiv cele muzicale. Într-un peisaj medieval-pitoresc, un fel de bar-cafe aranjat a club de noapte cu muzică populară şi lumină de bordel. Era bine, că era aproape şi aveau priză lângă masă pentru Gimmy. Cosmin a adormit, din nou, o dată cu Gimmy în braţe şi o dată cu capul lungit pe canapea în timp ce Romica Puceanu îşi făcea datoria la 5.1. Alte o oră şi jumătate şi înca vo 3 mm precipitaţii. 

Ploaia mocănească nu ne-a împiedicat în schimb să ieşim iarăşi la troleibuz, să trecem pe lângă gară şi să mergem să culegem chestionarele cu pricina. Ne pierdem niţeluş, dar numai bine că vedem fast-food-ul „mama mia”. Mi-am luat un cheesburger, greţos şi plin de maioneză de am mancat 2 treimi şi mi-a ajuns. Apoi la curtea Colegiului Ecaterina Teodoroiu ne oprim, intrăm, întrebăm de chestionare, primim şi ieşim. Urmează Grupul Şcolar nr. 1. Aceeaşi poveste din partea noastră, rezultat diferit din partea lor. De ce ar fi ei mai breji şi mai buni decât oricare alt grup şcolar, nu? Care chestionare, a alea, poi nu e, că domn’ profesor, că consiliu profesoral, că una-alta. Din 90, am luat 27 de chestionare, bune şi alea. L.P.S (adica liceul cu program sportiv, pentru cei ce izbucnesc în sport). Repetăm scena, intrăm, secretara era la director în birou, se ocupa de tezele unice. Unele deschise, altele închise, se răsfoiau pe masa fostului fotbalist. Îi explicăm şi lui cine sântem şi ce vrem, iar nenea a început un monolog de 45 de minute, monolog semi-interesant, relevant în anumite perspecive şi chiar apreciabil ţinând cont că vine din partea unui fost fotbalist. Deh, fiecare slujbă cu problemele ei. 

Plecăm de la LPS şi mergem către gară, momente în care am văzut C.N. Tudor Vladimirescu, un liceu cu aere de Peleş, am văzut un centru de day-care, îi zicea „Devi Land”, noi i-am fi zis „DeviL and”, am verificat sus şi piaţa, de unde am cumpărat o pereche de căşti pentru ca Gimmy să ne furnizeze auditiv pe amândoi, cu 1.8 lei în condiţiile în care ele costau 2 lei, am admirat clostele şi bideurile expuse pe trotuar de comercianţii de porţelanuri şi electrocasnice. După care ne-am postat la 300 de metri de gară, admirând arhitectura neo-brâncuşiană cu elemente radio. Într-adevăr gara din Târgu Jiu arată ca un radio, are geamuri de fese ce aduc cu fesele porţii sărutului şi are multe astfel de geamuri. Printre alte lucruri ce prezintă nevoile artistice aş mai număra cele câteva prispe de la bloc, graf-ul cu marker-ul din gară ce zicea „Nirvana”, trotuarele cu modele şi probabil că mai sunt, dar nu mi le mai aduc aminte. 

Iată cum vizita în circumscripţia (pentru că ăsta este termenul corect, colegiu fiind unul forţat) lui Victor Ponta ne-a readus cu picioarele pe pămând din punctul de vedere al nevoii artistice. Ne-am dus acolo pentru a face un foraj de părere nedându-ne seama că defapt opinia noastră a fost cea forată în unul dintre cele mai importante aporturi ale noastre pentru Olimpiadele lui Comunicare. 

În aşteptarea trenului, o căţea cu 3 picioare funcţionale fugărea un căţel întreg şi mai mare decât ea. Lanţurile infinitului expuse la început de articol arată întâmpinarea artistică încă de la sosirea în gară iar coteţul cu manele de la marginea gării băga cele mai proaste refrene de muzică pe care şi le poate imagina cineva. Returnarea către Bucureşti a prezentat mult somn şi încă un poliţist cu puteri tămăduitoare, poliţist ce a pus mâna pe un nene ce se târa pe jos, iar acesta dim urmă s-a ridicat şi a putut să meargă. Minunile se întâmplă în fiecare zi, trebuie doar să fii atent!

În continuare v-aş pune un episod din seria Paul nu-l lasă pe Gaciu să doarmă, dar formatul în care se regăseşte video-ul nu este acceptat de wordpress. Ne cerem scuze pentru nevoia artistică creată.

Cultura în Bucureşti

De doi amărâţi de ani cutreier metropola mioritică în scopul studiului şi dezvoltării individuale. Cu alte cuvinte, beau, chefuiesc şi mă trezesc din mahmureli în Bucureşti. Şi totuşi, oare exagerez spunând ca nu fac ce am menţionat în prima propoziţie? Eu aş spune că da. Bucureştiul, de rahat cum este el şi cum 90% dintre „provinciali” sunt speriaţi de ideea de metropolă sau metrou, totuşi are nişte părţi bune. Mereu am spus asta şi mereu o voi spune: în Bucureşti numai campionii mondiali la ignoranţă nu se culturalizează. 

Eu sunt de origine din, cum ar fi geografic, „inima ţării”. V-aţi prins, din Braşov. Oricât de meseriaş ar fi oraşul ăla, singurul element extraordinar de cultură pe care îl are este Cerbul de Aur, împreună cu alte câteva mici alte tentative de festivaluri şi semi-evenimente. Totuşi, în Bucureşti poţi să mergi la TNB şi să-l vezi pe Rebengiuc într-un monolog. Tot în Bucureşti poţi participa aproape săptămânal la câte o lansare de carte. Tot în Bucureşti te plimbi pe stradă şi vezi postere cu variate viitoare concerte, în perioada asta poţi vorbi de Anathema, AcDc (mult aşteptaţii şi prea râvniţii), Tarja Trunen, Depeche Mode, Santana, Madonna şi… Blaxy Girls? Hei, nu am spus că este perfect sistemul în Bucureşti, mai apare şi câte un proiect de-al lui Ioniţă.

Până la urmă, ce vreau să zic este că dacă nu ar trebui sa mănânc, să beau, să fumez, şi să-mi plătesc căminul, cred că aş avea bani să merg la jumătate dintre evenimentele la care chiar aş vrea să merg. Dacă vă gândiţi la ce mă gândesc şi eu, cred ca la Blaxy Girls aş intra moca, dacă nu vă gândiţi la nimic, atunci lasaţi-o aşa sau lăsaţi un comment ;).

Culturalizarea a fost oarecum explicată, cum imi place mie cel mai mult, prin exemple, adica exemplificată mai mult decât explicată. Totuşi rămâne încă o componentă, cea a şcolii. Este trist totuşi că nici cea mai mare şi mai veche şi mai importantă Universitate din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic (care este defapt un alt mod de a spune „p’aici” după cum a explicat Teo de la Deko) nu se încadrează în top 300 (nu Capital, ci al universităţilor din lume). Cam îţi ridici nişte semne de întrebare. Şi totuşi, lăsând la o parte rahaturile pe care ţi le bagă cu forţa profu în timpul sesiunii în cap, adesea ai ocazia să participi la o conferinţă sau un seminar deschis cu un prof ultra-mega-giga realizat care tot timpul ştie ce vorbeşte şi te învaţă într-o conferinţă d’aia oricât s-ar chinui un prof d’al nostru timp de un semestru.

Nu ştiu cum e în alte oraşe, dar cert este că dacă eşti a 2şpea şi vrei să înveţi şi să te culturalizezi, citeşte o carte şi vin-o-n ‘coa (da, trebuie să mai şi citeşti pentru asta, nu e suficient Bucureştiul, el doar poate să îţi recomande cărţile).

Încă o dată, nu-mi place Bucureştiul, dar iubesc cultura şi dacă Bucureştiul poate să imi ofere asta, atunci este mult prea bine 😉