13 artiști din valul nou care-mi plac (și de care poate n-ai auzit)

13 artiști din valul nou care-mi plac (și de care poate n-ai auzit)

Știți că-mi place muzica. Și-mi place și să descopăr chestii noi. Deci îmi place să descopăr muzică, evident. Nu o fac singur, că nu-s mașină, dar mai primesc de la câte vreun prieten câte vreo recomandare de muzică. Un ”ia, ascultă asta” e rutină la mine. Și cum primesc și eu, dau mai departe la rându-mi. Deci dacă îi știți deja pe artiști și sunt de la mine, era de așteptat. Dacă îi știți din altă parte și nu mi i-ați dat și mie, urât! Citește în continuare „13 artiști din valul nou care-mi plac (și de care poate n-ai auzit)”

Cum e să te viziteze un nene care face sondaje timp de o oră

Cum e să te viziteze un nene care face sondaje timp de o oră

Munceam de acasă. Așa fac corporatiștii mișto, mai au și această posibilitate, din când în când. Și muncind de acasă ești expus riscurilor cotidianului cartierului de locuințe. Așa că, expus fiind, îmi țiuie interfonul. Răspund:
– Alo, bună ziua. Mă Numesc Ygrec Ixulescu de la agenția de sondare a opiniei publice Sondmar și aș dori să desfășor la dumneavoastră în scară o cercetare de… Biiip. Nu, nu înjurase, dar presupun că astfel s-a auzit interfonul la parter când s-a deschis ușa.
După vreo 10 minute, ceea ce se traduce prin lipsa răspunsurilor vecinilor, bate cineva la ușă. Deschid și, judecând după cum arăta domnul, putea urca până la etajul patru fără întârzieri prea mari. Cam pe la 50 de ani, simpăticuț, cu poezia făcută.
– Bună ziua, mulțumesc că mi-ați deschis la interfon. Dumneavoastră ați fost, nu?
– Da, zic.
– Aș dori să stau de vorbă cu cineva din gospodărie care să fie cu vârsta între 19 și 77 de ani și să fie cel care-și serbează primul ziua de naștere.
– Da, eu.
– Nu nașterea ca an, ci ca zi din an.
– Mi-am dat seama, îi zic mulțumindu-i de corectură. Probabil că e obișnuit cu tot felul de dubioși care nu înțeleg că logica și limba română sunt conectate. Întreb cam cât durează.
– 15 minute, zice stimabilul aproximând rotativ din mâna stângă. Dreapta era ocupată cu o geantă.
– Da, poftiți!
Deschid ușa larg și arăt holul. Domnul intră, mulțumindu-mi, și scoate din geantă un laptop. Nu știu de ce mă așteptam să fie tabletă. Bagă stick-ul DigiMobil în usebeul din dreapta sculei.
– Am și internet, dacă vă ajută, sugerez.
– Nu, nu. Trebuie să stăm cu ăsta. O secundă să mă conectez…
Se conectează și încep întrebările. Nimic politic. Mă-ntreabă: de câte ori merg la mall, la sală, în parc, în afara Bucureștiului, la muncă, la piață, etc. Apoi mă întreabă de niște publicații fizice, Libertatea, Click, Cațavencii, Adevărul… d-astea. Cu Femeia, cu Avantaje… Treaba lui.
Și apoi începe nasolul, neașteptatul. Haosul. Când Caragiale a scris pamfletele lui, nu s-a gândit la asta.
– Să nu vi se pară ciudat, dar va trebui să îmi spuneți rutele pe care le aveți când vă deplasați. Citiți asta, unde zice că nu folosim informațiile, că sunt confidențiale, etc. Bun, să-ncepem. Cu ce mergeți la muncă?
– Cu metroul, zic.
– Așa, stația 1 decembrie. Schimbați la Unirii, da?
– Da.
– Așa, să schimbăm. Nu se poate. Nu permite sistemul.
Mă uit stupefiat. Harta aia dubioasă a Bucureștiului nu permite schimbatul metroului. Nu poți nici să alegi de la 1 decembrie la Pipera, că nu e pe aceeași magistrală. După 10 minute de încercări, ne optim.
– Lăsăm așa. Următoarea. Unde mergeți săptămânal la cumpărături?
– În Auchan, zic.
– Așa, Bulevardul 1 decembrie 1918, numărul… Omul tasta cu un deget. Arătătorul de la mâna dreaptă lovea cu atâta acuratețe tastele Dellului de zici că făcea asta e o viață și nu s-ar fi gândit vreodată că ar putea să folosească mai mult de o falangă în acest proces. Nu e vina lui, până la urmă. Era obișnuit să țină laptopul într-o mână și să scrie cu cealaltă. I-am oferit spațiul liber de pe o etajeră din hol, și deși refuzase inițial, și-a plasat fără remușcări laptopul deasupra încălțărilor.
– Unde mergeți la teatru sau film de două ori pe lună?
– În Park Lake.
– Așa, Bulevardul Liviu Rebreanu numărul… Să selectez pe hartă aici… Zicea astea apăsând pe un buton care scrolla harta. Click-click-click. Îl întreb dacă nu poate din mousepad. Se dă doi pași în spate și-mi dă voie să-i arăt. Fac click pe buton și încerc un scroll. Se bifează aiurea o rută albastră pe hartă. N-am mai văzut atâta inepție în conceperea unui program informatic de la Windows Vista. Parcă mi-a venit să mă șterg pe mână, să nu se ia.
Și așa a durat toată treaba vreo 50 de minute: câte o luptă cu harta, mijloacele de transport, adrese tastate cu un deget. Repetate la greșeală. Sală, Otopeni, club, parc, vizită la prieteni, cumpărături săptămânale, cumpărături din mall, cumpărături zilnice. Fiecare locație și fiecare rută tastată și așezată pe harta aceea ineptă. Știți ce-i ăla țichi? Așa erau nervii mei.
Dar domnul a fost amabil, cu geaca pe el timp de 90 de minute, vorbind frumos, fără să se enerveze, fără urmă de transpirație, își făcea treaba ca un om plătit pentru asta. O urmă de frustrare în glasu-i exista, dar nu era atât de pregnantă pe cât ar fi fost a mea.
– Acum c-am încheiat, există o tombolă, sau puteți alege direct ce să primiți. Aveți un voucher de 30 de lei, un stick de 8 gica, tombolă pentru smartwach, pentru televizor, micorunde etc. Alegem smartwatchul? Aveți o șansă din 150.
– Donăm 30 de lei pentru UNICEF, zic eu arătându-i prima variantă.
Salutăm, urăm de bine, închidem ușa.

Deși amuzantă sau enervantă întâmplarea, nu arată decât tristețe. Omul era atât de obișnuit cu românul care alege chestii scumpe pentru sine și nimic pentru altul, încât i se părea normal. A ținut, la intrare, să-mi precizeze că-mi oferă un pachet de cafea. A plecat fără să mi-l întindă, și judecând după ce echipament avea la dânsul, deținea doar 1-2 pachete. Și chiar de mi l-ar fi oferit, aș fi refuzat politicos, pentru că luându-mă după telefonul pe care-l scosese când îl sunase Valentin, nu numai că nu era bine cu tehnologia, dar nici finanțele nu prea-l ajutau. Și nu pot decât să apreciez un om care muncește, indiferent ce face. Mai mult, am fost surprins să văd cum mi-a ghicit venitul și mi-a fost cumva rușine să-l recunosc. Nu, nu mi-e rușine cu venitul meu, dar în România sunt mulți oameni care merită mai mult și primesc mai puțin. Și sunt prea mulți cei care pățesc invers.

Corporatiști mișto – Daniel Rizea – episodul 6

Corporatiști mișto – Daniel Rizea – episodul 6

Când am început ”serialul” Corporatiști Mișto am avut în vedere câteva persoane apropiate și dragi. Până la urmă ele mi-au fost inspirația pentru seria asta de articole. Iar Daniel a fost mereu pe listă, printre primii. El e unul dintre cei mai talentați chitariști pe care-i cunosc. Și nu talentul e partea care-l face special, ci dedicarea lui față de instrument. Parcă vrea să fie profesionist în tot ce face, de asta nu se aruncă să facă prea multe lucruri. În ultimul team building la care am fost împreună, Daniel ne-a ținut unisonul cu chitara câteva ore bune oamenilor cu chef de urlat șlagăre până dimineața. M-a surprins felul în care se adapta cântăreților, precum și paleta prea mare de melodii pe care și-o însușise. Și și-a atras aprecierea altor chitariști prezenți la team building.

Proaspăt întors de la Web Summit, un fel de festival Glastonbury al tehnologiei, unde a fost trimis de corporație, Daniel și-a făcut timp să ne vedem în Starbucks-ul de la parterul clădirii de birouri. Ce poate fi mai corporatist de atât? Doi băieți și un laptop bând un fresh și o cafea la Starbucks în Pipera. Dar nu, nu făceam muncă, ci stăteam de vorbă, ca doi prieteni. Iată ce a ieșit.

El e Daniel, iar de gât îi atârnă Telecasterul.

Daniel, ce faci tu mișto?

Cânt la chitară în vreo trei formații muzicale. Supermassive e trupa de suflet; Bodark e trupa de corporatiști; iar Sore e încercarea ”premium” în muzică.

Adică ai mai multe proiecte muzicale? Zi-mi despre ele.

Încerc să mă mulțumesc pe mine și pe cei cu care lucrez în proiectele acelea. Să obținem satisfacția muzicală pe cele câteva tipuri de cântări pe care le pot acoperi, de la rock la pop-rock. De exemplu, Bodark este un proiect mai clasic de underground românesc, cu piese compuse de niște oameni care nu au neapărat studii muzicale și un background bogat în domeniu, dar care, prin perseverență și dorință, au reușit să imprime două albume. Sore, pe de altă parte, lucrează cu profesioniști, cu compozitori, cu oameni care se ocupă de cariera ei, și inclusiv despre ea pot zice că este o veritabilă profesionistă. Acolo am ocazia să mă dezvolt în condiții cât mai apropiate de high-end în domeniu. Avem parte de sonorizări foarte bune, condiții tehnice ok, și așa mai departe. Și, dacă crezi sau nu, ce cântă Sore live e destul de rock. Vocea ei e pop, restul din spate e rock, cu distorse-uri, cu break-uri, cu tot ce trebuie.

Când te-ai apucat de chitară?

Povestea e în felul următor. Eram destul de mic, aveam cam 12 ani. Într-unul dintre corpurile casei noastre din Constanța, transformată în sală de repetiții, veneau cei de la Aliaj, o trupă de prieteni mai mari din oraș. La un moment dat, unul dintre membri ne-a întrebat, pe mine și pe frate-meu, la ce vrem să cântăm Eu am ales basul, iar fratele meu tobele. Ca pedeapsă, vocalul mi-a dat chitara, zicând că asta e sursa de compoziție. Că până la urmă poți să cânți o piesă doar cu chitara și vocea. Ne-a învățat pe amândoi chitară, în felul ăsta. Lucrurile nu s-au terminat la chitară. Am profitat și am reușit să învăț de la ei și bas și tobă. La bas chiar am cântat în mod egal cu chitara multă vreme. Până și anul acesta am avut un proiect unde am cântat la bas într-o formație de cover-uri. Bass-ul pare mai interesant, 4 corzi, chestii. Dar tot chitara rămâne centrală.

Și acum la ce nivel ești?

Deși cânt de muți ani, în ultimul timp am dat prioritate chitarei și m-am dus cu capul înainte, la modul că n-am mai zis ”nu” provocărilor. Anul acesta am zis că accept orice propunere apare. Deși pentru Sore nu cred că sunt la nivelul potrivit, e modul meu de a mă lupta cu mine însumi, de a deveni mai bun. Independent de nivelul de a cânta la chitară, stilul abordat este de alternativ-indie rock, unde e simplu, four chords și power chords. Mi-aș dori să acopăr mai bine partea tehnică de la trupe de metal, de exemplu, am repetat cu White Walls la Constanța și ei sunt foarte buni pe partea asta. Inițial mi-era dificil să-i asimilez, că era complicată muzica. Atât White Walls cât și Bodark au tobari buni. La Bodark avem unul tânăr și talentat. Mereu am susținut ideea că atunci când e bun tobarul, clar este bună și trupa. Vezi Foo Fighters și altele care sunt duse în spate de toboșari.

Zi-mi ce echipamente folosești.

Sunt fan Telecaster. Am avut două. Cea de acum este o chitară mai rară. E produsă între 97 și 99, California Series. Am luat-o la mâna a doua cu 3500 de lei. Am o chitară acustică Takamine G400. Am și un bass Squier pentru exersat acasă. Amplificarea e făcută de un Vox, acasă am un Pathfinder de 15 wați, iar la sală folosesc tot un Vox AC30, dar caut să-l schimb cu unul mai mobil. Cu totul cred că am investit, nu știu, 3000 de euro, pe care i-am acoperit din cântări.

Wow, deci poți să faci bani din muzică. Atunci de ce mai lucrezi la corporație?

E întrebarea pe care mi-o voi pune la anul, când voi face o evaluare a evoluției lucrurilor. Nu-mi doresc să renunț la job, însă atracția e destul de mare când te gândești la experiențe, mobilitate, deplasări, oameni cu care vorbești pe segmentul tău de preocupări și cu care poți să faci lucruri interesante și plăcute. Dar și la job am noroc de un domeniu care mă pasionează și în continuare investesc timp și în dezvoltarea carierei. Ca dovadă că nu voi rezista foarte mult în ambele fronturi, nu am timp de nimic altceva, practic. Iar consumul de timp și de energie e foarte mare. Din muzică, în general, în România este dificil să te poți baza pe termen lung pe anumite proiecte de succes financiar. Deși, ca la corporație, oamenii se schimbă constant, ești într-o echipă și decizia nu-ți aparține integral ție. Depinzi de implicarea celorlalți.

Am ascultat câteva melodii de pe noul album Bodark și au un puternic mesaj social. Care e sursa de inspirație pentru asta?

Responsabil de versuri și de mesaj este vocalul echipei, cel care scrie și compune mare parte din piese. De când ne cunoaștem, am tot luat parte la diverse manifestații de protest și suntem mereu la zi cu ce se întâmplă în jurul nostru. Avem un grup intern destul de mare de prieteni cu care recreăm în mod virtual România noastră. Sunt juriști, programatori și așa mai departe. Fiecare vine cu aport la imaginea de ansamblu și cred că în felul acesta ne cizelăm și noi mesajul și direcția muzicală în mod natural. Nu vreau să sune că trăim într-o ”bulă”, pentru că avem reprezentanți de prin toate categoriile, inclusiv părinții cu copiii. Acesta e una dintre sursele de inspirație pentru versurile noastre. Acolo disecăm politicul și socialul cotidian, iar în versuri transpunem imaginea per ansamblu.

Zi-mi cum ai ajuns să cânți cu Sore.

Răzvan, fratele meu, cel cu care repetam la tobe când eram mic, este sunetistul oficial al lui Sore. El m-a tot bătut la cap să învăț piesele ei și ale altora din domeniu ca să nu mă mai plâng că stau în sala de repetiții și n-am concerte. Chitaristul lor avea nevoie de un back-up că se căsătorise și își începuse o familie, evident. Eu, fiind într-un concediu prelungit în perioada aceea, aproape o lună, am zis da. Am crezut că o să scap cu un singur concert, însă lucrurile s-au aranjat de la sine altfel. Sore și managerul m-au rugat să rămân, probabil datorită seriozității și dedicării. Presupun că-s alți chitariști mult mai virtuoși și dispuși să lucreze la nivelul acesta, dar m-au ales pe mine. Acum pregătim un setlist complet nou care va fi promovat la anu’, care este foarte rock și pe care-l recomand. Dacă acum ceva timp mi-ai fi zis că e concert Sore în Mall, aș fi zis pas. Acum, însă, promovez în jurul meu proiectul și încerc să fac oamenii mai atenți la evoluția muzicală în România, la condițiile de cântat și la calitatea celor care prestează.

Cu atâtea proiecte sigur ai multe întâmplări inedite. Zi-mi-o pe cea mai recentă!

Pentru promovarea ultimului single Sore, am făcut un tur de radio și de TV. Din păcate, la televiziuni nu se prea poate cânta live și am fost nevoit să facem playback. Poate părea ușor și ”playback poate să facă și o surdo-mută”, cum ziceau Paraziții cu Despot, dar ce faci când îți pică cd-ul live? Da, ne-a picat CD-ul în direct. Am comis-o și pe asta. Din fericire, nu există filmarea pe net, dar a fost văzută live de toți spectatorii. Însă Sore a cântat peste. A pornit microfonul și a dus momentul mai departe pentru o a doua șansă. Asta a fost uau! Imaginează-ți că ești pe platou, auzi muzica din sală, te vezi pe ecrane și la un moment dat rămâi fără audio și nu-ți dai seama dacă pe live tv totul e în regulă sau nu. Toți din sală se uitau destul de liniștiți la noi și nu arătau nici un semn de dramatism sau ceva în sensul ăsta. Ne-am păstrat calmul și am continuat cum era normal să fi cântat din prima, un semi-acustic.

Daniel cântând pentru Sore. Live, de data asta.

Următorul album Bodark, când iese, unde se lansează, cât costă și dacă vrei să fim acolo?

Lansarea este pe 15 noiembrie în club Fabrica. Îi vom avea invitați pe cei de la Paper Magik. Biletul costă 20 de lei. O să încercăm să nu obosim lumea cu două ore de muzică, dar vom acoperi tot albumul nou și ceva piese dintre cele vechi. Cu Bodark avem un manager nou și sper să apară și un mic turneu la începutul anului 2018, prin februarie marte. Și da, veniți cât mai mulți!

În loc de încheiere?

Ne vedem duminică în piață. Și miercuri la lansare.

Băieții ăștia simpatici vă așteaptă miercuri, în Fabrica, să le ascultați ultimul album. Foto: Laurențiu Băbuș

 

Olguța îți scade salariul cu 20%. Uite de ce.

Ai auzit despre imbecila propunere legislativă (adică de ordonanță de urgență) care privește trecerea cotizațiilor angajatorilor în cârca angajaților? Adică pe actualul salariu brut pe care îl deții vei plăti niște taxe în plus? Da, asta e o treabă serioasă.

De ce ar face guvernul așa ceva, întrebi? Păi cam din două motive:

  1. Mărirea salariului minim la 1900 de lei. Nu contează că în campanie au promis 2000, dar îl măresc. Iar salariul minim 1900 înseamnă mărirea punctului de amendă de la aproape 150 de lei la 190 de lei. Deși, în mână, cei cu salariul minim se vor trezi doar cu vreo câțiva lei în plus, în acte ei iau 550 de lei mai mult.
  2. Mărirea ratei de colectare a taxelor, impozitelor și contribuțiilor la stat. De ce? Păi dacă angajatorul nu plătește statului contribuțiile în numele tău e pasibil de pușcărie, pentru că e penală treaba. Niciun angajator nu e idiot atât de tare.

Mbun. Acum vine întrebarea logică: dar angajatorul deja plătea contribuțiile acelea din fondul de salarii, deși erau în numele lui. De ce nu mi-ar mări mie salariul să echivaleze cu fondul de salarii de dinainte de lege? Păi dacă ar face asta, iar peste o lună PSD se răzgândește, așa cum a făcut-o de nenumărate ori, angajatorul va trebui să-ți scadă salariul brut. Tu-l dai în judecată și câștigi, pentru că scăderea salarială nu e susținută de performanța ta sau a firmei. Niciun angajator nu e dispus să se expună în halul ăsta.

Mai mult, toți oamenii de resurse umane cu care am vorbit, și am vorbit cu vreo doi, au confirmat că firmele pentru care lucrează nu vor mări salariile brute astfel încât netul să rămână neschimbat.

Și, colac peste pupăză, guvernanții sunt conștienți de risc. Iar atunci când au fost întrebați dacă legea va conține vreun paragraf care să-i oblige pe angajatori să mărească brutul, aceștia au spus că nu consideră necesar așa ceva. Și dacă ar fi fost paragraful, ar fi declarat neconstituțional destul de ușor. Iar mișcarea asta a lor le lasă loc pentru o comunicare românească, de genul aruncării mâței în curtea vecinului: ”Dacă aveți vreo problemă cu salariile, vorbiți cu angajatorii, nu cu noi, ei nu vor să mărească salariile deși au de unde”, pe modelul omului care-ți aruncă mâța moartă în curte apoi strigă la tine că ești un jegos că ai animale moarte în grădină. Și ai face curat după prost, dacă ai știi că se întâmplă o singură dată. Dar cu nebunii ăștia, nu știi.

Și trebuie neapărat să menționez că acest guvern este unul al recordurilor. Ei sunt în stare să aducă în aceeași barcă, adică împotriva lor, două tabere care au fost încontinuu în opoziție: Sindicatele și patronatele. Iar patronatelor li se adaugă și o bună parte dintre primării care, conform calculelor lor, vor avea niște impacturi bugetare severe dacă propunerile de modificare a codului fiscal se vor concretiza. Ba țin să precizez că și Firea e de acord că legea e o prostie. Deh, mai puțini bani la ei.

Mereu-obosita, veșnic-nervoasa și constant explicatoarea: Mulguța Vasilescu.

Acum, Olguța Vasilescu, veșnic-prezenta la RTV cu pixul în mână ne-a explicat în repetate rânduri că salariile nu scad. Sindicatele și patronatele i-au zis că vor scădea. Ea le-a zis că nu știu matematică, adică nu știu să numere. Tot ea ne-a zis că doar vreun patron de butic care vrea să profite de lege va scădea salariul, că e rău. Restul nu, n-o vor face, evitând să dea vreo garanție legislativă în acest sens.

Păi bine-bine, și cu cât îți scade ție salariul? Cu vreun 20 la sută. Intră pe link-ul acesta și completează-ți salariul brut. Vei primi răspunsul cu cât câștigi acum și cât urmează să câștigi dacă PSD-ul îți face felul.

P.S. E o mare manipulare ce zic, că nu Olguța ți-l scade, că ea e Ministrul Muncii, iar inițiativa are treabă cu fiscalitatea… remunerației salariale, primite drept răsplată pentru MUNCĂ.

Photo credits: Alexandra Ispas

Calculator salarii credits: Alexandra Cristina Ceck

M-a trimis mama la plimbare

M-a trimis mama la plimbare

Am ieșit, din nou, în stradă. Eu și încă vreo 30.000 de oameni în toată țara. Și de ce am făcut-o, poate vă întrebați. Păi că mi-a promis Soroș mărire de salariu. Glumesc, nu mi-a promis, mi-a și dat-o.

Am ieșit cam din trei motive.

Primul ține de legile justiției și de propunerea susținută de ”depolitizare” a justiției prin scoaterea unei instituții apolitice, cea a Președintelui României, din procedura de numire a procurorilor șefi.

A doua ține de inițiativa legislativă din domeniul ordinii și siguranței publice, unde ești pasibil de pușcărie pentru tulburarea liniștii publice, unde poți fi reținut 24 de ore fără mandat, unde polițistul îți poate intra în casă, din nou fără mandat. Am mai spus-o și pe facebook, o zic și aici: aparent ăstora chiar le e frică de proteste din moment ce vor să înlesnească trimiterea în pușcărie a celor care nu se conformează.

Iar a treia se referă la modificările din legea fiscală care îmi vor scădea mie și altor vreo trei-patru milioane de români salariul net cu aproximativ 20%. Nu e mult, doar aproape un sfert din salariu. Și pentru ce? Pentru că sunt ei incompetenți și promit chestii nerealizabile în campania electorală.

Trandafirii e roșii, e bine că e trei, deci de pancartă să mă iei!

Mi-e dificil să accept asemenea aberații și nu pot, momentan, decât să mă bucur de fețele aprobatoare ale oamenilor din metrou atunci când îmi văd pancarta. Nu pot decât să mă bucur de fiecare om cunoscut pe care-l întâlnesc în stradă sau în piață. Nu pot decât să mă bucur de fiecare persoană nouă pe care o cunosc cântând sau strigând de bine PSD-ului.

De asta m-a trimis mama la plimbare.

Bine, poate și pe Kus a trimis-o. De ce să n-o primim în această mirifică mulțime?

Corporatiști mișto – Alexandra Ispas – Episodul 5

Corporatiști mișto – Alexandra Ispas – Episodul 5

Și iată-ne la episodul 5 unde vorbim cu Alexandra. Coincidența numelui de familie sper că nu e frapantă pentru nimeni, deoarece nu e chiar o coincidență. Ea a ales să-și schimbe numele în fața ofițerului de stare civilă, deci poate v-ați prins că avem mai multe în comun decât numele de ”Ispas”.

Alexandra este un artist plastic și grafic, chiar dacă nu se consideră asta. Este la început, dar investește mult în pasiunea pe care o are, cel puțin în ultimii câțiva ani. Nu îi este frică să lucreze, nu dă înapoi de la provocări și este deschisă la orice sfat. Muncește enorm însă nu fără rezultate și, poate cel mai important, a reușit să impresioneze multă lume cu desenele sale. A adus zâmbetul pe buzele celor pe care i-a caricaturizat și a susținut vizual anumite branduri sau firme pe la evenimentele lor. Ca să nu mai zic că face niște pancarte pentru proteste care-ți garantează atenția pieței.

Urzeala Trumpilor, o formă de construire de zid, acum că iarna e la o lună distanță. Autorul: a voastră Alexandra.

Alexandra, ce faci tu mișto?

Mmm… aș putea să fac acum un nume, pentru ce fac eu? Nu pot să definesc într-un singur cuvânt. Îmi place și să desenez, să pictez, și să fac art and craft.

Adică, practic, ești un fel de artist plastic?

Nu m-aș numi un artist plastic. Sunt un novice într-ale desenului/picturii. Nu am studii de specialitate. Ceea ce fac este pur și simplu din pasiune și din talentul pe care-l moștenesc din familie.

Ce anume moștenești, și de la cine?

Desenul și pictura, în principal, sunt moștenirile primite de la mama mea. Ea în tinerețe a fost artist plastic experimentat, ajungând să aibă propriile expoziții. Acum face doar de plăcere, din păcate. Atât eu cât și surorile mele suntem pasionate de pictură, desen și chestiile din domeniul ăsta. De când mă știu am mâzgălit tot ce am prins. Când aveam 2 ani și jumătate, părinții nu mai aveau cu cine să mă lase acasă și s-au rugat de educatoarea surorilor mele să mă ia și pe mine la grupa mică, deși nu aveam încă vârsta pentru activitățile acelea. Din prima zi educatoarea a zis: ia de aici o foaie de hârtie, un creion și o radieră. Văzând că mă pricep, toți copiii au năvălit pe mine să le desenez de toate, cățeluși, pisicuțe, etc. Pe perioada școlii am mai desenat, în mare parte, în creion și tuș, după care, când am început să lucrez, am descoperit partea digitală. Pe atunci lucram la o firmă de publicitate. Am învățat să folosesc programe grafice, lucru despre care nu pot să zic că atunci mă fascina atât de tare, lucrând doar în programe vectoriale care nu-mi dădeau libertatea de mișcare sau creație. Nici nu eram atât de experimentată pe atunci.

Ok, și unde ești acum cu grafica?

Acum cochetez tot cu partea digitală, dar și am uneltele necesare pentru a fi cât mai creativă. Continui bineînțeles cu desenul pe hârtie și cu pictatul pe pânză, dar mai rar. De vreun an mi-am descoperit această plăcere, să fac caricaturi, printr-o provocare dată de un coleg de muncă. El m-a rugat să fac o caricatură pentru un coleg care pleca din companie. A fost destul de stresant la început, pentru că erau și foarte multe personaje de desenat. Nu mai abordasem niciodată această latură a desenului, dar pot să zic că îmi face foarte mare plăcere acum. Îmi place să descopăr domeniul și îmi place să mă perfecționez cu fiecare caricatură, să încerc să-mi găsesc stilul. Ce m-a determinat și mai mult să continui cu ele au fost reacțiile pozitive ale oamenilor, faptul că toți s-au recunoscut, au râs și au urmărit detaliile. Într-un cuvânt, le-a plăcut.

Creion, hârtie și fețele unor oameni simpatici.

Ce unelte folosești?

Pe partea de pictură, în mare parte acrilic pe pânză. Pentru partea de desen îmi place foarte mult hârtia cartonată de peste 200 de grame. Pot zice că am un fetiș cu hârtia cartonată. Folosesc creioane colorate acuarelabile, pe care le-am primit cadou de la o colegă de muncă de Crăciun. Îmi plac liner-ele negre, ador să conturez totul cu liner-e. Îmi place să mă plimb prin magazinele de profil și să cumpăr toate prostioarele. Cam atât pentru desenul fizic. Pe partea digitală, am încercat prima dată o tabletă Wacom Intuos cu care nu prea am reușit să mă înțeleg. Era foarte greu să desenez pe tabletă și să urmăresc tot ce se întâmplă pe ecranul laptopului. Plus că lag-ul îmi dădea mari bătăi de cap și îmi doream acel ”real feel”, ca pe hârtie. Și dorința mi s-a împlinit. Am primit cadou un iPad Pro cu care mă înțeleg de minune. I love it. Folosesc în principal programul Procreate dar și Concepts și Adobe Draw. Chiar dacă cel mai mult îmi place să lucrez pe tabletă, cu stylus-ul, să fac ce-mi doresc eu, am mai realizat design pentru materiale de evenimente, facebook cover-uri, afișe, cataloage, logo-uri, majoritatea pentru prieteni.

Niște prieteni și trupa lor. Lipsește Ștefan, dar o să apară și el la microfon curând.

Păi și cu talentul acesta, de ce lucrezi la corporație?

Pentru că nu m-am gândit momentan să fac bani din asta. Nu cred că pot momentan să renunț la job ca să câștig și să mă întrețin doar din desen sau din grafică, adică să încep ceva pe cont propriu. Și trebuie să-mi și plătesc ratele. Mă gândesc, într-un viitor, cândva, să trec de la a face doar câte ceva pentru prieteni la ceva mai mult, să mă extind, să fac un business din asta. Cum? Nu știu încă.

Cei de la corporație s-au gândit să profite de talentul tău?

Echipa din Belgia cu care lucrez zilnic a aflat de această pasiune a mea și m-au invitat să iau parte la următorul cel mai mare eveniment al corporației pentru un strop în plus de creativitate. Ei se gândiseră inițial că sunt genul de caricaturist la minut și aș putea oferi timp de câteva ore caricaturi pentru clienți și colegi. Pentru că nu începusem de mult timp să fac caricaturi, nu aveam nici viteza nici experiența necesare să fac caricaturi la minut. Nici nu e stilul meu. Mie-mi place să fac caricaturi cât mai detaliate, cât mai realiste. Așa că discutând despre ce aș putea face pentru eveniment a rămas să concep un comic strip cu experiențele clienților la eveniment, precum și câteva caricaturi post-event pentru câțiva dintre aceștia. Ei au fost foarte entuziasmați de idee pentru că Belgienii sunt mari iubitori de caricaturi și comic-books. Comic strip-ul a fost, din nou, o provocare pentru mine, fiind prima dată când a trebuit să creez conceptul de la zero. Să nu zic de presiunea pe care o resimți din partea unei țări cu o cultură uriașă în domeniu. Și comic-stripul și caricaturile au fost făcute de mână, pe hârtie.

Ce artiști contemporani urmărești și de unde îți iei inspirația?

Aaaah. Sunt foarte mulți și tocmai pentru că nici nu am un stil propriu și îmi plac mai multe genuri, nu mă opresc doar la câțiva. Îmi plac și ilustrațiile, și stecilurile, de genul celor ale lui Ortaku și Bansky. Îmi place de Doru Moscu, care este brașovean ca și mine, și pe care acum îl urmăresc cu interes. Eugen Erhan e foarte mișto, el face comicurile cu Fredo & Pid’jin. Îmi place și Mădălina Andronic, care are niște ilustrații ce-mi aduc aminte de basmele din copilărie. Bergthor Morthens  e un artist pe care l-am descoperit la Art Safari iar picturile lui sunt greu de clasificat. Sunt ușor satirice, majoritatea fiind cu oameni politici, supra-realiste, cumva, în culori foarte puternice. Iar inspirația o iau în mare parte din lucrurile care se petrec în jur. De exemplu, mica ilustrație pe care am făcut-o cu oițele, cu campania lui Daea, Alege Oaia.

Oițele se aleg între ele, dar nu așa cum vrea Daea.

Tu ai o minte foarte ageră când vine vorba de exprimarea cuvintelor pe un canevas. Zi-mi despre cele două pancarte din albumul #rezist.

Protestele astea care au avut loc la începutul anului nu au avut violența ca mijloc principal de comunicare. Au fost protestele minților luminate, ale oamenilor care chiar gândesc și înțeleg ce se întâmplă în țara asta și care nu pot lăsa lucrurile așa. Nu pot să zic că am stat prea mult să gândesc pancartele. Au venit de la sine. Am avut toate elementele de care aveam nevoie, ca sursă de inspirație, în piață și în cele întâmplate în afara ei. Primul panou pe care l-am făcut, cel cu ”high class fashion” a avut o latură ironică, respectiv ce costumație ar trebui să poarte ei pentru pragul acela de 200.000 de lei. A fost una dintre cele mai fotografiate pancarte. La un moment dat am fost intervievată și de TVR, reporterul întrebându-mă despre pancartă, iar apoi am văzut-o și în carte. Al doilea panou l-am făcut pentru tine, mai mult, nu pentru mine. Ambele au avut o prezență destul de bună pe social media, fiind preluate și șeruite de diverși influenceri. Au ajuns finalmente să dăinuie în acel album #rezist.

Un lucru sigur e mișto, că moda revine!

Zi-ne o încheiere.

De încheiere vă desenez ceva.

Unii zic că Soroș e în piață. Alții că-i la Mega. Adevărul e că Soroș e pretutindeni.

Bărbatul prost

Bărbatul prost

Trebuie să fii incredibil de prost, ca bărbat, să-ți dorești o femeie slabă lângă tine. Doar un bărbat idiot își dorește o femeie inferioară lui, o femeie fără putere, dependentă de el. Să te simți bărbat pe baza dependenței altora de tine este o inepție fără margini. Oricine poate susține financiar pe cineva. Dar să susții pe cineva în proiectele sale, să fii alături de femeie când are nevoie și să o ridici până acolo unde nu credea că poate ajunge, asta înseamnă să fii bărbat.

Îi știți, i-ați văzut peste tot. Cocalarii ceafă-lată, sau pițiponcii cu bani de la tata, sau chiar oameni onești care au muncit pentru fiecare leuț, au alături câte o femeie căreia îi fac toate mofturile, orice-și dorește ea, doar să nu cârâie când zice el. O falsitate absolută. Singura putere pe care o are ea este asupra lui și singurul moment când el e bărbat adevărat e… eh, el nu e bărbat adevărat.

Am cunoscut câte unii care aveau gândiri de genul: ”femeia nu merită nimic”, sau ”să mi-o tragă mie femeia? I-o trag eu ei!” (ultima a se citi cu accent de moldovean). Ăstea sunt atitudini de bărbați cărora le e frică de femeile puternice. Pentru ei conceptul de femeie independentă nu există. Imaginează-ți ce o fi trecând prin capul lui când află că fata e singură, stă în propria ei casă plătită cu banii munciți de ea, își cumpără singură hainele și e și fericită pe deasupra. Așa ceva nu există. Trebuie să fie vreun sponsor, vreun tătic sau unchi bogat, ceva. Nu se poate ca femeia să fie și independentă și de succes.

Și perpetuăm toate stereotipurile cu femei dependente. În politica asta autohtonă, de exemplu, sun zeci de exemple de femei propulsate pentru că sunt fetele lui tata. Bine, nu doar femei, și zeci de băiețandri. Dar problema e că un bărbat care alege o asemenea femeie are o lipsă totală de imaginație. Întrebați-l, numai, dacă i s-ar da mașina timpului și ar putea să fie cu o femeie, oricare, dar numai una din istorie, pe cine ar alege? O Pamela Anderson? O Marilyn Monroe? Dar ce are Dido (nu cântăreața). Ce are Cleopatra? Cele mai puternice femei din perioada lor din lume, am zice. Nu, nu-s de interes. În afară că au condus sau fondat imperii, nimic spectaculos. Dar de Marilyn Monroe știm că era bună. Păi Audrey Hepburn ce are? Îți pune prea mult imaginația la contribuție? Ești imbecil și nu ți-o poți folosi? Te simți inferior în fața unei femei care poate pe propriile-i puteri? Nu-ți place senzația de inferioritate?

Ei, aflați, dragi bărbați proști, că nu există niciun sentiment mai plăcut decât să fii dorit de o asemenea femeie, de o femeie puternică.

 

P.S. Sună a Raduefconstantinsexu, dar e fix ce cred.