România are nevoie de reformă electorală. Iată cum!

Sunt multe lucruri care trebuie schimbate în România, de la borduri roșii la țara în sine și conducătorii ei. Însă sunt puține lucrurile care pot fi schimbate peste noapte și care ar putea să aibă un impact atât de mare asupra funcționării unui stat democratic ca raportarea la procesul electoral. Și voi încerca să mă explic. Mai exact, modul în care liderii politici și cei care iau deciziile sunt aleși le conferă acestora o formă de imunitate non-legiferată față de electorat. Adică dacă nu sunt aleși direct de către aceștia nu au senzația că trebuie să răspundă pentru ceea ce fac în fața lor, ci doar în fața celor care au făcut numirea lor pe poziția de pe buletin posibilă. Rădulescu sau Bacalbașa nu au nicio urmă de dorință de a răspunde în fața electoratului ci doar în fața partidului. Puțin le pasă de bun-simț și logică, dar când vine vorba de tăiat macaroana din partea puterii se vor fi comportat diferit. La fel și cu Șerban Nicolae și, am s-o spun, chiar și cu Alina Gorghiu (care n-a fost prezentă la ședința comisiei juridice, neprezentarea ei făcând posibilă trecerea amendamentelor privind grațierea corupților). Un mod simplu de atragerea a răspunderii aleșilor este însăși alegerea lor directă și nu pe linie de partid. Și nu, nu mă voi raporta la votul uninominal, dar vorbim mai jos.

Apoi se întâmplă aspectul invers, cel al implicării cetățenilor în procesul electoral. Mi se pare cumva ciudat din punct de vedere logic ca un ”decision maker” să ia anumite decizii deosebit de importante, cum ar fi, în cazuri extreme, intrarea în război, în condițiile în care nu este mandatat nici măcar de jumătate din populație. Normal ar fi să fie mandatat de… toată lumea (a se citi ”majoritate absolută”). Și da, mă gândesc serios ce înseamnă asta, anume instaurarea obligativității votului. Un efect democratic al neprezentării la vot ar fi deja clișeul ”tragerea unui semnal de alarmă” care în condițiile unui sistem electoral precum cel românesc nu reprezintă decât un mijloc de profitare din partea candidaților, pentru că procentele sunt mult mai mari atunci când prezența la vot e mai mică. Dar asta ați văzut deja la ultimele două procese electorale. Și acestea fiind spuse, în consecință, comunicarea dusă de partide și candidați în campania electorală nu au scop real atragerea de voturi cât diminuarea votanților contra-candidaților. Ăsta este principalul efect al campaniei negative.

Și acum c-am vorbit despre motivul pentru care trebuie reformat sistemul – atât din perspectiva aleșilor cât și a alegătorilor, uite propunerile mele:

  • Mandate de 4 ani pentru toate funcțiile publice cu maximum de 8 ani în funcție. Deci și primarul, și deputatul, și senatorul, și președintele, și ministrul (chiar dacă nu e ales direct) să nu poată sta mai mult de 8 ani (cumulați) pe scaun.
  • Anul alegerilor să fie diferit – adică într-un an avem alegeri parlamentare, într-altul prezidențiale și într-altul locale. Alegerile europarlamentare sunt o excepție aici, și și la punctul de mai sus. Efectul principal al acestei ”reforme” ar fi menținerea capacității de controlare de către cetățeni a politicilor duse de aleși, cetățenii exprimându-și acordul sau dezacordul asupra deciziilor luate de conducători. Așa-zisele ”checks and balances”
  • Obligativitatea participării la vot este un alt aspect important, din punctul meu de vedere. O idee pe care o am și mi-o asum, deși ușor greșită principial, ar fi invalidarea oricăror alegeri cu prezența la vot mai mică de 50%+1 dintre cei înscriși pe liste și amendarea celor care nu s-au prezentat la vot. Dar înțeleg că nu se poate această formă de condiționare, așa că putem institui principiul prezenței obligatorii la vot cu posibilitatea expresă de a vota niciun candidat, neprezentarea fiind urmată de amendă sau obligativitatea participării la niște cursuri de cultură civică.
  • Sistem de vot preferențial. Cum? Imaginați-vă că în loc să puneți ștampila pe un singur partid/candidat puteți alege ordinea în care vă plac aceștia. Dacă vreți să votați cu, să zicem, IsPaul, dar nu aveți încredere că va ieși și vă e frică că votul va fi pierdut, acum veți vota direct cu, să zicem, Zosso. Dar în sistemul preferențial puteți pune cifra 1 (unu) în dreptul lui IsPaul și 2 (doi) în dreptul lui Zosso și 3 (trei) în dreptul lui Eftimie. Pentru că vreți orice numai să nu iasă Bogdan Stoica, dar vreți în principal să câștige IsPaul. Acest sistem de vot trebuie instaurat pentru Parlament și Primării, fiind un substitut bun pentru votul în 2 tururi. Și că tot vorbim de Parlament…
  • Câte un senator și un deputat la 120.000 de români cu drept de vot. Adică 300 (+/-) de parlamentari (cum am votat acum vreo câțiva ani). Ăștia vor fi aleși pe sistemul de vot preferențial menționat mai sus, individual (deci nu pe liste), pe baza unei împărțiri geografice echitabile.
  • Și că tot vorbim de sisteme complicate de vot, cu prezența obligatorie, mai ales în condițiile în care România are una dintre cele mai bune infrastructuri de date din lume, votul electronic trebuie să fie instaurat.

    De v-ar trimite părinții și la vot…
    foto: Cătălin Georgescu

Într-o democrație funcțională, mandatul alesului este legitimat de vot și perioada valabilității mandatului. Politicile duse de acesta, însă, trebuie supuse controlului public pentru că nu mai trăim în 1870 când doar 30% din populație știa să citească. La ora actuală propagarea informației și capacitatea de a discerne a alegătorului este peste posibilitatea sistemului electoral actual de le traduce în deciziile aleșilor. Degeaba știm noi tot ce mișcă atâta vreme cât următoarele alegeri care pot zdruncina un partid vor avea loc peste trei ani și jumătate. Cetățenii nu au posibilitatea de a influența deciziile imediate ale politicienilor decât, cum s-a văzut la începutul anului, ieșind în stradă în număr foarte mare.

Din nou, cred cu tărie că aceste modificări vor aduce politica mai aproape de oameni și mai departe de tertipurile din campaniile electorale folosite de diverși pentru a câștiga și nu pentru a face un bine dezinteresat.

Despre misoginie și șah. Sau de ce nu sunt femei în top 100 șahiști

Recunosc, idiotul din Parlamentul European care este super-misogin a cotizat enorm la inspirarea acestui articol. Pe acel om cu un retard social crescând îl cheamă Janusz Korwin-Mikke, este un extremist notoriu cu mari probleme de logică, aidoma tuturor extremiștilor, de altfel. Omul a zis un rahat adevărat: nu există nicio femeie în top 100 șahiști. Acesta, zic eu, este un argument bazat pe super-simplificarea stării de fapt și înainte să încep să argumentez voi zice că singura persoană cu care am jucat mai mult de 3 partide de șah în viața mea și pe care nu am reușit să o bat nici măcar o dată este fix soția mea. Și modest cum mă știți, eu mă consider un șahist bunicel.

Acum să revenim puțin la argumentul inițial. În primul rând trebuie vorbit despre numărul de jucători de șah de sex feminin și cel masculin. Cum vă așteptați, nu vorbim de o paritate de 1 la 1. Un studiu făcut pe Germania arată că din 120.000 de jucători înregistrați, 113.000 erau de sex masculin. Deci mai puțin de 6 procente sunt de sex feminin. Acum inaginați-vă motivul pentru care doar 6% dintre femei joacă șah, iar dacă v-ați gândit la faptul că acest joc nu este suficient marketat sexului frumos, aveți dreptate. Cum este imaginată și acum, chiar într-o societate non-sexistă, o femeie care joacă șah foarte bine spre deosebire de percepția generală asupra femeii? Bineînțeles, băiețoasă. Femeia trebuie să fie frumoasă, grațioasă și nu să se bată cu băieții la sporturi. Evident că numărul total de femei care se vor fi apucat de acest sport va fi mai mic și, implicit, și numărul de femei în top 100 șahiști va fi mai mic. E ca și cum ai zice că oamenii din emisfera sudică sunt mai proști pentru că au mai puține Nobel-uri, în condițiile în care în care nici măcar un miliard de oameni nu locuiesc la sud de Ecuator. Dar veți zice că 6% jucătoare ar trebui să se traducă în 6 femei în top 100. Și nu ar fi neapărat greșit, dar este un argument ușor ticălos pentru că din nou trebuie să acceptăm că numărul nu reprezintă calitatea. Contextual vorbind dacă fix fetele care ar avea calitățile necesare să ajungă în top 100 nu s-ar apuca de șah (șanse mult mai mari decât la băieți), evident că nu le-am fi avut acolo.

Dar gata cu scuzele, că nu e cazul. Eu vreau să-l întreb pe Janusz ăla, că zici că are nume de ungur, dacă a auzit Judit Polgar, o unguroaică… ca să vezi coincidență. Tipa asta a fost cea mai bine cotată femeie șahist din istorie. A ajuns mare maestru mai repede decât Bobby Fischer, fost campion mondial la șah, la vârsta de 15 ani. Dar nu stau să traduc wikipedia că puteți și voi să citiți. Dacă o femeie poate să bată un asemenea record e clar că nu ține de sex, pentru că în alte sporturi unde natura a înzestrat bărbatul cu testosteron, deci ceva mai multă forță, eu nu prea cunosc asemenea exemple. Deci e clar că femeia nu e mai proastă decât bărbatul ci circumstanțele sociale sunt mai benefice bărbatului când vine vorba de șah… și nu numai.

Da, tipa asta te bate la șah de te caci pe tine!

Și vreau să vă spun un caz, o opinie în care femeia este net superioară bărbatului, iar aceasta ține de moralitate și integritate. Și am să-l întreb iarăși pe Janusz câte femei-politician știe că au fost implicate în scandaluri sexuale și câți bărbați știe. Eu am auzit de regi care și-au creat propria religie ca să poată să divorțeze, dar nu am auzit de regine făcând asta, în schimb am auzit de regine virgine. Am auzit de președinți de state puternice prinși în fapt, dar de șefe de state puternice niciodată. Imaginați-vi-o pe Thatcher sau pe Merkel făcând ce a făcut Berlusconi sau Kennedy. Sau pe Clinton ea făcând ce a făcut Clinton el. Greu, așa-i? Spuneți ce vreți despre Firea și Andronescu dar nu le veți vedea cu băieți tineri și sexoși pe lângă ele așa cum au tinere sexoase Dragnea și Oprea. Asta pentru că așa cum fizic bărbatul e superior femeii, raportându-ne la forță brută, femeia e moralmente superioară bărbatului raportându-ne la simțul datoriei. Și am să ofer o credință personală pe post de argument: eu nu cred că numărul scăzut de bărbați violați de femei se datorează disproporției capacităților fizice, ci cred că se datorează integrității morale a femeilor, pentru că astăzi există atâtea mijloace în care disproporționalitatea fizică poate fi depășită, cum ar fi pistolul, drogul sau șantajul. Cât despre sursa acestei integrități morale, asta e o discuție pentru altă dată.

Despre sexism și misandrie

Despre sexism și misandrie

Înainte de a începe, pun o întrebare: când este ziua bărbatului? 9 martie? 5 mai? Sau ziua bărbatului este în fiecare zi? Majoritatea oamenilor nu prea știu când e ziua bărbatului și trebuie să recunosc că nici eu nu știam până de curând. Poate că unii dintre cititori vor ști să spună că pe 19 noiembrie e ziua internațională a bărbatului. Iar unii mai experimentați în ale Wikipediei vor ști să spună că e sărbătorită de vreo 25 de ani și că și România aderă la această zi. Dar până la urmă cui îi pasă, că bărbații și așa o duc bine și fix asta ne mai trebuia, o zi în care să celebrăm bărbatul, de parcă nu s-ar face asta destul zi-de-zi.

Păi aici avem o formă de problemă, pentru că de obicei victimele sexismului sunt femeile, și nu bărbații. De ce ar fi bărbații victimele sexismului, doar ei sunt opresorii, nu? Păi da, într-o mare măsură și într-o mare majoritate a cazurilor, bărbații sunt ”opresorii” ca să zic așa. Ei sunt cei care se comportă libidinos pentru că pentru ei ideea de ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” nu se prea aplică aici. Bărbaților le-ar plăcea să fie curtați mai tot timpul, ba chiar unora le-ar plăcea bădărănismul, însă trebuie să recomand de pe acum, drage cititoare, să nu faceți asta în public pentru că dacă majoritatea sunt educați și știu să nu ia de bun ce ziceți, pentru unii nu va fi decât un catalizator periculos, iar pentru aceia eu îmi cer scuze. Și nu, nu încerc să justific proasta creștere a bărbaților, ba chiar insist că mulți dintre ei merită bătuți și re-educați. Dar vorbesc despre ”the silent majority” a bărbaților, cei care trec pe lângă voi și nu se uită lung și bălos. Cei bine-crescuți care dau bună ziua, aduc flori și se comportă decent. Aceștia au de suferit, cumva, din cauza specimenelor vocale, pentru că serios vorbind, ce e mai vocal decât violența, vulgaritatea și libidoșenia? Aceștia, cei cuminți și mulți, o duc tot prost din cauza celor… uhm… proști. Ei nu au parte de ziua bărbatului, ei nu pot să iasă cu copilul în parc fără soție, ei nu pot să se dea cu cremă pe față, ei nu pot conducă mașină mică, ei nu pot să plângă la filme, etc, etc, etc.

Nu știu de ce simt nevoia să insist că nu vreau să fac comparație între misoginismul de care au parte femeie și misandria de care au parte bărbații. Femeile clar trăiesc lucruri mai nasoale și nu vreau să diminuez importanța lor, doar să vorbesc despre cealaltă fațetă a sexismului.

Citeam un articol Vice despre un bărbat violat, lucru ilar la prima vedere și trebuie să recunosc că și pe mine m-a amuzat, inițial… Dar să ne aducem aminte de taximetristul violat: oare cine îl lua în serios? Evident, nimeni, doar e bărbat! Da, și bărbații pot fi violați. Și știm toate cazurile alea cu profa care face diverse cu elevii. Se întâmplă, e profa băgată la pușcărie și aia e. Dar băiatul va trebui să fie mândru că ”i-a tras-o profei” deși, crescând, poate că va avea numite sechele în urma actului sexual făcut cu o persoană cu autoritate. Dar el nu are voie să sufere din asta, doar e bărbat.

La muncă, la un moment dat, îmi scot crema de față și mă ung, având pielea prea uscată. Obiceiul a fost învățat de la un alt coleg care practică acest mijloc de menținere a hidratării pielii. Bineînțeles, reacția altor colegi a fost ”îți intră și nisip când mergi la mare?”. Uite cum poți fi sexist în ambele sensuri – te iei de un bărbat că are un comportament pe care tu-l identifici ca fiind feminin și faci o trimitere către structura biologică a celuilalt gen. Frumos.

Pe șosea, în trafic, se întâmplă adesea să recunoști specificul de mașină asociată cu diverse sexe. Dacă e SUV, fie e pițipoancă, fie e vreun cocalar. Dacă e mică mașina, și în 3 uși, sigur e de fată, iar dacă aia e condusă de băiat, a împrumutat-o pe a soției. Niciodată un Ford Ka sau un Fiat 500 nu va fi condus de un bărbat fără circumstanțe atenuante. Dar de ce? El n-are voie?

Un bărbat schimbând scutece poate fi privit ca ceva denigrator. În casă, singurele lucruri pe care are voie un bărbat să le facă sunt: un pic de aspirator și dusul gunoiului. El nu spală faianță, weceu, cadă sau altele decât dacă e singur, altfel ferească Dumnezeu să sune telefonul și să fie nevoit să dea explicații: ”Ce faci boss?”, ”Uite spălam faianța că a sărit ulei și…”, ”Păi și nevastă-ta?”, ”A, se uită la meci și bea o bere.”, ”Faci mișto?”, ”Nu.”, ”Păi ce fel de bărbat ești tu mă? De aia ți-ai luat femeie?”. Sau dacă nu vine întrebarea asta, vine aia cu nisipul la mare.

Și-mi aduc și acum aminte cum vorbeam cu niște colege în pauza de masă și le explicam că plâng ca un copil la anumite filme. Ba chiar am avut o conversație în comentarii pe Facebook cu boss-ul de la pitici gratis în care, pasiv-agresiv cu nuanțe trollicești, m-a întrebat dacă am plâns la Arrival și să recunosc c-am plâns. Nu mi-a fost și nu-mi va fi niciodată rușine de sentimentele mele. Voi plânge când asta simt fără să-mi fie frică de nisipul de la mare. Sunt bărbat indiferent de situație.

Bineînțeles, pot continua discuția destul de mult, dar vreau să evit să mă bag în standarde duble pentru că alea clar n-au sens și trebuie să accept că așa e societatea. Dar cu expresii de genul ”femeile sunt mai bune decât bărbații la anumite chestii” nu pot așa cum nu pot nici cu ”bărbații sunt mai buni decât femeile”. Pot primi că sunt diferiți sau că au anumite avantaje biologice (ambii asupra celorlalți), dar nu mai buni. Un bărbat poate fi la fel de bun părinte ca o mamă. Un bărbat poate avea un simț al esteticului la fel de bun ca o fashionistă și fără să fie gay (stereotipuri, wow). Un bărbat poate avea aceeași capacitate de distribuire a atenției ca o femeie. Și, cum am zis, lista poate continua.

Acum că m-am plâns destul nu am să cer flori de 19 noiembrie, nu am să cer ”drepturi egale” sau să cer societății să se schimbe. Până la urmă o ducem mult mai bine, din această privință, decât femeile, pentru că putem fi oribili adesea. Însă insist asupra faptului că dacă suntem bărbați asta nu înseamnă că nu cădem victime ale sexismului.

Și în încheiere, ajutați-mă să-mi dau seama față de cine e sexist magazinul de haine care dedică 70% din spațiu femeilor, 15% copiilor și 15% bărbaților?

Despre instituții – sau de ce trebuie să te înfurie mișcarea împotriva anticorupției

Voi vorbi despre instituție, în primul rând, și mă voi referi la cea de-a doua definiție dată de dicționarul limbii române: ”formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate”. Adică, o instituție, este practic un concept la care aderă în majoritar societatea și o ține în viață prin acceptarea existenței ei. De exemplu, dacă toți românii dintr-o dată nu ar mai recunoaște existența echipei Steaua București, ea ar înceta să mai existe. Dar cum asta e spre imposibil de făcut, s-au creat diverse instituții care să spună, legal, dacă ea există sau nu. La fel se întâmplă cu orice, iar noi, acceptând deciziile sau normele lor, punem valoare pe acea instituție. Nerespectând sistematic deciziile sau acțiunile unei alte instituții, o dăm în derizoriu… Cred că ați prins ideea.

Acum, la noi în România corupția ajunsese să aibă valoare de instituție. Cu toții îi recunoșteam existența și aderam la ea, într-o formă sau alta. De fiecare dată când am dat 10 lei la spital, să ne bage în seamă, de fiecare dată când am copiat la vreun examen, sau am pus bani în plic pentru vreun profesor, de fiecare dată când am sunat pe cineva care lucrează la pașapoarte ca să ne bage mai în față am aderat la instituția corupției. Însă acum, în ultimii câțiva ani, lupta împotriva corupției a crescut. Fiecare dintre cei care refuză să mai dea șpagă, fiecare om care semnalează abuzul vreunui reprezentant al sistemului întărește o altă instituție, cea a anticorupției. Acum practic a izbucnit lupta dintre cele două. Însă conform definiției de mai sus, nu e vorba doar de DNA și de corupți. E vorba de comportamentele noastre, iar noi refuzând corupția refuzăm un important mecanism instituit în România de exercitare a puterii. Puterea ar trebui să fie exercitată doar prin cele trei elemente: legislativ, executiv și judecătoresc, iar pericolul corupției este acela că ”leagă” transmiterea influenței dintre cele trei care, teoretic, ar trebui să fie separate. Legând această transmitere, pune puterea în mâna câtorva care pot acționa în beneficiul lor fără să suporte consecințele. Și iată că am ajuns în zilele noastre. ”Ei” și-au dat seama de pericolul care-i paște, de faptul că sunt mulți în România care refuză această instituție a corupției și că, deși ei vor ”să se curețe”, deci nu vor mai face, asta nu spală păcatele lor din trecut. Deși nu vor să mai facă nasoale (sper), deci aderă și ei, cumva, la această instituție anticorupție, totuși nu vor nici să tragă ponoasele activității lor din tinerețe. Așadar, cel mai simplu mod de a scăpa de trecutul nedorit este dezincriminarea și grațierea. Reduci răspunderea și penitența pentru mai multe fapte și ajungi astfel să nu-ți mai fie frică de ce ai făcut. Practic lovești fix în instituția anticorupției.

Și o să-mi spuneți că mănânc rahat, dar domnul Șerban Nicolae (prea mult spus ”domn”) propune niște amendamente la legea grațierii aflată în Parlament, amendamente ce presupun grațierea și a multor fapte asimilate celor de corupție (abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului și chiar luarea și darea de mită în condițiile vechiului cod). Și ce e mai rău în toată povestea asta este că, în conformitatea cu amendamentul propus de excelența sa, domnul șofer, dispozițiile se aplică faptelor făcute până la intrarea acestei legi în vigoare, ea intrând la 30 de zile după ce e votată. Cum bine remarca cineva pe net, liber la furt, că nu pățești nimic, boss. Îți face dosar, dar nu mergi la pușcărie…

Di ce, boss? Da’ ch-are? Nu-s eu parlamentar d-aia ca să dau amendamente?

Ca să concluzionez, orice formă de zdruncinare a acestei instituții presupune o tentativă de întoarcere la valorile precedente, anume acelea de utilizare a corupției ca un mijloc de exercitare a puterii. De asta trebuie să ne protejăm, pentru că realmente ne protejăm țara. Atunci când instituțiile eșuează, țările eșuează. Dar dacă putem clădi ceva în ce să credem și să aderăm cu toții la aceste valori, ei, oricât de puternici ar fi, nu ar rezista.

Păreri din Piață – a 28-a zi de proteste

Păreri din Piață – a 28-a zi de proteste

Am fost în Piața Victoriei la a 28-a zi consecutivă de proteste. Se închid, astfel, 4 săptămâni continue în care câteva suflete, spre câteva zeci de mii de suflete, au fost zilnic în Piața Victoriei. Motivația protestelor s-a transformat încontinuu, și la fel și s-au schimbat și cei care sunt în constant în Piață. Dacă în primele zile, începând cu marșurile chiar, totul era spontan și autentic, totul se baza pe canalizarea energiei generată de frustrarea și indignarea celor din Piață, acum lucrurile se mișcă dintr-o oarecare inerție. Nu știu dacă e bună sau rea, asta fiecare judecă pentru sine.

În Piață oamenii care merg aproape zilnic se cunosc între ei. Cei ”în civil”, fie jandarmi sau sereiști, sunt evidenți ca lumina zilei. Fotografii, purtătorii de steaguri și portavoce, aducătorii de ceai și preotul cu crucea sunt văzuți ca niște factori unificatori într-o mulțime extrem de prietenoasă, sentiment pe care l-am simțit constant, încă de la prima ieșire spontană, însă acum pare a fi, cumva organizată. Pentru că asta face Piața, te obligă să te organizezi, să-ți cunoști semenii și să le porți respect. Te face să fii mândru că ești alături de ei și să te bucuri să cânți imnul la fix, chiar dacă ultima strofă este mereu uitată.

Și apoi se întâmplă urâtul. Îi vezi pe cei ciudați, cei care pot fi catalogați drept ”spărgători de proteste”, un fel de psihotronici autentici. În fața muzeului Antipa erau două persoane cu trei banner-e în care își exprimau indignarea asupra ANAF care nu tratează egal firmele cu capital românesc și cele cu capital străin, favorizându-le, bineînțeles, pe cele străine. Mă rog, asta era indignarea lor. Îmi e greu să înțeleg ce treabă are muzeul Antipa sau chiar Guvernul ca un tot în afacerea asta, dar fie. Dreptul de a fi indignat nu poate fi oprimat. Alt spărgător de protest era un nene un pic mai energic decât ar fi trebuit, care stătea undeva mai separat de grup și se trezea la fiecare minut să strige cât putea de tare diverse slogane nerepetate. Hey, fiecare grup cu ciudații lui, nu?

2 oameni la 4 banner-e. Am vrea noi asemenea eficiență!
2 oameni la 4 banner-e. Am vrea noi asemenea eficiență!

Într-o interpretare personală, ca să conchid, mi se pare în egală măsură frumos și trist ceea ce se întâmplă. Un protest plecat de la un catalizator, similar unui foc, a crescut la dimensiuni uriașe, însă când paiele de pe foc au ars lucrurile s-au potolit, iar acum, ceea ce icnește în Piață sunt niște vreascuri care întrețin flacăra siguranței. Este frumos să știi că cei din Piață sunt net mai informați decât mulți alții. E frumos să-i vezi purtând discuții, împărtășind povești ”din culise”, dar e trist să vezi oameni care nu au ce căuta acolo plimbându-se prin acea mică mulțime care la televizor pare eterogenă. Sper ca atunci când protestele se vor opri, ele să nu fie furate în vreun fel de o masă la fel de mică dar ceva mai organizată, pentru că acum, din ce simt eu, acesta e riscul principal.

Previziuni oscaricești IsPauliene – ediția 2017

Previziuni oscaricești IsPauliene – ediția 2017

Și iată-ne, din nou, la ceasul morții pentru unii, ceasul fericirii pentru alții. Cine ia Oscarul? Mbine… Oscarurile, că se dau mai multe statuete, așa. Și cum v-am obișnuit (sper), voi face o listă cu cine zic eu că le ia. Voi vorbi doar despre categoriile majore și, înainte de a începe, recunosc că nu am văzut toate filmele încă.

Cel mai bun design (production design) este prima categorie despre care vorbim în care se bat La La Land și Arrival, cel mai bine cotate filme. Părerea mea este că statueta va merge la La La Land. Production design-ul se referă la modul în care vizualul se pliază pe senzația care trebuie transmisă audienței, iar La La Land a depus mult efort vizibil aici.

Cea mai bună animație cred că va merge la Zootopia. Recunosc, cred asta pentru că e singurul din listă pe care l-am văzut.

Cea mai bună muzică aduce surpriza plăcută numită Moonlight care are vreo trei scene extraordinare ridicate la cer de muzica pe care se petrec. Totuși, fără prea mari surprize, muzica din La La Land iese în evidență puternic, deci musical-ul va avea întâietate aici.

Cel mai bun cântec va merge la City of Stars una dintre cele două nominalizări ale LLL, dar trebuie să spun că sunt surprins că Pharell și ce a făcut el pentru Hidden Figures nu se bucură de aprecierea Academiei. Păcat.

Cel mai bun machiaj e o categorie surprinzătoare. Avem un film străin – A Man Called Ove, Suicide Squad și Star Trek. Acum, multe i se pot imputa filmului lui Ayer, dar nu și machiajul care a fost perfect, deci Suicide Squad va lua statueta aici. Zic eu.

Cele mai bune efecte vizuale este categoria în care se bat diverse blockbuster-e. E foarte dificil de spus cine va lua statueta aici, însă am să merg pe ce mi-a plăcut mie, și anume Star Wars, pentru că deși miroase a naftalină, la capitolul efecte speciale, văd, franciza încă mai poate da lecții. Dar nici cu efortul depus pentru Cartea Junglei nu mi-e rușine.

Cea mai bună editare sunet cred că e o categorie care anul acesta e sinonimă cu La La Land. Ca idee, editarea sunet se referă la ce se alege ca sunet de fundal în diverse momente, ce dă frumusețe sau acuratețe auditivă unui film.

Cea mai bună editare video este o categoria unde toate nominalizările sunt meritoase, dar cel mai slab este Hacksaw Ridge, pe care îl voi numi de pe acum ”marele pierzător” al acestei ediții. Și da, deși mi-a plăcut mult Arrival, statueta va merge la LLL, din nou.

Cel mai bun mixaj sunet este, iarăși, o categorie rezervată LLL. Și dacă sunteți curioși care e diferența dintre editare și mixaj, ei bine mixajul se referă la felul în care sunetul este pliat pe scenă, ce se aude mai tare – fundalul sau personajele principale, cum se face fading-ul de la o mașină care trece prin fața camerelor… etc.

Cele mai bune costume e o categorie la care voi ignora LLL și voi spune că bătălia se dă între Allied și Florence Foster Jenkins. Iar dintre acestea 2, câștigătorul va fi Fantastic Beasts and Where to Find Them. Da, am făcut o glumă.

Cea mai bună cinematografie este, zic eu, printre cele mai importante categorii. Ea se referă la cât de bune sunt cadrele alese și modul în care sunt filmate ca să se plieze pe ”sentimentul” filmului. În Cazul acesta, LLL, Arrival și Moonlight sunt cele mai bune, toate trei având ”cinematographers” aflați la prima nominalizare. Dar nu e dificil ca să-ți dai seama că filmul care rămâne întipărit pe retină e La La Land (și o să câștige, desigur), deși mi-aș dori din suflet să ia e Moonlight, doar pentru scena din mare.

Cel mai bun scenariu adaptat va fi dat câștigătorului luptei dintre Arrival și Fences. Din păcate, Academia nu e fan SF, deci Fences al lui Denzel va câștiga.

Cel mai bun scenariu original va merge la La La Land, deși nici Manchester by the Sea sau The Lobster nu-s de neluat în seamă aici.

Cel mai bun regizor este Damien Chazelle, de la La La Land. Dar Doamne, cât de mult i-aș da eu statueta lui Villeneuve pentru Arrival.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar aduce o premieră: trei femei de culoare nominalizate. Și da, toate trei au jucat foarte bine, dar lupta dintre Viola Davis (Fences) și Michelle Williams (Manchester by the Sea) va fi câștigată de Viola. A fost mult prea bună!

Cel mai bun actor în rol secundar aduce actori grei lângă unii cu mai puțină experiență. Dar Academia nu se prea uită la astea, așa că am să-l dau pe Mahershala Ali (Moonlight) câștigător.

Cea mai bună actriță în rol principal. Dragă Ema Stone, ai fost bună. Și știi care partea și mai bună? Nu prea ai concurență anul acesta (poate doar Maryl Streep pentru Florence Foster Jenkins), deci felicitări pentru Oscar.

Cel mai bun actor în rol principal. Aici nu mai e așa ușor. Sigur nu ia Andrew Garfield (Hacksaw Ridge), dar restul toți au o șansă. Pe a mea i-o dau lui Casey Affleck care m-a surprins plăcut în Manchester by the Sea.

Cel mai bun film al anului. Academia va da premiul lui La La Land. Dar eu nu. Eu l-aș da lui Arrival, deși filmul care mi-a plăcut cel mai mult anul acesta este Hidden Figures. Bineînțeles, eu nu sunt în Academie, deci felicitări LLL, imposibil să nu iei statueta cu atâtea nominalizări.

Victoriile Pieței

Victoriile Pieței

Vă mai aduceți aminte, acum fix o lună, când ați citit prima dată zvonul că guvernul încearcă o grațiere și ceva amnistie? Aveați habar măcar ce înseamnă, la ce se referă, cine era vizat de aceste proiecte? Nu, totul era zvonistică, până când, a doua zi, au apărut documentele oficiale pe site-ul Ministerului Justiției. Atunci a fost clar pentru toți că intențiile bune ale coaliției de guvernare nu vin fără un cost. Costul, bineînțeles, eliberarea unora, închiderea dosarelor altora și… și știți povestea.

”Piața” a reacționat imediat. Și-a făcut opinia auzită din prima zi când zvonurile s-au concretizat și lumea se întreba ”de ce ies”. Păi de aia ies, ca să aflați și voi de nasolul pe care îl vor ăștia. Deci, prima victorie a Pieței este informarea și atragerea atenției asupra problemelor grațierii și dezincriminării, adică setarea agendei publice.

Pe urmă, pe lângă asta, Piața a continuat demersurile, ajungând să impună atâta presiune încât unul dintre proiecte a fost retras, însă cel mai arzător, a fost trecut, cum se zice în popor, ”noaptea ca hoții”. Reacția imediată a Pieței a dus și la retragerea acestei ordonanțe, e drept, într-o formă tergiversată, dar efectele juridice nu s-au produs, și asta e ce contează.

A treia victorie, una în care nu am crezut, este setarea agendei anti-corupție la nivel internațional. Majoritatea reflectoarelor s-au mutat asupra celor care scandează în piețele importante din România, iar asta a fost un subiect care a vândut, vinde și, spre bucuria noastră, atrage atenția și-i coagulează și pe cei care sunt de aceeași părere. Din Islanda și până-n Bulgaria, cu opriri în Franța și Marea Britanie, mișcările anti-corupție se strâng în jurul grupurilor de români care-și fac auzit glasul.

Și că tot vorbim de anti-corupție, ați observat ciudatul lucru pe care șefii coaliției de guvernământ îl fac când vine vorba despre acest cuvânt ”corupție”? Îl evită în totalitate. Niciodată nu e vorba de corupție. E vorba de justiție, de politică penală, e vorba de un dosar făcut de DNA (bineînțeles, mereu acronimul niciodată numele complet), dar cuvântul ”corupție” nu trebuie să apară pe buzele lui Tăriceanu sau ale lui Dragnea. Se feresc de acest cuvânt ca Aghiuță de tămâie, feri-s-ar și să facă asemenea fapte vreodată!

Și, dacă e să tragem linie, Piața nu a schimbat nimic în sens legislativ, lucru care era, de altfel, și scopul manifestațiilor. Dar a schimbat altceva, anume agenda publică, interesul față de temă și gândirea colectivă asupra subiectului. A adus mijloace de informare corectă și i-a arătat cu degetul pe cei care dezinformează. Ba chiar a făcut încă niște lucruri imposibile: a retras (indirect) multă reclamă de la A3 și RTV, a ajuns să-l facă pe Becali frecventabil și pe BUG Mafia relevanți din nou, i-a făcut pe secui să protesteze alături de români și pe timișoreni să strige ”București, luptă București”. Dar acum confund eu cauzele cu efectele – nu Piața le-a făcut, ci Dragnea & Co, bineînțeles, nevoit și indirect, dar meritul este, în majoritar, al lor. Și că tot veni vorba, verificați, vă rog, tonul vocii șefilor PSD și ALDE de acum o lună și cel de acum. Se va vedea o schimbare radicală despre care sper să nu fie izvorâtă doar din nevoia de ”damage control” în urma comunicării proaste de criză pe care au dus-o.

foto copyright: Dan Mihai Balanescu