Capacitatea omenirii de a simți vină și de a lua măsuri corective în acest sens este, și o cred cu tărie, darul cel mai de preț pe care-l avem ca oameni. Este, zic eu, cel mai important factor care motivează acțiunile oamenilor.
A trecut nițeluș timp de când Mircea mi-a promis în interviul ăsta că o să-mi dea noul album al trupei dăcât instrumentale ”Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut” să-l ascult, să-i fac recenzie pe blog și să sper că lumea o să înțeleagă despre ce vorbesc deși publicul va avea acces la o singură piesă în următoarele zile după publicare. Dar nu-i nimic, că remediem și situația asta.
A trecut ceva timp de când n-am mai tastat un nou episod din Corporatiști Mișto. Și nu pentru că s-au terminat oamenii mișto din corporație, dar mai mult n-am avut timp, iar, printre altele, am schimbat și corporația de câteva luni. Ei, și cum noile începuturi deschid uși neașteptate, pe etaj am avut plăcerea să mă împrietenesc cu Mircea Becherescu. Pe Mircea îl știu de la niște prieteni comuni, doi dintre ei apărând aici în niște episoade anterioare. Vorbesc despre Vije și Adrian, însă corporația aduce oamenii împreună, unii ar zice cu forța, dar majoritatea zic ”cu salariul”.
M-am bucurat mult că Mircea mi-a acceptat invitația, așa că l-am dus la Dianei 4, pe o gheață cum n-a mai văzut Bucureștiul de mult timp, am băut câte ceva, am mâncat, apoi ne-am așezat la discuții. A fost ciudat să-i tastez cuvintele în gălăgia aceea și în aglomerația de joi seară din bărulețul ăla, dar poate și dorul de un interviu, și plăcerea companiei au făcut orele să treacă destul de repede. Gata, nu mai laud întâlnirea, las rezultatul să vorbească de la sine.
Mircea, ce faci tu mișto?
Băi, nu știu dacă există formulare mai bună în română, dar o zic în engleză, sunt un ”Working class rockstar”.
S-a lansat volumul al doilea din antologia Rock a lui Nelu Stratone, iar printre evenimentele multe care au ca tematică această carte, s-a numărat și un ”gathering” la Hidden, un băruleț simpatic și veritabil ascuns undeva pe Calea Floreasca, în spate. Îl găsești tu. Am fost și eu acolo, susținut de un prieten cu care împărtășesc o bună parte din gusturi, fie muzicale, cinematografice sau chiar politice. La această discuție erau anunțați cap de afiș, pe lângă autorul cărții, Dan Amariei și Adrian ”Artan” Pleșca. Pentru cei care nu știu, primul e solistul OCS, al doilea e fostul solist Timpuri Noi. Continuă lectura „Rock în Timpuri Noi, fără Timpuri noi. Doar cu Omul cu Șobolani.”
Știți că-mi place muzica. Și-mi place și să descopăr chestii noi. Deci îmi place să descopăr muzică, evident. Nu o fac singur, că nu-s mașină, dar mai primesc de la câte vreun prieten câte vreo recomandare de muzică. Un ”ia, ascultă asta” e rutină la mine. Și cum primesc și eu, dau mai departe la rându-mi. Deci dacă îi știți deja pe artiști și sunt de la mine, era de așteptat. Dacă îi știți din altă parte și nu mi i-ați dat și mie, urât! Continuă lectura „13 artiști din valul nou care-mi plac (și de care poate n-ai auzit)”
În ignoranța ta, așa, te invidiez pentru faptul că nu ai pus mâna, n-ai văzut, n-ai ascultat sau citit ceea ce eu consider a fi capodopere. Te invidiez pentru faptul că tu ai toate șansele să simți ceea ce am simțit și eu, iar acum îmi este imposibil să o mai fac.
Oare cum o fi să vezi pentru prima dată unul dintre filmele preferate. Să fii surprins de construcția vizuală a personajului Tyler Durden. Să plângi de fericire, pentru prima dată, când Roberto Benigni îi pune muzică principesei sale în acel grotesc lagăr. Ce n-aș da să fiu din nou la fel de hipnotizat și îngrozit, ca prima dată, de apariția lui Hopkins în Tăcerea Mieilor.
Fascinația pe care o ai atunci când te lovești întâia oară de universul ”de gheață și foc” creat de Martin, tu o mai poți trăi, eu pot doar să mi-o alimentez. Eu nu mai pot să îmi pierd încrederea în umanitate, numai pentru a o recâștiga două sute de pagini mai târziu, exact în scopul de a o pierde din nou, pentru că așa vrea Dostoievski în Frații Karamazov. Dar tu poți. Și ai datoria să o faci, pentru că nu vreau să te invidiez toată viața.
Știi ce mi-ar plăcea? Mi-ar plăcea enorm să ascult pentru prima dată Bolero-ul lui Ravel, dar a avut educatoarea mea grijă să-mi sfârșească această plăcere. Câteodată zic că aș da orice să ascult din nou, pentru prima dată, The Wall al lui Pink Floyd. Dar nu se mai poate. Și o trec ca dorință, pentru când voi avea Alzheimer, ultimatum copilului meu, să-mi pună muzica preferată pe repeat. Să fiu fascinat, din nou, de progresiile imposibile ale formației Tool, sau de inteligența nebună a lui Tom Waits.
Dar nu pot… Nu pot să citesc Dune, 1984, sau Pădurea Spânzuraților pentru prima dată. Nu pot să ascult Nirvana, Led Zeppelin sau Gary Clark Jr pentru prima dată. Nu pot să văd Snatch, Jagten sau Eternal Sunshine of the Spotless Mind pentru prima dată. Dar tu poți, și de asta de invidiez. Te invidiez pentru tot ceea ce vei simți pentru prima dată, și am simțit și eu, și ai exclamat la finele-i: ”asta-i artă!”.
Faptul că îmi place Tool n-ar trebui să fie o noutate pentru singurul meu cititor. Am mai spus-o și în alte circumstanțe, însă acum pot anunța că am găsit ceea ce ar fi descris drept ”the next best thing”. Bine, mulți ar zice ca ”the next best thing” ar fi A Perfect Circle, și n-ar greși, însă live, în România, mai greu.
Aseară, în Fabrica, a fost un eveniment cu patru formații tribut. Pantera, Metallica, Black Sabbath și Tool. Dar le-am greșit numele. Sunt, de fapt: Domination, Masterpiece, Prefix TM și Blame Hofmann. Evident, cum să ratez ocazia să fiu acolo, mai ales în condițiile în care pe Blame îi mai văzusem într-un eveniment solo în Quantic Pub (unde au fost demențiali), la care adaug influența pe care o primesc din partea găștii de ”groopies” pe care o are formația.
Headliner-ii au fost Domination, care poate intra liniștit în categoria unui ”supergroup” autohton, pentru că-l au la chitară pe Cezar Popescu de la Vița de Vie și la voce pe Ștefan Zaharia de la Negura Bunget, pe lângă alții. Din păcate, nu m-au ținut picioarele să îi ascult și pe ei, dar sunt convins că au rupt… E drept, am văzut niște filmări și sună… uhm… dominator băieții.
Dar să vorbim despre celelalte trei bucăți. Fiecare formație are, vizibil, o pasiune ridicată pentru cei cărora le plătesc tribut. Chitarele erau toate în aceleași pedale ca originalul, vocalii se străduiau cât mai mult să sune ca originalul, iar prezența scenică… Atâta cât poate să fie prezență scenică în Fabrica. Blame Hofmann au intrat primii. Publicul încă nu se strânsese în număr prea mare, că doar era ora 9 și jumătate. Sălița aceea mică, însă, populația a întors capul către scenă aproape hipnotizată pentru că, deși muzica era peste cum s-ar fi așteptat mulți să fie, proiecțiile din spatele scenei intrau hipnotic pe ritmurile progresive tipice Tool. Toți patru băieți sunt muzicieni adevărați și n-au fost leneși în adaptarea pe care au arătat-o publicului, ci au încercat, cât de matematic au putut, să redea atmosfera Tool. Puțină interferență cu publicul, au lăsat muzica să-și facă treaba. Bassul lui Vije te trimitea direct în spirala fiobonacciană, în timp ce ”Sandu Președinte” lua vocea și stilul lui Maynard și-i punea o carismă personală cel puțin interesantă. Casian (tobe) m-a surprins de cât de bine înțelege ritmurile astea nenaturale de 7/5, sau ce-or fi. Dar știm cu toții, cum conceptul Tool e condus de Adam Jones, la fel și aici, Alexandru Mitroi pare că ține totul din umbră. Ce reușea el să facă în stânga scenei și modul în care se înțelegea cu basul lui Vije, a ridicat ștacheta pentru cei ce au urmat mult prea sus. Bineînțeles, băieții au terminat cu un Lateralus la bis, în aplauzilele publicului deja dublat ca număr.
Le-a văzut el cum s-au dărâmat!
Apoi am experimentat ce înseamnă o pauză între concerte post-prohibiția românească, și deja mă întreb dacă mai e nefumător în România. Mă rog, ce știu eu? M-am lăsat de tutun acum vreo 2 ani. Și au urcat Prefix TM, tribut Sabbath. Am prins o bună parte din ce au cântat și, din fericire pentru ei, s-au raportat doar la vremea Ozzy. Solistul aducea bine cu celebrul britanic, iar efortul a fost unul onest. Din păcate, ștacheta a fost ridicată, cum ziceam mai devreme, mult prea sus. Chitara suna mai mult a Randy Rhoads decât a Toni Iommi, dar asta nu e un lucru neapărat rău. În schimb am avut o problemă cu basul și tobele. Basistul cred că e fan Chili Peppers mai mult decât Sabbath, că deși cânta corect, a preferat să sune a Flea, iar tobarul a bușit tempoul la vreo 2 melodii. Însă au plecat cu fruntea sus, pentru că le-a ieșit Paranoid de la bis. Se vede că sunt la început și sper să crească, pentru că e potențial!
Și apoi au venit Masterpiece, care sunt destul de vechi în domeniu, fiind headliner-i la diverse festivaluri de metal. Băieții înțeleg Metallica și nu par să se chinuie prea tare pe scenă. Chitariștii erau cel puțin decenți amândoi, însă m-am ofticat puțin să remarc faptul că solistul nu era și chitarist ritmic. Păi așa-i plătim noi tribut lui James Hetfield? Mă rog, clar sunt eu pretențios. Melodiile au fost corecte, însă mi s-a părut că aveau o sinergie bună, dar care nu-i avantajează cântând Metallica. Aș fi interesat de un album Thrash Metal original de la ei, pentru că au cunoștințele necesare. Dar hey, Creeping Death a fost chiar wow urlând din amplificatoarele lor.
Și din toată seara asta am plecat acasă doar cu gândul la cum a sunat și s-a văzut Vicarious la începutul Blame Hofmann și The Grudge. V-am zis că Lateralus e unul dintre cele mai bune albume metal scoase vreodata?
La cine? Sunt convins ca mai bine de jumătate dintre cei care citesc articolul acesta nu știu cine-i Violetta, iar cei care știu, sunt șanse mari să știe de la mine. Mă rog, Violetta este varianta Hannah Montana din America Latină – un fel de telenovela argentiniană a cărui public este, în maaaare proporție, compus din fete cu vârsta între 7 și 14 ani. Telenovela are drept protagoniști, cred, opt prieteni, care au filmat 230 (wow) de episoade pe parcursul a 3 sezoane. Iar acum vine și partea de marketing, Violetta (care e și numele personajului principal), are și multe elemente muzicale, precum și melodii originale, drept care s-a făcut și acest ”band”, pe modelul ”Rebelde”, și au plecat într-un turneu mondial, aterizând și pe Otopeni.
Concertul trebuia, inițial, să aibă loc pe Arena Națională, dar dat fiind faptul că fotbalul are întâietate față de siguranța și fericirea unor copii, organizatorii au preferat să nu plătească schimbatul gazonului și să mute spectacolul în Piața Constituției. Acum, tehnic vorbind, sunt de părere că un show în Piața Constituției, din punct de vedere al sonorizării și evacuării publicului, va fi oricând mai bun decât pe Arenă. Plus că este mai în centru, deci acces facil de la mijloacele esențiale de transport. Însă, bineînțeles că m-am lovit și de treaba românească: dată fiind mutarea, a trebuit să stau la o coadă de 20 de minute pentru ca niște voluntari să îmi dea relocarea scaunelor. N-ar fi fost o problemă dacă nu trebuiau să caute locurile pe niște hârtii printate în copie unică. Aparent două laptopuri și ctr+f costă prea mult pentru niște organizatori ai căror prețuri la bilete variau de la 130 la… atenție, 2145 (nu, nu e ora Champions League), douămiiunasutăpatruzecișicincilei. Prețul nu include transport. Mă rog, poate sunt eu prea pretențios.
Acuma, cred că vine și evidenta întrebare: dar ce am căutat eu acolo? În contextul în care în paralel se desfășoară festivalul Enescu, vine Balcanic Fest, duminică va băga Mos Def moca în Izvor, de ce la Violetta? Poi e simplu, am și eu o finuță pe care nu am cum să o refuz, mai ales în condițiile în care ne vedem foarte rar.
Hai, refuzați-o voi pe fetița asta…
Mă rog, ne-am relocat. La băuturi și token-e n-a fost coadă, și unde era, se mișca repede. Ne-am așezat pe scaune cu 3 minute înainte să înceapă spectacolul. Bineînțeles că era altcineva pe locurile noastre, o doamnă cu trei fete care își făcuse și ea, la rândul ei, relocarea, numai că scaunele ei erau ocupate de niște alții care, după față, nu prea știu ce-i aia bun simț, citit direcții la intrare, ascultat explicații pertinente. Așadar, am decis să-mi împart scaunul cu finuța mea, iar doamna să-l împartă cu una dintre fete, că până și gibonii se-nțeleg între ei. Apoi, trebuie neapărat să spun că timpanu-mi nu a fost mai încercat în umila lui existență atât de tare precum a fost la momentul apariției idolilor celor 20.000 de fetițe din Piața Constituției. Wow, cât zbierăt! La fix un minut după ce toată lumea a țipat, fetele de lângă mine s-au ridicat în picioare de fericire, vrând probabil să danseze, cum de altfel este normal. Nu însă și pentru băbăciunea tristă care stătea cu două rânduri mai în spate și care a urlat la domnișoara de lângă mine să se așeze, ca nu se vede de ea. Vă zic că eu, stând pe scaun cu spatele drept, eram cât fetița blondină de înalt. Însă băbăciunea spurcată a înțeles să-i interpreteze ochii nedumeriți ai fetei punând mâna pe ea și trăgând de ea să se așeze în timp ce urla la ea ”stai jos, n-auzi?”. Bineînțeles că fata s-a speriat și a început să plângă, iar dorința mea de a o încărca cu pumni pe femeia aceea a fost uriașă. Noroc că-mi cunosc prioritățile și pot pricepe cum unii oameni sunt psihopați (adică au lipsă totală de empatie). Ca să termin povestea, mama fetei stătea trei rânduri mai în spate, și s-a activat imediat, a venit să-și ia fata în brațe după care a îndemnat-o să facă ce vrea ea, să se distreze, că doar e concertul ei și nu al altora.
Și că vorbim de lipsă de empatie, mi s-a demonstrat încă o dată, dacă era cazul, că copii sunt super empatici. La un moment dat, de exemplu, Leon (iubitul Violettei) – da, chiar am scris asta – a invitat întreg publicul să se ridice în picioare și să sară la refren. Copii erau sceptici la început, însă s-au conformat. Imediat cum s-a termina melodia, toată lumea s-a așezat înapoi pe scaune, sau au redat vizibilitatea celor din spate. Sunt convins că vreme de o melodie, baba aia a turbat de furie.
Dar să vorbim și despre muzică și șou, nu numai despre oameni oribili. Am fost și eu la câteva spectacole organizate la viața mea, însă vă zic sincer că actorie mai proastă decât în show-ul ăsta nu mi-a fost dat să văd. Parcă se scremeau actorii să intre în personaj, iar lipsa lor de cunoștințe în limba engleza le-a dat o aură autistă. Muzica, în schimb, nu a fost tocmai proastă, și vorbesc serios când spun asta. Dar eu am făcut și afirmația că ”nu m-am simțit prost la Hanul Drumețului”, deci ce așteptări să aveți de la mine? Scena era măricică, cu diverse intrări și uși mobile, iar sunetul a fost impecabil, deși nu foarte tare, ca să protejeze auzul celor mici. La fel pot spune și despre lumini, n-au fost supărătoare și se vedea clar că organizatorii s-au gândit la public.
Cât despre Violetta Live (că așa înțeleg că se chema formația), s-au descurcat. Maaai mult sau mai puțin. Leon (din nou fac referire la el), a cântat cel mai mult live, ieșind la un moment dat chiar cu acustica după el. Partea bună este că toate compozițiile erau originale (spre deosebire de mizeriile alea de la ”Glee”), cu excepția variantei ”Let it go” în spaniolă; originalitate care a prins publicului. Christine (finuța mea) știa toate melodiile pe de rost, alături și de povestea fiecăreia. Formația care i-a acompaniat din punct de vedere instrumental se pare că a cam cântat live – undeva în fundal, Roger Waters style – și aveau și o basistă ce ”pălea” un instrument cu 5 corzi. Dintre toate melodiile, una mi-a rămas întipărită în minte, și chiar recomand să-i dați un play că n-o să vă spargă timpanul.
Bine, m-ați prins, mi-a plăcut și datorită ținutelor Violettei și prietenelor ei.
Apoi, pe-nserate, am întors capul către public și am fost uimit să văd cum toți părinții aveau fețele luminate. Bineînțeles, de la ecranul smarphone-ului pe a cărui baterie au avut cu siguranță grijă să o alimenteze înaintea evenimentului. Spectacolul s-a terminat cu ceva aplauze și vreo două plânsete, însă fericirea de pe fețele copiilor era debordantă, iar apoi înțelegi de ce ai da 3-400 de lei pentru un bilet care, cumva, reprezintă îndeplinirea visului unui copil. Pentru că merită, chiar dacă e marketing.
E cam primul articol despre vestimentație pe care îl scriu. Nu sunt un veritabil cunoscător într-ale modei pentru bărbați, că doar deh, cine mă știe vede că am ”dad jeans” și că port cămășile scoase din pantaloni. Însă când ocazia o cere, atitudinea se schimbă, deci implicit garderoba și felul în care o port. Nici nu vreau să vă ascund că nu suport, de exemplu, îmbrăcămintea anteniștilor. Sunt într-o lipsă totală de personalitate. Totul perfect, totul identic, mai ceva decât tricoul bleu al lui Băsescu. Nu sunt parlamentari să trebuiască să se îmbrace mereu la fel, însă cer personalitate vestimentară de la unii cu lipsă de personalitate, am probleme. Și totuși, îl știți pe Rareș Bogdan de la Realitatea? Ei, pe nenea acela eu îl consider ”cel mai bine îmbrăcat om” de la vreo televiziune ”mare” din România. Nu are doar personalitate, are și atitudine. Iese în evidență fără a fi un papițoi, iar modul în care-și asortează culorile și se poziționează pe scaun arată un evident ”mă simt bine îmbrăcat așa”. Ca să nu zic că-i ador batistele de la piept.
Bo$$, mersi, ești un simpatic, chiar dacă am pantalonii roz.
Partea nasoală e că ținuta costă, dar după cum spusără și americanii ”nu poț s’fași uomleta făr’ sî sparji niștii uouî”. Și am constatat cu plăcere că în feedu-mi de facebook, un fost coleg de facultate mai aruncă două-trei videoclipuri precum cel de mai jos.
Mie-mi pare că personalitatea și atitudinea trebuie să fie elemente definitorii pentru cel care poartă un costum. Nu trebuie să fii ginere, dar nici vreun ciurli-burli. Da, costumul clasic negru nu dă greș, și e bine să ai unul acasă, mereu pregătit pentru petrecerea tematică ”Tarantino” la care vrei să fii un ”Reservoir Dog”, asta ca să nu fac referire la evenimente mai tragice. E început de an, ce naiba! Dar dacă poți avea stil, de ce să nu ai? De ce să fii o picătură în mare, când poți fi expresiv chiar prin felul de a te îmbrăca.
Și cine nu mă crede, să-și ia bilete la Triggerfinger, că vin anu’ ăsta la Arene, iar băieții ăștia se îmbracă de nu se poate. Serios, au costume făcute, parcă, din mușamaua mamei, dar arată absolut fa-bu-los (iar ”s”-ul nu este ”gay s”). Și pe deasupra, mai și cântă al naibii de bine. Check it out, că au album nou.
Știți momentele alea când nu iți dai seama dacă să fii fericit sau trist? De exemplu, când se termină un serial foarte bun și ești fericit pentru că l-ai văzut, dar trist pentru că nu mai apare nimic nou? Sau o vacanță inegalabilă, tot pe aceeași premisa? La fel mă simt și eu acum.
A ieșit mult așteptatul ”The Endless River” al lui Pink Floyd. Dar de ce ”adio”? Pentru că cel puțin Gilmour a anunțat că acesta este ultimul lor efort muzical. Nu va fi nici un turneu de promovare, mai ales că au rămas doar în doi. Și totuși, cât de epic este acest album? În primul rând este un album în adevăratul sens al cuvântului. În condițiile în care mult râvnitul ”disc de platină” abia se mai dă, să reușești stabilirea recordului de pre-sales order nu este un lucru mărunt. Oricum, Pink Floyd este una dintre puținele formații care au făcut albume, și nu cd-uri cu melodii. Este foarte greu să scoți din context orice melodie de pe ”Dark Side of the Moon”, și aproape imposibil să înțelegi sentimentul din spatele oricărui interval melodic din ”The Wall” fără să asculți întreaga înregistrare, pe care și în ziua de astăzi eu o consider cea mai mare operă rock din istorie. ”The Endless River” nu se lasă mai prejos și ne trimite încă de la primele melodii la trecuturile șaptezeciste. Se prefigurează o compoziție cum numai ei pot scoate, chiar dacă albumul este majoritar instrumental, iar orga regretatului Richard Wright pare că poartă rolul principal. Emblematica sinergie prezentă până și inclusiv la ”The Wall” reapare într-o ipostază plăcut surprinzătoare. La anumite melodii poți să juri că e și Waters în studio.
How high can you get? Seriously?
Râul Nesfârșit nu face abstracție de la coincidențele tipice Pink Floyd, respectiv 3 melodii consecutive având lungimea de 1,42 minute, sau chiar titlul acestui disc fiind penultimul vers din penultimul album. Eu consider asta drept o reîntoarcere la, sau un tribut pentru psihedelicul Floydian atât în formă cât și în fond.
Dar, cum zic cu fiecare lucru care îmi place prea mult: este foarte slab. Vă rog să nu ascultați acest album și să nu simțiți sfârșitul muzicii cu adevărat clasice. N-are sens să vă amăgiți degeaba. E mai mișto muzica de la ”radio subway” sau ”mocking-dance-music” din Eden. Lăsați aprecierea doar necopților care ascultă așa ceva, și pe bătrâni să se retragă în liniște.
IsPaul zice 