București. Titan. Noaptea.

Era seară. Cam ora unu și jumătatea noaptea. Sau dimineața. Atât de arbitrare sunt orele dintre zile încât e dificil să te decizi. Mă rog, nici nivelul de intoxicație la care ne aflam nu ne ajuta să fim mai deciși cu privire la care este ora exactă, însă asta nu ne-a oprit să lăsăm mașina în parcarea blocului de pe bulevardul 1 Decembrie 1918. Ciudat nume de dat unei străzi, că e departe de a fi bulevard. Și cu siguranță la anul nu se va întâmpla nimic memorabil pe acest asfalt întrerupt de șine de tramvai.

Când am părăsit casa scării blocului, prima reacție pe care am avut-o a fost constatarea liniștii, o caracteristică adesea inexistentă între blocurile bucureștene încălzite de soarele începutului călduros de septembrie. Bineînțeles, liniștea ține atâta cât țin semafoarele mașinile blocate. Deîndată ce culoarea se transformă în nuanța unui mojito luminat de ledul barului, liniștea dispare și principalul alungător al tăcerii este frecarea anvelopei de plăcuțele de metal din preajma liniei de tramvai. Poți jura că cei care trec grabnic pe lângă tine au pană. Dar gălăgia asta nu ține decât 2-3 mașini, asta pentru că dăm colțul la Poarta Faur și mașinile pot circula pe asfalt.

Totuși, drumul până la Poarta Faur n-a fost lipsită de personaje. Cel mai mirific fiind un om al străzii care se așezase destul de elegant pe bordura roșie-negoiță, acest nou element al spectrului luminos. Roșul-negoiță este cel mai spălăcit de praf și scorojit de soare roșu pe care-l poate lua drept culoare o bordură făcută dintr-un beton în care s-a turnat ceva ce probabil inițial, în paletar, era un roșu-psd. Mă rog, în lumina led-ului aflat la 10 metri în sus, dar umbrit de frunzele de platan încă verzi, șeful trotuarului stătea picior peste picior, ne arăta petele de pe pantalonii săi bej în timp ce sorbea tot fumul din țigara lungă proaspăt-aprinsă. Atunci am realizat că modelele noi de țigări nu mai au acel celebru filtru maro care dădea culoare gestului. Nu. Sunt albe toate țigările, de fițe, astfel încât fiecare șef fără casă pare că are stil. Mai ales dacă are și barbă și stă picior-peste-picior. Evident, trecând pe lângă el, i-am strâns soției mâna mai tare, un gest pe care l-am regretat cum am depășit individul, el părând mai pașnic decât un ied căruia îi dădeau cornițele.

Ajunși la prima intersecție semaforizată din drumul nostru, am decis traversarea în diagonală. Bine, nu ca japonezii care sunt într-atât de civilizați încât și-au inventat această trecere. Nu, noi am trecut strada de două ori. La al doilea semafor, așteptând, i-am auzit. Trei mașini, geamurile date jos, fiecare cu muzica ei. Unul cu bumpți-bumpți, altul cu rocăreală și, veșnicul manelist. Cel mai câștigat din afacerea asta a fost, evident, manelistul, care a fost aplaudat la scenă deschisă de cei trei tineri care-și lingeau berile la banca din fața blocului. Și când zic aplaudat, nu exagerez, doi dintre ei s-au apucat să țină ritmul manelei care se auzea destul de tare la ora 2 fără un sfert. N-am putut decât să mă gândesc la săracii creștini care dorm cu geamurile deschise ca să facă față nădușelii. Căci da, nu era frig. În București, începutul de septembrie poate fi foarte ușor confundat cu sfârșitul de iulie în Brașov.

Dar continuându-ne drumul pe minunatul mozaic roșu-roz-roșiatic-gri-negoiță care acoperea trotuarul doar pe jumătate, am avut marea plăcere să evit călcarea a ceea ce putea fi descris drept cel mai mare gândac de bucătărie pe care l-am văzut. Nu exagerez, era cât palma unui copil. Și deși știa să zboare, și-a continuat rapida deplasare pe propriile-i picioare. Nu am stat să le număr, nu mă ajuta nici ebrietatea.

Ținându-i mâna soției într-a mea am trecut pe lângă prima sală de jocuri unde afară, un tatuat și un non-tatuat aveau o conversație care, din limbajul non-verbal, părea a fi de factură incipient-agresivă. Cel tatuat era expansiv, parcă încerca să cucerească teren cu mâinile. Însă situația era sub control, bodyguardul sălii de aparate avea grijă să nu degenereze situația.

În drum spre ce va fi a doua sală de jocuri a trebuit să ne desprindem mâinile ca să facem loc unui domn care ne dovedea că starea noastră era de oameni normali. Beția în care se afla era de fericire. Parcă îți dai seama când bețivul de pe stradă e trist sau fericit. Ăsta avea capul sus și când se prindea de stâlpii pe lângă care trecea știa că nu îi sunt prietenii săi cei mai buni, ci doar un mijloc de câștigare a luptei cu gravitația. Genul de bețiv simpatic, dar al cărui stare te face să-ți dorești să ajungă mai repede acasă. Și fericirea lui a fost amplificată de mica cumetrie ce avea loc la parterul blocului lângă care ne aflam. Geamul era deschis și vreo două voci bărbătești dezbăteau vesel o temă. Nu știu ce temă, dar intonațiile lor arătau că era importantă și destul de hazlie, mai ales susținută de muzica populară ce cânta în surdină pentru noi, dar suficient de tare pentru ei încât să-i facă să ridice vocile sus ca să-i audă și plimbăreții nocturni.

Dar iată-ne ajunși în fața celei de a doua săli de jocuri, unde erau vreo cinci băieți afară dând atenție unui al șaselea care povestea ceva ce probabil tocmai se întâmplase: câștigase mulți bani. N-ai crede că în București se poate întâmpla și asta, dar aici banii chiar se câștigă! Mă bucur pentru el și sper să-i fi cheltui pe toți în același loc, adică la cazinou.

Apropiindu-ne de Trapezului, am trăit un deja vu destul de interesant. În două rânduri, câte doi băieți stând pe băncile de la bulevard erau aplecați asupra ecranelor telefoanelor și erau, evident, foarte tăcuți. Sper că e totul în regulă cu ei. Pentru că înainte de magazinele de la Trapezului erau ceea ce poate fi descris drept două pițipoance care stăteau la povești. Nici urmă de telefoane, iar discuția părea că începuse de ore bune și era atât de intrigantă încât le-a ținut pe cele două fete pe bancă așa, peste noapte. Probabil singurele două personaje pe care le văzusem până atunci care nu se pliau în scenografie.

Dar am judecat prea devreme. La nici cincisprezece metri de pițipoancele cu pricina, ne intersectăm cu trei adolescente, până în șaisprezece ani, care mergeau în sensul opus nouă. Când au trecut pe lângă noi n-am putut să nu remarc că toate miroseau la fel, a același parfum. Sigur s-au dus la ziua cuiva și s-au pregătit la una dintre ele acasă. Simpatice, dar obosite. Se vede că nu prea obișnuiau să facă asemenea ieșiri târzii. Era aproape 2 noaptea, totuși.

La Trapezului erau vreo 10 băieți pe băncile din fața magazinelor, distribuiți în vreo 3 bisericuțe. Una dintre găști avea și reprezentante ale sexului frumos, lucru care nu ar trebui să mă surprindă, dar totuși a făcut-o.

Dând colțul, la propriu, la Trapezului, mirosul de metrou de la gura de ieșire îmi aminti clar că sunt în București. Până în acel moment, olfactivul era singurul simț care avea semne de întrebare cu privire la locul în care mă aflam. Și că tot vorbim de olfactiv, rahatul de câine de pe trotuar ajuta la re-aducerea aminte a urbei în care ne făceam plimbarea. Ciudat și curios lucru, totuși, în tot drumul nostru am văzut vreo trei pisici maidaneze și niciun câine. Probabil că cineva s-a ocupat și de asta, vreun primar mai zelos, vreun Negoiță mai neprietenos cu câinii, nu știu. Cert este că am întâlnit și un câine, imediat după aceea, probabil creatorul rahatului descris anterior. Era un labrador care părea alb în lumina stradală, foarte frumos, dar bătrân. Mi-am dat seama că era bătrân din cauza lipsei sale de chef de joacă, rasa fiind recunoscută pentru cât de jucăușă este. Și din cauza stăpânului care părea că nu mai are răbdare cu el.

Ajunși la intersecția cu Steriadi, am zis să intrăm pe strada noastră, și cum altfel să fim primiți decât de comitetul de englezoi. Le zic așa pentru că este o gașcă de băieți în cartier care se adună la șaorma de la colț cu mașinile lor cu volan pe dreapta: un Lexus, un BMW decapotabil și unul ne-decapotabil. Numere galbene, tot ce trebuie. Sunt simpatici, dar dacă ar vrea să semnalizeze cât sunt de ”din aceeași gașcă”, cred că nici tatuajul în frunte nu i-ar face mai evidenți decât îi fac mașinile pe care le conduc.

Surprinzător, la pariuri sportive era închis. Evident, doar Barca nu joacă la 2 noaptea. Însă semințele și cutiile de bere de pe treptele din fața pariurilor păreau proaspete. Probabil gașca s-a spart pe la 1, 1 jumătate. Se putea simți mirosul de semințe sparte între niște dinți cu igienă îndoielnică. Nutline, că de ce să fie cu ”plecabilitate”, lua-ne-ar reclamele în râs.

Urcatul treptelor în scară a părut o veșnicie, dar veșnicia aceea a avut răsplata ei: cea mai bună bere pe care am băut-o în viața mea. Mă rog, exagerez. Dar era rece, din frigider, și mie îmi era o sete de puteam să beau apă din Dârba. Sau Dâmbovița, pentru bucureștenii care n-au prins gluma. Bună bere. Bun somn. Bună plimbare.

PSD s-a râzgândit

PSD se tot râzgândește de când a luat cam tot ce e putere în țară. Iată câteva subiecte pe care au dat-o la alba-neagra cu frumoasa noastră țărișoară.

Uite taxa de solidaritate – nu e taxa de solidaritate https://goo.gl/KBwXJm

Uite salariul minim pe economie – nu e salariul minim pe economie https://goo.gl/UDFTSd

Uite manualul de sport – nu e manualul de sport https://goo.gl/dCmegd

Uite OUG 13 – nu e OUG 13 https://goo.gl/LKEPCj

Uite linia unică de autobuz – nu e linia unică de autobuz https://goo.gl/dVwZ5o

Uite Prim-ministrul – nu e Prim-ministrul https://goo.gl/6DXLVX

Uite impozitul pe cifra de afaceri – nu e impozitul pe cifra de afaceri https://goo.gl/eQQVVC

Uite statuia – nu e statuia https://goo.gl/XDm5f7

Uite data fixă pentru adoptarea euro – nu e data fixă pentru adoptarea euro https://goo.gl/Makb9S

Uite pensia privată – nu e pensia privată https://goo.gl/tek6A4

Da, IsPaul, dar care-i problema? Mai greșește omul…

E bine că cineva își schimbă părerea. E rău că trebuie să și-o schimbe. Mai pe românește, ar fi mai bine să aibă de la început idei sănătoase și să nu se facă de râs. Și și mai important ar fi să nu se întâmple genul acesta de rahaturi de începători incompetenți când se află la cârma țării. Nu de alta, dar pică burse, se sperie investitori, se volatilizează piețe, se amețesc pensionari, se pensionează generali. Haos. Și dacă unele dintre râzgândeli sunt ilare, altele sunt periculoase și arată clar un lucru: PSD nu e capabil să guverneze coerent.

Top 12 artiști cu videoclipuri pe care trebuie să le vezi

Top 12 artiști cu videoclipuri pe care trebuie să le vezi

De câteva zeci de ani nu mai există conceptul de artist fără videoclip. Orice melodie mai bună trebuie să fie însoțită de ceva imagine. Unii se filmează dansând, alții cu mașinile lor scumpe și gagicele plătite să-și arate siluetele. Alții se filmează doar cântând. Dar de ce să nu fii și un pic creativ cu videoclipul tău? De ce să nu completezi muzica prin ceea ce faci vizual? Uite câțiva artiști care reușesc asta chiar foarte bine.

  1. Michael Jackson

Începem cu cel mai evident. Omul a revoluționat videoclipul. A creat chiar veritabile filme și a fost mult timp omul cu cel mai scump video. Recomand: Ghost, un video pe care l-am văzut întrerupt de pauze publicitare pe MTV, pentru că are 40 de minute. Asta ca adiție la clasice.

  1. Eminem

Băiatul ăsta are și multe proaste. Foarte multe, din păcate. Dar cele cu care va fi în permanență asociat sunt video-urile ”caterincă”, unde apare în cele mai ciudate ipostaze făcând mișto de lume. The Real Slim Shady sau Without Me vorbesc de la sine. Dar Referința e dată, zic eu, de primul lui video de acest gen: My Name Is.

  1. White Stripes

Din păcate ăștia nu mai activează. Dar le știm cu toții videoclipul de la Seven Nation Army, că nu poți să-l privești mai mult de 20 de secunde fără să te apuce amețeala. Mai e celebru și Hardest Button to Button, dar ca referință voi pune ”Fell in Love With a Girl”, ceva care ieșea din tipare mult, până să apară the Lego Movie.

  1. Radiohead

Radiohead iese în evidență constant prin muzică, nu doar prin videoclipuri. Dar acum avem de vorbit despre faptul că nu găsim două la fel. Fiecare e ciudat, ca ei, dar te fac să stai lipit cu ochii de ecran până la capăt. Doar să nu scapi ceva din ochi. Încercați numai să nu vă uitați până la capăt la Karma Police.

  1. Black Keys

Prea mult alternativ unul-după-altul. Dar nu strică. The Black Keys aleg mereu să facă video-uri la care nu te-ai aștepta. Dubioase sau sub formă de trailer de filme, întrerupte constant sau liniare, toate-s atipice, dar cum trebuie. Și ca să înțelegem despre ce vorbesc, îl luăm pe Fever, care n-are nicio treabă cu melodia, dar e videoclip.

  1. Die Antwoord

N-am să uit niciodată prima întâlnire cu băieții ăștia Sud-Africani. Muzică ciudată, ritm ciudat, satiră cât cuprinde. Da, Fatty Boom Boom a fost primul, așa că îl pun și aici. De altfel, pe oricare l-aș fi aruncat în listă ar fi avut un impact similar.

  1. Tool

Hai cu progresivul. Că ce e progresivul fără imagine? Păi nu e. Și la Tool, partea mișto este că al lor chitarist, Adam Jones, este și artist vizual care lucrează la Hollywood creând diverși monștri sau dubioșenii pentru filme. Uitați-vă, numai, la Parabola. Uitați-vă!

  1. Daft Punk

Francezi ciudați. Mă rog, nu prea. Băieții nu s-au dezis de imagine. Au un album întreg făcut desen animat, respectiv Discovery-ul. Până acolo au avut diverse chestii nonconformiste, precum Da Funk, dar alegem un clasic acum, Around The World.

  1. Gorillaz

Ăștia sunt un proiect muzical-vizual. Practic singurii membrii permanenți în ”formație” sunt Damon Albarn și Jamie Hewlett. Primul se ocupă de muzică, celălalt de imagine și grafică. Faptul că ai o structură coerentă la tot ce e vizual dă un mare plus artistic, și fiecare videoclip al lor trebuie văzut, chiar dacă e desen animat. Așa că haide să-l vedem pe Bruce Willis cum îi fugărește pe băieți.

  1. Fatboy Slim

Un nebun din multe privințe, dar epic din altele. Christopher Walken dansând pe Weapon of Choice arată cât de mișto poate fi vizual. Sau progresia aia evoluționistă din Right Here Right Now trebuie menționată, dar o să aleg un videoclip care mi-a marcat copilăria: Ya Mama. Push da tempo, îi mai zice lumea.

  1. Rammstein

Metale germane. Nu e numai cu foc. E cu satiră, ca în Amerika. E cu grași în Keine Lust. E cu călugări în România în Rosenrot. E cu canibali în Mein Teil. Nici nu știu ce să aleg. A, ba da. Știu. O să o punem pe Albă-ca-Zăpada și cei 6 pitici.

Mențiuni onorabile:

Kanye West – e plin ochi de ego, dar știe și cu muzica și cu video-ul. Vezi Gold digger.

Sia – Nu-mi place muzica în mod deosebit, dar modul în care-și îmbină vizualul cu auditivul e wow.

R.E.M. – Din nou alternativ. Dar cu mult simbolism în vide-uri. Vezi Losing My Religion.

Jain – E încă la început franțuzoaica, dar uitați-vă la Makeba.

Bjork – nu știu de ce nu e în top, ar trebui să fie. Oricare e de urmărit.

  1. Alt J

Clar primul loc. Am descoperit relativ recent formația asta, iar dacă muzica nu e ceva cu care să rezoneze oricine, videoclipurile sunt de văzut. Cam toate. De la In Cold Blood, la Deadcrush, Hunger of the Pine și Taro, toate au o poveste aparte pusă foarte mișto în scenă. Și ca să vă impresionez, urmăriți Breezeblocks până la capăt, și de la început.

Mizeria de marketing de la “toateblogurile.ro”

Mi-am făcut cont pe toateblogurile.ro acum vreo șase ani. Și șase luni. Poate chiar și șase zile. Mă rog, am fost atras de ideea de a-mi promova cumva ce scriam pe wordpress la acea vreme. Dar am renunțat când am văzut că totul e cu bani și extrem de complicat. Nicio formă de social media decent, nimic senzațional. Și ca orice om care renunță, nu mai intri pur-și-simplu. Nu-ți dezactivezi contul, sau ceva. Toate bune vreme de vreo cinci-șase ani. Apoi a început spamul.

Spam… spam… dă-mi bani ca să… spam…

Primesc săptămânal de la băieții ăștia mesaje cu ce oferte de nerefuzat mai au ei. Un banner, ceva. O atenție, o măslină. Să mai bagi un ban. Deschid mail-ul, din instinct, ca să dau unsubscribe. Surpriză, niciun link, nimic. Zic, hai, poate e așa… la sanchi. Mai primesc un mail, de la același admin. Și altul. Până fac pe Ispas și răspund.

Intransigență și persevernță în intransigență

Dar n-o las așa, zic să intru totuși pe portal. Intru, resetez parola (nicio șansă să o mai țin minte). Văd că sunt membru de perioada menționată mai sus și că am vreo 80 de notificări. Niște alți blogări îmi cereau ceva prietenie. Dau click și mă dă afară de pe pagină. Mai dau o dată să intru și-mi zice că nu există adresa. Verific, era cea cu care mă logasem acum 3 minute. Intru în mail și stupoare, toateblogurile.ro îmi răspunse prompt.

El își cere, neștiind că scuzele se prezintă.

Iar eu, nenorocit, cum mă știți, răspund la rându-mi.

Cum ziceam, perseverență și intransigență. Pleonasm în general, nu și la IsPaul

Or, așa ceva nu se poate, stimabililor. Eu înțeleg că sunteți români și că ăsta-i comportamentul standard la noi, dar dacă vreți clienți, puneți mâna și băgați-vă un buton de unsubscribe în mail, ceva grafică și un pic de decență în relația cu clienții. Asta cu ”îmi iau jucăriile și plec” nu aduce profit nimănui, doar de aia aveți lipsă de bannere. Inutile, trăi-ne-ar adblocku.

De ce Soroș?

Bau-bau-ul actual al politicii românești e Soroș. Soroș în sus, Soroș în jos. De atâtea ori am auzit numele ăsta că deja sunt cumva imun la el, ba chiar îmi provoacă rictus. Soroș nu mai bagă bani în România din 2014. Cu toate astea e pe prima pagină a agendei comunicaționale a partidelor ”aflate la guvernare”. Și pun între ghilimele pentru că sunt vreo 2 partide extremiste care nu se află la guvernare dar care aderă la comunicarea asta. Păi de ce e așa? Am să fiu succint. Sper.

Partidele știu și pot să comunice împotriva și doar împotriva unor entități organizate central. A se înțelege că unui partid îi este ușor să atace, în principal, un alt partid sau o altă instituție centralizată. Aduceți-vă aminte atacurile intra-partide, unde includem liderii acestor partide, sau atacurile împotriva altor țări, UE, NATO, ISIS, etc. Dar împotriva unor ONG-uri mărunte, sau, mai rău, împotriva unor indivizi neafiliați, atacurile sunt foarte greu de transformat în ceva legitim. Imaginați-vă tot PSD-ul împotriva lui IsPaul – neafiliat. S-ar face de râs. Dar împotriva lui Soroș care ”are acțiuni la WordPress” e mai ușor. Eu sunt doar un soldat condus de interese financiare. Muuult mai credibil și mai dificil să se facă de râs.

Ok. Dar ce are societatea civilă de nu poate fi atacată individual? Păi ea e organizată doar pe sfere de interes. Nu există ONG-uri anti-PSD. Există ONG-uri cu interese ecologice, cu interese sociale, integrare, etc. Ele se activează doar când o anumită politică dusă de guvernanți contravine agendei lor și se vor bucura când o alta se pliază perfect pe agenda lor. Toate ONG-urile care au ieșit în stradă împotriva exploatării Roșiei Montane vor jubila dacă guvernul va face tot posibilul ca Roșia Montană să intre în patrimoniul UNESCO. Evenimentele de genul acesta se întâmplă foarte des. De exemplu, pe politici de tineret, când s-a dat gratuitate transportului studenților pe CFR, toate organizațiile au emis comunicate în care anunțau asta și felicitau decizia. Cine sunt ONG-urile astea de tineret care au felicitat guvernul PSD pentru transport gratuit și măriri de burse? Păi aceleași ONG-uri ”soroșiste” care critică mereu guvernul și îl vor dat jos, conform celor ”de la putere”.

Un exemplu este CTR și Membrii săi. Mihai Dragoș a fost acuzat de România TV că ar fi indirect finanțat de Soroș (click pe numele său). Apoi același CTR a felicitat guvernul pentru mărirea burselor și transportul gratuit oferit studenților. Or, cum vedem noi ca un soroșist adevărat să aplaude o măsură a unui guvern pe care-l vrea dat jos?

Alte zeci de astfel de exemple se mai pot găsi, dar nu ne pierdem vremea cu ele. Trebuie doar să înțelegem că societatea civilă nu funcționează ca un partid. Nu are o schemă comună de acțiune și nu ”întreaga societate civilă” se va poziționa împotriva unui guvern democratic, ci punctual împotriva anumitor politici duse de acesta. ONG-urile se finanțează din diverse surse, de la granturi europene, naționale sau locale până la fonduri private. Eu am lucrat la un ONG care a accesat vreme de zece ani fonduri europene de câteva zeci de milioane de euro. Dacă un singur ONG poate să facă asta, și șansele ca românul de rând să fi auzit de World Vision sunt mici, calculați un pic câți bani a băgat Soroș în România. 160 de milioane de dolari în 25 de ani. 6 milioane de euro pe an. Țin să mă repet, ONG-ul la care lucram lua jumătate din suma aceea pe an de la UE. Cum vă puteți imagina că suma aia, dispersată prin burse individuale și finanțări pe proiecte, ar putea strânge sute de mii de oameni împotriva unui întreg partid, când un ONG care consumă peste 3 milioane de euro pe an cumpărând autobuze pentru elevi și făcând tabere pentru prevenirea abandonului școlar nu e luat în seamă de Guvern când vine vorba de politici educaționale? Cum credeți voi că Soroș poate constrânge un om ”finanțat” de el să acționeze la cerere când Orban, premierul Ungariei, fost beneficiar de bursă Soroș luptă acum împotriva lui? E simplu, Soroș e o invenție care nu contraatacă. E un zid care doar primește. ”Tace agresiv”, cum zicea o burtieră. O fundație care luptă pentru incluziunea socială cu echivalentul a jumătate din ce dădea Soroș în societatea civilă nu este nici măcar luată în seamă de guvern pe plan decizional. Cum ar fi ca PSD să se ia de un ONG care vrea ca copiii să meargă la școală? Și-ar da cu firma în cap. Dar să se ia de o organizație de tineret care are un șef prieten cu cineva care are o fundație care a fost cândva finanțată de Soroș e super-simplu, pentru că agenda lui Soroș nu e cunoscută de mai nimeni. Se știe în linii mari că luptă pentru democrație și toleranță, două lucruri disprețuite de cei care se lovesc de lobby-ul societății civile. Cum să existe societate civilă când există alegeri. La ce ne trebuie nouă pe cineva care să influențeze politicile de tineret când avem un partid care a câștigat alegerile? E clar, cineva vrea răul României… Nu, de fapt vrea binele unui segment de populație care nu e luat în seamă de ”infailibilul partid”. Iar Soroș nu există în ecuația asta. Cine vrea să-l bage vrea doar să sperie un electorat needucat livrându-se pe sine drept salvator. Da, Dragnea, despre tine și neputința ta e vorba.

Agresiv, Soroș ăsta. Dar mai ales tăcut.

În cultură nu există democrație

În cultură nu există democrație

Cum adică, nu există democrație? Păi nu ar trebui să existe democrație. Poate capitalism, dar nici ăla în adevăratul sens al cuvântului. Și haideți să vedem la ce mă refer.

  1. TV

Dacă i-am lăsa liberi pe toți, toate posturile radio, tv și altele, ne-am umple de manele și de nurori pentru mamă, precum și de telenovele cu calități îndoielnice. Dar sunt ca ciupercile după ploaie emisiunile astea gen ”insula pasiunii” și nu vezi, dar pur și simplu nu vezi, cum să mai ieși din prostia asta. Păi dacă n-am fi dat-o, de la bun început, cu Teo și Mircea șou și alte aberații, nu ajungeam s-avem Kanale și Antene de rahao. Capatos ar fi fost, uhm, necunoscut. Dar hey, capitalismul vinde, oamenii vor democrație, s-aleagă ce vor ei. Nu le place să schimbe kanalu. Păi fix aia e problema, 0teveule, că exiști! Dacă n-ai exista, dacă n-ai da mizerii, lumea n-ar avea de ales decât să se cultive cu chestii decente.

  1. Radio

E un radio în Brașov, Super FM se cheamă, e fix opusul lui Rock FM. Adică da, dă manele. Slogan? ”Mulți ascultă, puțini recunosc”. Adevăraaaat. Ha-ha-haaaa! Și când dau de ultima melodie Smaili în taxiu mă umplu de bube. Bineînțeles că există alternative, cum ar fi muzica bună. Avem și de-ai noștri și sunt și de-ai lor, dar se difuzează muzică simplă, cu structuri repetitive, pentru că românul n-are timp să se educe. De ce să știe el ce e aia timp de 5/4 când îi dai un banal 2/2 și hopa! a ieșit maneaua. Gusturile se educă, boss! Dar tu ascultă versurile complexe ale lui Mihăiță Piticu, că zice bine el ce zice acolo, de ce să dai ureche la ultimul album Gorillaz, nu-s ăia cu desene animate? Dar ce, suntem copii?

  1. Festivaluri și concerte

Repede, cine cântă la Neversea? Sunt vreo 2-3 buni, un Fatboy Slim, un Tiesto. Dar e și Jason Derulo (ăsta-i ăla cu ”știi ce să faci cu fundul ăla mare și gras? Scutură-l, scutură-l, scutură-l”). Cum poți s-o pui pe Dua Lipa pe aceeași scenă cu Benny Benassi? Șeful la videoclipuri sexiste și muzică proastă. Trist. N-am nimic cu cei care merg la festivaluri, sunt destui artiști buni care trebuie promovați, dar când ați auzit voi ultima dată Metallica la un radio non-nișă? Știți că și-au scos album? Realizați că dacă vin mâine în țară umplu Arena Națională doar ei? Dar hey, punem trei artiști depășiți, unul cunoscut și ne facem că e cel mai tare festival evăr. Aia e, cultură…

Dacă știi cine e specimenul, ești o victimă a democrației în cultură
  1. Cărți

Cum era sloganul? Te fac ”neprost”? Repede, care e cea mai recent lansată carte românească pe care ai citit-o? Când, în ce an a apărut? Dacă l-ai citit pe Godină nu se pune, că ăla e excepție. Dar cu mizerii ca ”Suge-o Ramona”, sau Andrei (că deh, orice mizerie trebuie să aibă și continuarea ei) nu poți să zici că ai cultură în România. Ai o formă de entertainment, care nu este tot una cu cultura. Nici să citim Solenoid-ul lui Cărtărescu nu e afacere, dar măcar acolo, undeva la mijloc, să ne plasăm. Să nu citim 50 de umbre maro, varianta în română. Să citim, nu știu, toate cărțile alea de le-am luat cu ziar și zac prăfuite în bibliotecă. Toată lumea le are, sunt zeci și sunt luate în majoritar pentru estetică. ”Ia uite ce frumoase sunt ele la fel, toate, nedeschise, încă sigilate, cum stau ele… ce? Să le citesc? Păi dacă le citesc, le dau jos folia protectoare și le scade valoarea!”

  1. Teatru/operă

Ce-i aia? Niște forme de artă arhaice pe care nu avem cum să le înțelegem că urlă ăia pe scenă și nu o cântă pe aia cu ”prințesa prințeselor” și plus că dau aceeași bani și văd cu efecte speciale, cu super-eroi, cu astea. Și că tot vorbim…

  1. Filme

E proastă cinematografia românească – replică standard a celui care vede un film românesc pe an. Adevărat, e slăbuță. Dar motivele sunt multiple: nu mergem nici la filmele bune (decât la Garcea și oltenii), ni se creează impresia, prin comparație cu Hollywood-ul, că filmele românești sunt proaste pentru că nu sunt spectaculoase. Dar doar pentru cunoștințele voastre: filmele actuale holiuidiene profită de același tip de scenariu și ritm standard de la Star Wars în coace așa cum profită toți cântăreții pop de autotune. De aia când vedeți un film românesc vă displace, că nu e ușor de urmărit, vă solicită și intelectul, nu doar simțurile. Și vă mai pune pe gânduri fără să vă ofere totul pe tavă. V-aș recomanda vreo două astfel de filme, dar sunt sigur că nu vă veți uita la ele.

Poți începe cu ăsta. Și dacă l-ai văzut, recomand o revedere.
  1. Instituții culturale

Și uite încă o urmă a decadenței: când în instituțiile culturale se implică oameni politici. Știați, de exemplu, că Maria Grapini are 2 cărți scoase la Uniunea Scriitorilor? Știați că Varujan Vosganian, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, este și cel mai tradus autor român? Păi cum să nu ne susținem noi adevăratele valori?! Uitați-vă pe cine trimitem la Eurovision… numai somități.

  1. Concluzie

Păi mă, boss, cum să dai prostimii prostii? Va rămâne proastă. Iar prostimea, dacă nu cunoaște alternativele, tot prostii va dori. Ați auzit expresia aia ”gusturile se educă?”… Cum credeți c-am început noi să renunțăm la mâncat rădăcini și plante și am ajuns să avem chestii precum foie gras sau somon fume? Cum? Nu toată lumea a auzit de astea? Deci e o problemă și în cultura culinară, că de aia îi zice ”artă gastronomică”, pe modelul: or fi ele, fructele de mare, ieftine, hrănitoare și bune, dar tot mai bun e micul cu timișoreana și muștar fără gust.

Dacă nu punem mâna și nu scoatem imbecilizarea din cultură, datorată în majoritar democrației, îi merităm pe Capatos, Badea și Gherghe. E bună democrația, dar nu în cultură. Aici chestiile proaste se văd de la o poștă și trebuie stârpite, că generează proști. Și da, adu-ți aminte de articolul acesta data viitoare când ai să vezi vreo pițipoancă cu șlapi pufoși sau vreun ”șofer” de bemwe cu maneaua la maxim la semafor.

Dacă-i face Dulce and Garbana nu înseană că sunt mișto… Serios, nu purta așa ceva!

Ce înseamnă ”tefeleu”, ”tefelist”?

Mi-am pus întrebarea asta acum vreo 5-6 luni și eu. Și mnu, nu eram sigur. Simțeam nivelul peiorativ al termenului și puteam ghici cam care e direcția către care bate, dar nu puteam să-mi dau exact seama. Și exact mi-am dat, sursa fiind însuși Mirel Palada, cel care a și contribuit major la popularizarea termenului. De menționat că el preferă ”tefeleu”.

Bine-bine, dar ce înseamnă. Păi e citirea pe litere a abrevierii de la Tânăr Frumos și Liber – TFL – tefeleu/tefelist.

Termenul de Tânăr Frumos și Liber a fost popularizat major de presa pro-guvernamentală pe la sfârșitul lui 2015, în principal o dată cu evenimentele ce au succedat incendiului din Colectiv. Principalul purtător de stindard a fost Mircea Badea care structura, seară-de-seară, formularea ”tinerii frumoși și liberi care se dau cu curu’ de pământ”. Din conveniență, s-a optat pentru abrevierea TFL, de unde și tefeleu/tefelist.

Ok, dar cine sunt tefeleii? Păi tefeleii pot fi diverși. Depinde pe cine întrebi. În majoritar, un tefeleu trebuie să aibă un puternic sentiment anti-corupție. Nu ai acest sentiment, nu ești tânăr frumos și liber. Cum în țărișoara asta scumpă a noastră cele mai multe scandaluri de corupție gravitează în jurul PSD, un tefeleu are tendința evidentă de a fi anti-PSD, deci un junghi în coasta comunicațională a purtătorilor de mesaje.

Nu supărați tefeleii. Ies în stradă și fac scandal, dau jos guverne, timorează nehaliții…

Pe lângă credința anti-corupție se mai atribuie multe alte elemente tefeleilor, însă niciunul, care nu derivă din asentimentul principal, nu este definitoriu. De exemplu, se face des confuzia între tefeliști și varianta americană SJW – Social Justice Warrior – Luptător pentru justiția socială. Acești SJW sunt niște bigoți ai politicii corecte care duc totul către niște extreme de neimaginat. Și da, un SJW în România ar putea fi băgat în găleata cu tefelei, pentru că nici ei nu suportă corupția, dar nu și invers. Cunosc tefelei xenofobi și homofobi dar care și-ar da viața numai să nu se exploateze Roșia Montană. Altă greșeală e să se creadă că tefeliștii sunt corporatiști sau hipsteri. Iarăși greșit. Sunt destui membri PSD (deci implicit non-tefelei) care lucrează în corporație sau cred în S-ul din PSD – socialul din SJW.

Mă rog, ați prins ideea. E greșit să presupui orice altceva despre un tefeleu/tefelist cu excepția urii lui față de corupție și elementele asociate acesteia.

Și ca un bonus, eu prefer varianta ”tefeleu”, pentru că se apropie mai bine de originea termenului. Un tefelist se presupune fie că lucrează la TFL (comparație cu ceferist), fie că ține cu TFL (comparație cu dinamovist). Sau da, poți fi tefelist dacă ai peste 35 de ani și urăști corupția, a se înțelege că legal, după 35, nu mai ești tânăr.