PSD s-a râzgândit

PSD se tot râzgândește de când a luat cam tot ce e putere în țară. Iată câteva subiecte pe care au dat-o la alba-neagra cu frumoasa noastră țărișoară.

Uite taxa de solidaritate – nu e taxa de solidaritate https://goo.gl/KBwXJm

Uite salariul minim pe economie – nu e salariul minim pe economie https://goo.gl/UDFTSd

Uite manualul de sport – nu e manualul de sport https://goo.gl/dCmegd

Uite OUG 13 – nu e OUG 13 https://goo.gl/LKEPCj

Uite linia unică de autobuz – nu e linia unică de autobuz https://goo.gl/dVwZ5o

Uite Prim-ministrul – nu e Prim-ministrul https://goo.gl/6DXLVX

Uite impozitul pe cifra de afaceri – nu e impozitul pe cifra de afaceri https://goo.gl/eQQVVC

Uite statuia – nu e statuia https://goo.gl/XDm5f7

Uite data fixă pentru adoptarea euro – nu e data fixă pentru adoptarea euro https://goo.gl/Makb9S

Uite pensia privată – nu e pensia privată https://goo.gl/tek6A4

Da, IsPaul, dar care-i problema? Mai greșește omul…

E bine că cineva își schimbă părerea. E rău că trebuie să și-o schimbe. Mai pe românește, ar fi mai bine să aibă de la început idei sănătoase și să nu se facă de râs. Și și mai important ar fi să nu se întâmple genul acesta de rahaturi de începători incompetenți când se află la cârma țării. Nu de alta, dar pică burse, se sperie investitori, se volatilizează piețe, se amețesc pensionari, se pensionează generali. Haos. Și dacă unele dintre râzgândeli sunt ilare, altele sunt periculoase și arată clar un lucru: PSD nu e capabil să guverneze coerent.

Ce înseamnă ”tefeleu”, ”tefelist”?

Mi-am pus întrebarea asta acum vreo 5-6 luni și eu. Și mnu, nu eram sigur. Simțeam nivelul peiorativ al termenului și puteam ghici cam care e direcția către care bate, dar nu puteam să-mi dau exact seama. Și exact mi-am dat, sursa fiind însuși Mirel Palada, cel care a și contribuit major la popularizarea termenului. De menționat că el preferă ”tefeleu”.

Bine-bine, dar ce înseamnă. Păi e citirea pe litere a abrevierii de la Tânăr Frumos și Liber – TFL – tefeleu/tefelist.

Termenul de Tânăr Frumos și Liber a fost popularizat major de presa pro-guvernamentală pe la sfârșitul lui 2015, în principal o dată cu evenimentele ce au succedat incendiului din Colectiv. Principalul purtător de stindard a fost Mircea Badea care structura, seară-de-seară, formularea ”tinerii frumoși și liberi care se dau cu curu’ de pământ”. Din conveniență, s-a optat pentru abrevierea TFL, de unde și tefeleu/tefelist.

Ok, dar cine sunt tefeleii? Păi tefeleii pot fi diverși. Depinde pe cine întrebi. În majoritar, un tefeleu trebuie să aibă un puternic sentiment anti-corupție. Nu ai acest sentiment, nu ești tânăr frumos și liber. Cum în țărișoara asta scumpă a noastră cele mai multe scandaluri de corupție gravitează în jurul PSD, un tefeleu are tendința evidentă de a fi anti-PSD, deci un junghi în coasta comunicațională a purtătorilor de mesaje.

Nu supărați tefeleii. Ies în stradă și fac scandal, dau jos guverne, timorează nehaliții…

Pe lângă credința anti-corupție se mai atribuie multe alte elemente tefeleilor, însă niciunul, care nu derivă din asentimentul principal, nu este definitoriu. De exemplu, se face des confuzia între tefeliști și varianta americană SJW – Social Justice Warrior – Luptător pentru justiția socială. Acești SJW sunt niște bigoți ai politicii corecte care duc totul către niște extreme de neimaginat. Și da, un SJW în România ar putea fi băgat în găleata cu tefelei, pentru că nici ei nu suportă corupția, dar nu și invers. Cunosc tefelei xenofobi și homofobi dar care și-ar da viața numai să nu se exploateze Roșia Montană. Altă greșeală e să se creadă că tefeliștii sunt corporatiști sau hipsteri. Iarăși greșit. Sunt destui membri PSD (deci implicit non-tefelei) care lucrează în corporație sau cred în S-ul din PSD – socialul din SJW.

Mă rog, ați prins ideea. E greșit să presupui orice altceva despre un tefeleu/tefelist cu excepția urii lui față de corupție și elementele asociate acesteia.

Și ca un bonus, eu prefer varianta ”tefeleu”, pentru că se apropie mai bine de originea termenului. Un tefelist se presupune fie că lucrează la TFL (comparație cu ceferist), fie că ține cu TFL (comparație cu dinamovist). Sau da, poți fi tefelist dacă ai peste 35 de ani și urăști corupția, a se înțelege că legal, după 35, nu mai ești tânăr.

Despre instituții – sau de ce trebuie să te înfurie mișcarea împotriva anticorupției

Voi vorbi despre instituție, în primul rând, și mă voi referi la cea de-a doua definiție dată de dicționarul limbii române: ”formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate”. Adică, o instituție, este practic un concept la care aderă în majoritar societatea și o ține în viață prin acceptarea existenței ei. De exemplu, dacă toți românii dintr-o dată nu ar mai recunoaște existența echipei Steaua București, ea ar înceta să mai existe. Dar cum asta e spre imposibil de făcut, s-au creat diverse instituții care să spună, legal, dacă ea există sau nu. La fel se întâmplă cu orice, iar noi, acceptând deciziile sau normele lor, punem valoare pe acea instituție. Nerespectând sistematic deciziile sau acțiunile unei alte instituții, o dăm în derizoriu… Cred că ați prins ideea.

Acum, la noi în România corupția ajunsese să aibă valoare de instituție. Cu toții îi recunoșteam existența și aderam la ea, într-o formă sau alta. De fiecare dată când am dat 10 lei la spital, să ne bage în seamă, de fiecare dată când am copiat la vreun examen, sau am pus bani în plic pentru vreun profesor, de fiecare dată când am sunat pe cineva care lucrează la pașapoarte ca să ne bage mai în față am aderat la instituția corupției. Însă acum, în ultimii câțiva ani, lupta împotriva corupției a crescut. Fiecare dintre cei care refuză să mai dea șpagă, fiecare om care semnalează abuzul vreunui reprezentant al sistemului întărește o altă instituție, cea a anticorupției. Acum practic a izbucnit lupta dintre cele două. Însă conform definiției de mai sus, nu e vorba doar de DNA și de corupți. E vorba de comportamentele noastre, iar noi refuzând corupția refuzăm un important mecanism instituit în România de exercitare a puterii. Puterea ar trebui să fie exercitată doar prin cele trei elemente: legislativ, executiv și judecătoresc, iar pericolul corupției este acela că ”leagă” transmiterea influenței dintre cele trei care, teoretic, ar trebui să fie separate. Legând această transmitere, pune puterea în mâna câtorva care pot acționa în beneficiul lor fără să suporte consecințele. Și iată că am ajuns în zilele noastre. ”Ei” și-au dat seama de pericolul care-i paște, de faptul că sunt mulți în România care refuză această instituție a corupției și că, deși ei vor ”să se curețe”, deci nu vor mai face, asta nu spală păcatele lor din trecut. Deși nu vor să mai facă nasoale (sper), deci aderă și ei, cumva, la această instituție anticorupție, totuși nu vor nici să tragă ponoasele activității lor din tinerețe. Așadar, cel mai simplu mod de a scăpa de trecutul nedorit este dezincriminarea și grațierea. Reduci răspunderea și penitența pentru mai multe fapte și ajungi astfel să nu-ți mai fie frică de ce ai făcut. Practic lovești fix în instituția anticorupției.

Și o să-mi spuneți că mănânc rahat, dar domnul Șerban Nicolae (prea mult spus ”domn”) propune niște amendamente la legea grațierii aflată în Parlament, amendamente ce presupun grațierea și a multor fapte asimilate celor de corupție (abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului și chiar luarea și darea de mită în condițiile vechiului cod). Și ce e mai rău în toată povestea asta este că, în conformitatea cu amendamentul propus de excelența sa, domnul șofer, dispozițiile se aplică faptelor făcute până la intrarea acestei legi în vigoare, ea intrând la 30 de zile după ce e votată. Cum bine remarca cineva pe net, liber la furt, că nu pățești nimic, boss. Îți face dosar, dar nu mergi la pușcărie…

Di ce, boss? Da’ ch-are? Nu-s eu parlamentar d-aia ca să dau amendamente?

Ca să concluzionez, orice formă de zdruncinare a acestei instituții presupune o tentativă de întoarcere la valorile precedente, anume acelea de utilizare a corupției ca un mijloc de exercitare a puterii. De asta trebuie să ne protejăm, pentru că realmente ne protejăm țara. Atunci când instituțiile eșuează, țările eșuează. Dar dacă putem clădi ceva în ce să credem și să aderăm cu toții la aceste valori, ei, oricât de puternici ar fi, nu ar rezista.

Păreri din Piață – a 28-a zi de proteste

Păreri din Piață – a 28-a zi de proteste

Am fost în Piața Victoriei la a 28-a zi consecutivă de proteste. Se închid, astfel, 4 săptămâni continue în care câteva suflete, spre câteva zeci de mii de suflete, au fost zilnic în Piața Victoriei. Motivația protestelor s-a transformat încontinuu, și la fel și s-au schimbat și cei care sunt în constant în Piață. Dacă în primele zile, începând cu marșurile chiar, totul era spontan și autentic, totul se baza pe canalizarea energiei generată de frustrarea și indignarea celor din Piață, acum lucrurile se mișcă dintr-o oarecare inerție. Nu știu dacă e bună sau rea, asta fiecare judecă pentru sine.

În Piață oamenii care merg aproape zilnic se cunosc între ei. Cei ”în civil”, fie jandarmi sau sereiști, sunt evidenți ca lumina zilei. Fotografii, purtătorii de steaguri și portavoce, aducătorii de ceai și preotul cu crucea sunt văzuți ca niște factori unificatori într-o mulțime extrem de prietenoasă, sentiment pe care l-am simțit constant, încă de la prima ieșire spontană, însă acum pare a fi, cumva organizată. Pentru că asta face Piața, te obligă să te organizezi, să-ți cunoști semenii și să le porți respect. Te face să fii mândru că ești alături de ei și să te bucuri să cânți imnul la fix, chiar dacă ultima strofă este mereu uitată.

Și apoi se întâmplă urâtul. Îi vezi pe cei ciudați, cei care pot fi catalogați drept ”spărgători de proteste”, un fel de psihotronici autentici. În fața muzeului Antipa erau două persoane cu trei banner-e în care își exprimau indignarea asupra ANAF care nu tratează egal firmele cu capital românesc și cele cu capital străin, favorizându-le, bineînțeles, pe cele străine. Mă rog, asta era indignarea lor. Îmi e greu să înțeleg ce treabă are muzeul Antipa sau chiar Guvernul ca un tot în afacerea asta, dar fie. Dreptul de a fi indignat nu poate fi oprimat. Alt spărgător de protest era un nene un pic mai energic decât ar fi trebuit, care stătea undeva mai separat de grup și se trezea la fiecare minut să strige cât putea de tare diverse slogane nerepetate. Hey, fiecare grup cu ciudații lui, nu?

2 oameni la 4 banner-e. Am vrea noi asemenea eficiență!
2 oameni la 4 banner-e. Am vrea noi asemenea eficiență!

Într-o interpretare personală, ca să conchid, mi se pare în egală măsură frumos și trist ceea ce se întâmplă. Un protest plecat de la un catalizator, similar unui foc, a crescut la dimensiuni uriașe, însă când paiele de pe foc au ars lucrurile s-au potolit, iar acum, ceea ce icnește în Piață sunt niște vreascuri care întrețin flacăra siguranței. Este frumos să știi că cei din Piață sunt net mai informați decât mulți alții. E frumos să-i vezi purtând discuții, împărtășind povești ”din culise”, dar e trist să vezi oameni care nu au ce căuta acolo plimbându-se prin acea mică mulțime care la televizor pare eterogenă. Sper ca atunci când protestele se vor opri, ele să nu fie furate în vreun fel de o masă la fel de mică dar ceva mai organizată, pentru că acum, din ce simt eu, acesta e riscul principal.

Victoriile Pieței

Victoriile Pieței

Vă mai aduceți aminte, acum fix o lună, când ați citit prima dată zvonul că guvernul încearcă o grațiere și ceva amnistie? Aveați habar măcar ce înseamnă, la ce se referă, cine era vizat de aceste proiecte? Nu, totul era zvonistică, până când, a doua zi, au apărut documentele oficiale pe site-ul Ministerului Justiției. Atunci a fost clar pentru toți că intențiile bune ale coaliției de guvernare nu vin fără un cost. Costul, bineînțeles, eliberarea unora, închiderea dosarelor altora și… și știți povestea.

”Piața” a reacționat imediat. Și-a făcut opinia auzită din prima zi când zvonurile s-au concretizat și lumea se întreba ”de ce ies”. Păi de aia ies, ca să aflați și voi de nasolul pe care îl vor ăștia. Deci, prima victorie a Pieței este informarea și atragerea atenției asupra problemelor grațierii și dezincriminării, adică setarea agendei publice.

Pe urmă, pe lângă asta, Piața a continuat demersurile, ajungând să impună atâta presiune încât unul dintre proiecte a fost retras, însă cel mai arzător, a fost trecut, cum se zice în popor, ”noaptea ca hoții”. Reacția imediată a Pieței a dus și la retragerea acestei ordonanțe, e drept, într-o formă tergiversată, dar efectele juridice nu s-au produs, și asta e ce contează.

A treia victorie, una în care nu am crezut, este setarea agendei anti-corupție la nivel internațional. Majoritatea reflectoarelor s-au mutat asupra celor care scandează în piețele importante din România, iar asta a fost un subiect care a vândut, vinde și, spre bucuria noastră, atrage atenția și-i coagulează și pe cei care sunt de aceeași părere. Din Islanda și până-n Bulgaria, cu opriri în Franța și Marea Britanie, mișcările anti-corupție se strâng în jurul grupurilor de români care-și fac auzit glasul.

Și că tot vorbim de anti-corupție, ați observat ciudatul lucru pe care șefii coaliției de guvernământ îl fac când vine vorba despre acest cuvânt ”corupție”? Îl evită în totalitate. Niciodată nu e vorba de corupție. E vorba de justiție, de politică penală, e vorba de un dosar făcut de DNA (bineînțeles, mereu acronimul niciodată numele complet), dar cuvântul ”corupție” nu trebuie să apară pe buzele lui Tăriceanu sau ale lui Dragnea. Se feresc de acest cuvânt ca Aghiuță de tămâie, feri-s-ar și să facă asemenea fapte vreodată!

Și, dacă e să tragem linie, Piața nu a schimbat nimic în sens legislativ, lucru care era, de altfel, și scopul manifestațiilor. Dar a schimbat altceva, anume agenda publică, interesul față de temă și gândirea colectivă asupra subiectului. A adus mijloace de informare corectă și i-a arătat cu degetul pe cei care dezinformează. Ba chiar a făcut încă niște lucruri imposibile: a retras (indirect) multă reclamă de la A3 și RTV, a ajuns să-l facă pe Becali frecventabil și pe BUG Mafia relevanți din nou, i-a făcut pe secui să protesteze alături de români și pe timișoreni să strige ”București, luptă București”. Dar acum confund eu cauzele cu efectele – nu Piața le-a făcut, ci Dragnea & Co, bineînțeles, nevoit și indirect, dar meritul este, în majoritar, al lor. Și că tot veni vorba, verificați, vă rog, tonul vocii șefilor PSD și ALDE de acum o lună și cel de acum. Se va vedea o schimbare radicală despre care sper să nu fie izvorâtă doar din nevoia de ”damage control” în urma comunicării proaste de criză pe care au dus-o.

foto copyright: Dan Mihai Balanescu

Despre comunicarea de criză – ce a făcut bine și ce a făcut prost PSD-ul în ultima perioadă

Despre comunicarea de criză – ce a făcut bine și ce a făcut prost PSD-ul în ultima perioadă

Comunicarea de criză este fascinantă din multe privințe. A fost una dintre materiile mele preferate la master și o urmăresc cu mare interes. Am făcut un foarte mic și superficial exercițiu pe baza ultimelor evenimente de importanță uriașă în istoria recentă. Nu spun nimic nou, doar pun evenimentele într-o altă lumină pe care nu am văzut-o până acum. Poate am stat prea mult în Piață.

T-0 – declanșarea crizei

Pe data de 17 ianuarie apăruse ca zvonistică ideea că Guvernul României pregătește două ordonanțe de urgență, una privind grațierea și alta privind dezincriminarea abuzului în serviciu. Cred că nici în visele cele mai groaznice ale nimănui n-a existat ideea că e pe bune. Și totuși, la câteva ore, apar și textele de ordonanțe. La momentul acela, cel mai grav era cel privind grațierea. Nici un semn, pe 17, că s-ar declanșa o criză.

Pe 18 ianuarie, Iohannis încearcă liniștirea lucrurilor și aflarea adevărului față de aceste zvonuri prin prezidarea ședinței de Guvern care nu cuprindea cele două ordonanțe pe ordinea de zi. Câteva ore mai târziu, Ministerul Justiției publică textele de ordonanțe pe site-ul său. Aici s-a declanșat criza, iar ziua de 18 ianuarie este T-0.

Seara, câteva mii de protestatari au ieșit în stradă pentru a cere retragerea acestor ordonanțe. Modul în care au fost tratați protestatarii de către televiziunile pro-putere și de către puterea însăși arată clar că aceștia nu și-au dat seama că se află la începutul unei crize. Atacarea evidentă a protestatarilor a adâncit și a alimentat implicarea celor din piață, precum și numărul lor. A se vedea efectul de bulgăre de zăpadă crescut în urma exploziei activității pe rețelele de socializare prin viralizarea temelor de interes și crearea de diverse hashtag-uri și teme ca „animale naziste”, „sunt plătit de Soroș” și altele, precum și organizarea de evenimente ce invită la protest.

T-1 – când se conștientizează criza

Pe 22 ianuarie, ceea ce este T-1 al crizei, duminica, ies la protest undeva la 30.000 de oameni. Este momentul în care PSD realizează că e vorba despre o criză, însă nu știe cum să reacționeze. Televiziunile atacă cu și mai mare virulență protestatarii. Se lansează ideea că ar fi plătiți de Soroș inclusiv copiii și câinii, iar membri PSD-ALDE ies în continuare cu mesaje de atac direcționate împotriva protestatarilor. Comunicarea e clar că nu e centralizată, iar asta întărâtă și mai tare spiritele. Lipsa unui mesaj unic și a unui număr restrâns de purtători de mesaj generează și mai mult haos adâncind spirala motivelor pentru care protestatarii au ieșit în stradă.

Referendumul convocat de Iohannis a fost un subiect evitat aproape complet de către cei care au generat criza, ei neurmărind legitimarea acestuia. Nici măcar consultările publice anunțate de Ministerul Justiției, ulterior, nu fac referire la acest referendum, în sensul așteptării luării unei decizii în sens legislativ după ce se validează referendumul. Este pentru prima dată când PSD-ul dă semne că au început un management al crizei prin acționarea în mod unanim asupra unei teme de importanță ridicată.

În sensul disculpării asupra deciziei de a da ordonanțele de urgență, mesajele sunt aceleași indiferent de sursa provenienței lor: CEDO, deciziile CCR, comisia de la Veneția, etc. Acestea nu s-au schimbat în mod radical, cu excepția renunțării la ideea de „urgență”. Alte mesaje nici nu ar putea să dea, pentru că s-ar delegitima. A se vedea modul total greșit al lui Dragnea de a „profita” de moartea lui Dan Adamescu în sens emoțional, mesaj transmis pe ideea că „nu vrea să profite de asta”, lucru pe care îl făcea. Aici mi-a fost clar că cei care îl consiliază pe Dragnea nu sunt suficient de pregătiți pe tema comunicării de criză, urmând ca la ceva timp să apară, iarăși ca zvonistică, ideea că Dragnea i-a contactat pe consilierii israelieni care i-au câștigat alegerile în 11 decembrie.

T-2 – „damage control-ul” care trebuia să stopeze criza

Duminică, pe 29 ianuarie au loc unele dintre cele mai ample proteste ținute până atunci în istoria recentă a României. Guvernul și purtătorii de mesaj intră într-un ”silenzio stampa”, o formă de a limita potențialele nasoale pe care o declarație de-ale lor ar putea-o face. Protestele sunt pașnice și atrag foarte multă atenție internațional. În intern, cei care au generat criza vor să liniștească apele susținând că cei care ies nu au motiv.

Luni are loc o dezbatere publică asupra celor doi elefanți, iar elefantul mai mare (a se citi grațierea) primește promisiunea că nu va fi ordonanță și că nu va grația nicio faptă de corupție sau fapte violente, în nicio formă. Lucrurile par liniștite.

T-3 – criză în adevăratul sens al cuvântului

Marți are loc o ședință de guvern care se prelungește până după ora 22.00. În urma ședinței de guvern, Ministerul Justiției anunță trimiterea către Parlament a unei propuneri legislative asupra ordonanței grațierii și adoptarea ordonanței 13 care, într-o anumită măsură, dezincrimina abuzul în serviciu.

Acest anunț aduce în Piața Victoriei 15 mii de oameni la orele 12-1 noaptea. Motivul supărării și agitației este amplificat de comunicarea incredibil de defectuoasă a Ministrului Iordache, care într-un ton superior răspunde grăbit la întrebări solicitând repetat ceea ce a ajuns deja un laitmotiv: „altă întrebare”. Domnul Iordache este departe de a fi un om al comunicării, el neînțelegând sub nicio formă această artă, motiv pentru care, pe bună dreptate, a și fost acuzat de colegii de partid. Orice formă mai liniștită de discuție și de dezbatere ar fi ajutat neadâncirii crizei.

De miercuri și până duminică, seară de seară, în Piața Victoriei se adună din ce în ce mai mulți oameni, ajungându-se la apogeul (probabil exagerat) de 300.000 de oameni duminică în București și alți 300.000 în țară.

Dar nu ce era ”în piață” e interesant. Ci lista de lucruri pe care le-au făcut cei de pe celelalte baricade, într-un răstimp foarte scurt:

  • Antena 3 devine mediator, încercând să reducă din retragerea de brand-uri care-și făceau reclamă pe post. Tonul temperat este dat și de o altă ”coincidență”…
  • Mircea Badea și Mihai Gâdea nu mai sunt purtători de mesaj în acest timp. Ei părăsesc țara pentru motive obiective, însă activitatea lor, inclusiv în online, este redusă considerabil.
  • Închiderea conturilor de facebook ale celor care în genere atacă destul de virulent este o decizie radicală dar eficientă de „damage control”, respectiv Mircea Badea, Gabriela Firea precum și alte personaje ca doamna consilier local care i-a numit ”putori” pe protestatari.
  • Unicitatea mesajelor pozitive a început să fie foarte pregnantă din partea membrilor de partid care erau obișnuiți să poarte mesaje. Acestea vorbeau despre realizările guvernului Grindeanu și încercau devierea prin pozitivism a atenției. Greșeala este că bula era deja făcută, majoritatea triindu-și prietenii din online în funcție de apartenența politică.
  • Mesajul contramanifestației menit să sădească frica ”spargerii României” în rândul protestatarilor, precum și asumarea vinei asupra lor și a lui Iohannis, ca purtător de stindard a fost izvorât atunci și aruncat în toate mediile de către purtătorii principali de mesaj: Dragnea și Tăriceanu. Acest mesaj a fost întărit de începutul ”contramanifestației” de duminică, 5 februarie. Bineînțeles, ideea e scoasă de la naftalină unde erau ținute cele cu care se ataca ”răul suprem”, Băsescu, însă acum e pusă într-un alt context și dusă la un alt nivel.
  • Încetarea oricărei forme de atac direct din partea purtătorilor de mesaj de pe baricadele PSD este rezultatul final al celor mai sus menționate. Ei atacau legitimități, și nu oameni, și încercau transmiterea unui mesaj unic. Totul cu o excepție.
  • România TV nu se dezice de mesajele simple pe care le dă, însă puternic alarmiste. Totuși, retragerea publicității de pe acest post, și de pe Antena, este pretată drept o victorie pentru stradă, alături aparenta lipsă de prezență a lor la proteste. Dacă aș gândi conspiraționist, aș crede că fix asta s-a și urmărit, oferirea de victorii celor din piață, în sensul calmării lor. Dar acestea sunt efecte, și nu cauze.

T-4 – ameliorarea crizei

Primele semne de ameliorare a crizei au apărut în urma reacțiilor relativ-pozitive rezultate în urma OUG 14, cea de abrogare a OUG 13. Totuși, indignarea celor din piață a fost alimentată de presupusa neconstituționalitate a OUG 14. Prezența a unui număr mic de oameni luni, pe 6, arată impactul pozitiv pe care l-a avut această abrogare. Marți, acest număr a scăzut și mai tare, ajungând la ”doar” un 12.000, tot mult mai mare decât în prima zi de marți (T-0), când au fost 4000.

Ameliorarea finală a venit, nesperat, de la opoziție, care și-a făcut datoria și a depus o moțiune de cenzură, moțiune care a picat în Parlament în urma unei discuții în care Prim-Ministrul își asuma faptul că nu va mai trata în acest fel probleme de importanță majoră. Finalul crizei va fi mâine când se va prezenta demisia lui Iordache.

Acum, dacă ne întoarcem la T1 și urmărim rezolvarea simplă: retragerea proiectelor de ordonanță de pe masa Guvernului și trimiterea sub formă de propunere legislativă în Parlament ar fi dezumflat tot valul care a dus la ieșirea a sute de mii de oameni. Cel mai mare risc al unei crize de imagine este să nu știi când de afli în mijlocul uneia, iar în cazul de față, specula zice că motivul persistării în criză este interesul personal. Cred că, imagistic și comunicațional, PSD-ul a învățat multe de aici, deși arată în continuare că greșeli se pot strecura. De partea cealaltă, presiunea la care PSD-ul este supus, cel puțin următoarele 3-4 luni, va ajuta enorm la supravegherea mișcărilor acestui partid, cam din toate direcțiile.

Gânduri de protestatar

Gânduri de protestatar

De imediat două săptămâni, pentru mine normalitatea s-a schimbat. Înainte aveam un program simplu: trezit, muncă, acasă, activități de seară/ieșit în oraș, somn. Acum nu mai pot fi așa. E drept, nu neglijez munca, dar depun multă altă muncă în alt sens. Pentru mine a ajuns să fie normal să caut informații de ultimă oră. A ajuns să fie normal să încep să devin specialist în drept. A ajuns să fie normal să ies în stradă. Toate, bineînțeles, au prețul lor. Nu mai am aceeași eficiență la birou. Cu cât citesc mai mult despre ce se întâmplă, cu atât devin mai puțin manipulabil, și fac tot posibilul să-i informez și pe alții. Iar vocea, de la urlat, nu mai e. E o răgușeală apăsată pe care nici eu nu o înțeleg. Sănătatea își revine, sper.

Rețin niște statusuri de facebook de după alegeri ale susținătorilor PSD, care se rezumau, în majoritar, la: ”A câștigat PSD-ul și uite că nu e sfârșitul lumii”. Doar în sinea mea mi-am zis ”încă”, după care a intrat vocea rațiunii și a zis ”hai, mă, că n-or fi atât de răi… ce-ar putea să facă?”. Uite, mie mi-au schimbat lumea. Seară-de-seară stau cu ochii în televizor, în laptop și cu picioarele înghețate. Dorm 6 ore pe noapte, mănânc când îmi aduc aminte, și nu știu ce să mai fac, sunt în continuă căutare de soluție. Și știți care e marea problemă, că nu sunt singur. Strada arată că sunt cel puțin 200.000 la fel ca mine. Practic, lumea pe care o cunoșteam noi s-a schimbat, deci într-o anumită formă a venit și acel sfârșit.

Și stând în piață îmi amintesc de o discuție cu ai mei, una cam pe când aveam vreo 22 de ani, și foarte sinceră. Ei ziseseră, când veni vorba de mineriada din iunie 1990, care atunci împlinea 20 de ani, că, din păcate, și ei fuseseră manipulați. Votaseră cu FSN-ul și credeau, într-o oarecare măsură că cei din Piața Universității vor răul țării. Ai mei nu erau mândri de ce spuneau, dar măcar era adevărat. Fix asta nu vreau să trăiesc când voi vorbi cu copilul meu, cu tinerii din generațiile viitoare. Fix de asta ies, pentru că i-am idolatrizat pe cei cu curaj care în 87 și 90 nu au schimbat nimic, decât poate niște mentalități, dar în 89 au reușit totuși ceva.

Suntem mulți. Suntem sute de mii. Cifrele care apar pe sticlă, de 10-20… 100.000 arată ”apogeul” de oameni din piețe sau de la proteste. Dar ei se rotesc constant, pentru că e frig și nu rezistă. Unii vin, alții pleacă. Cifrele reale, zic eu, sar de 300.000 liniștit, poate chiar 400. Și e bine să fim pașnici, în ciuda violențelor. E bine să fim calmi, dar e și mai bine să arătăm că suntem mulți, nu suntem proști și că, în caz de nevoie, putem acționa. Unora le este frică de noi, că s-au jucat cu focul și au văzut că arde, dar până nu vor simți în coaste sula pieței, nu vor da înapoi. Ce vă promit e că eu voi fi acolo. Voi încerca să strig, voi încerca fiu vigilent, voi scrie și voi da sfaturi tuturor celor care au nevoie. Promiteți-mi și voi mie același lucru.

Mă întâlnesc în stradă mereu cu cunoscuți. Mă bucur că sunt din ce în ce mai mulți și le mulțumesc. Dar pentru azi, eu trag pe dreapta, că metroul face zgomot de ”Hoții! Hoții!”, iar când e liniște parcă aud ”cine nu sare, nu vrea schimbare”.