Ce este națiunea?

Ce este națiunea?

O întrebare care nu are un răspuns definitiv. Fiecare țară modifică esența unei națiuni în funcție de agenda ei politică. În linii mari, putem vorbi despre națiuni multi-etnice, multi-religioase, multi-culturale, multi-lingvistice. Adică am putea interpreta că întreaga Uniune Europeană este o națiune. În linii restrânse, pentru unii, națiunea e tot una cu grupul etnic. Practic, poate doar San Marino să fie singura națiune reală din Europa. Evident, ca să înțelegem adevărul, trebuie să discutăm și despre extreme.

Înainte de toate, trebuie să menționez că există două școli majore de definire a conceptului de națiune.

  1. Școala franceză – are originea în jurul Contractului Social al lui Rousseau. Ei vorbesc despre ideea de aderare liberă a poporului la o singură țară/națiune. Acest lucru a fost expus în Revoluția Franceză când s-a dat statutul de francez oricărui cetățean al țării indiferent de etnie, limbă sau religie. Astfel, regiuni care vorbeau limbi diferite și aflate în conflict de-alungul anilor au format o singură națiune aderând la idealurile revoluției.
  2. Școala germană – cea care pune accentul pe etnicitate și istorie comună. Ei susțin că acest concept de națiune poate fi trans-frontalier. Actualmente Germania nu mai aderă atât de radical către acest concept, dar istoria primei jumătăți a secolului al XX-lea confirmă asta, de la Primul Război Mondial până la Anschluss și agresiunea Germaniei Naziste față de Cehoslovacia – cerând teritoriile cu etnici germani majoritari.

Dar cum lucrurile nu sunt în alb și negru, iar definiția unei etnii poate varia, voi da 6 exemple concrete de țări care se manifestă diferit, neaderând total la niciuna dintre cele două școli. Bineînțeles, vom vorbi și despre evoluția istorică. Insist asupra faptului că întregul concept de națiune s-a concretizat abia în jurul anului 1848 în Europa și, ulterior, în întreaga lume. Dacă Americanii au făcut pasul mai devreme și francezii la 1789, alte națiuni precum India sau China mult mai târziu, cert este că nu putem vorbi de secolul XV și de națiune în aceeași propoziție. Conceptul nu exista (zice și Lucian Boia în Istorie și Mit în Conștiința Românească). Dar să trecem la exemple.

  1. Cehoslovacia. Sau Cehia și Slovacia

Pe urmele fostului imperiu Austro-Ungar s-au format sau s-au întregit mai multe țări. Cehoslovacia era ceva nou pentru Europa. Condusă de Thomas Masaryk, noua țară a văzut tot felul de paradoxuri. Erau mai mulți germani decât slovaci și nici numărul ungurilor nu era de lepădat. Practic o țară multi-etnică trebuia să-și găsească rostul într-o Europă modificată post război. Singurul moment de unitate a țării a fost când au ales aproape majoritar singurul partid trans-etnic, Partidul Comunist, după Al Doilea Război Mondial. Și alegerile n-au fost trucate! După revoluția din 1989 a venit momentul spargerii în Cehia și Slovacia în 1993. Două țări cu limbi asemănătoare, istorie comună și valori congruente au ales să se spargă pentru că simțeau că nu formează aceeași națiune.

Cehoslovacia din 1930 nu are nimic în comun cu conceptul de stat-națiune
  1. Germania – Elveția – Austria

Zise și ”elefantul din camera Europei”, cele trei țări arată clar că etnia și națiunea pot fi diferite sau la fel, diferind doar interpretarea. Elveția, o țară multi etnică și lingvistică se tratează ca și cum ar fi o singură națiune cam de când și-au luat independența față Sfântul Imperiu Roman. Dar Germania secolului al XIX-lea și a primei jumătăți a secolului al XX-lea a văzut unitate între poporul german indiferent de granițe, de unde alianțele cu Austro-Ungaria și Anschluss-ul. Tot așa și-au justificat și agresiunile teritoriale față de Franța, Olanda, Belgia, Polonia și Cehoslovacia. Ba chiar și față de România. Actualmente, Uniunea Europeană pare să fi rezolvat disputa teritorială. Nu știu cât a rezolvat-o pe cea etnică.

Sfântul Imperiu Roman la 1600. Nu era sfânt, nu era roman și clar nu era imperiu.
  1. Columbia – Venezuela – Ecuador – Panama

V-ați întrebat de ce primele trei au steagul foarte asemănător? Nu, nu e ca să vă enerveze pe voi la geografia lumii, ci pentru că ele au fost un singur stat, ”Gran Columbia”, condus de marele Bolivar (care era mic de statură, dar nu contează). Gran Columbia s-a divizat în aceste patru țări, plus încă niște teritorii pe la altele, pe la 1831. Toată lumea vorbește spaniolă. Au același grup etnic majoritar – metișii americii latine (și Bolivar era la fel). Au aceeași religie majoritară, catolicismul. Regiunea a fost unită în lupta pentru independența față de Spania, dar loviturile de stat ulterioare anului 1830 și instabilitatea politică a făcut ca aceste regiuni să se dividă și mai tare, ajungând să fie state independente. Actualmente se tot vorbește despre o potențială unire, discuții pornite de Venezuela și Panama.

Steaguri similare, istorie la fel, limbă la fel, religie la fel, etnie la fel, țări… nu la fel
  1. India – Pakistan – Bangladesh

O singură mare colonie, Raj-ul Britanic, s-a divizat, după plecarea ”opresorilor” în 2 state mari, India și Pakistan, și în alte câteva mai mici, cumva independente. Pakistanul cuprindea și mare parte din Bangladesh-ul de azi. Totuși, în urma unor dispute armate, Pakistanul și India și-au consolidat pozițiile, iar Bangladeh-ul s-a declarat independent. Teritoriile independente s-au unit liber cu India (de cele mai multe ori), iar o colonie Portugheză de mici dimensiuni a fost „înghițită” militar de India. La ora actuală, principala dispută este asupra regiunii Kashmir, împărțită aproape egal între cele 2. Dar diferențele naționale sunt date de faptul că Pakistan are o religie de stat – Islamul, iar India este majoritar Hindusă. India nu are o limbă oficială, dar Pakistanul o are – Urdu. Bangladesh-ul, marjoritar Islamic (de unde alipirea inițială la Pakistan) are limba principală Bengali. Grupurile etnice sunt Indiene, cu sub-gupele punjab (Pakistan) și Bengali (Bangladesh). Dovada supremă, practic, a diferitelor definiții a termenului ”națiune”. La India au aderat multe grupuri de bună voie (sau silite teritorial, depinde de interpretare), Pakistan-ul folosindu-se de limbă, religie și etnie pentru a-și justifica supremația față de Kashmir, în condițiile unei istorii comune timp de chiar mii de ani.

Raj-ul Britanic, exemplul clasic cu ”de ce religia intră în definirea unei națiuni”
  1. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

Scoția, Irlanda de Nord, Anglia, și Țara Galilor sunt cele 4 țări mari (că mai avem vreo 2 mici) care formează UK-ul. Istoria comună nu poate fi negată, dar fiecare regiune are câte o diferență majoră față de restul. Scoția are majoritară altă religie decât cea Anglicană. La fel și Irlanda de Nord. Țara Galilor folosește încă foarte mult Galeza ca limbă oficială, iar la toate astea se adaugă faptul că Anglia exercită cea mai mare putere politică și economică asupra Regatului. Scoția vrea independență, iar în urma Brexit-ului discuțiile sunt tot mai aprinse. Irlanda de Nord aparține geografic de Irlanda, deci influențele culturale din republică sunt iarăși de netăgăduit, iar fiecare dintre cele 4 este declarată drept ”țară”. Cu toate astea ele formează un regat, deși clar nu sunt o națiune. Un exemplu similar în acest sens ar mai putea fi Belgia, dar acolo e prea evident. Și totuși, apelând la logica germană, RU este o națiune.

  1. România și Moldova

Acum e acum. Sunt cele două țări o națiune, sau nu? Păi cam sunt și cam nu. Ambele sunt ortodoxe, dar spre deosebire de catolicism, unde Papa e șeful, la ortodocși fiecare cu Patriarhul lui. La moldoveni, Patriarh este Chiril al Rusiei, nu Daniel al României. Moldovenii au făcut parte din URSS, noi nu. Bine, ei au fost înainte, și parte din România Mare, deci este evident că există facțiuni de ambele tabere în interiorul Moldovei. Ei se declară etnici moldoveni, deși vorbesc limba română, zic unii, alții zic că deși sunt surori, este ca diferența dintre cehă și slovacă. Cert este că sentimentul unionist dintre cele două țări este din ce în ce mai crescut, singurul element care influențează major discuția este dat de propagandă. Clar, conform definiției școlii germane, suntem aceeași națiune. Conform celei franceze, mai avem ceva pâine de mâncat până când să aderăm cu toții aceleiași unice și indivizibile națiuni.

Cele 6 exemple de națiune – stilizate. Vorbesc despre elemente majoritare (etnie, religie, limbă) și elemente oficiale (limbă, aderare).

Ca o concluzie, dacă până la al Doilea Război Mondial, națiunea era aproape congruentă cu etnia, acum vorbim clar despre dorința de aderare a populației la acea națiune. Practic, istoria a dat mai mult câștig de cauză școlii franceze nerenunțând, totuși, la argumentele germane. La ora actuală ne este imposibil să vorbim despre, să zic, o națiune Japonezo-Americană. Sau Italo-Rusă. Așa ceva clar nu există. Nici despre o națiune Europeană nu putem vorbi, deși se aderă, în mare, la aceleași valori. Dar dacă combinăm elementele cultural-istorice și dorința poporului de a fi sau nu parte din națiune, atunci avem o valoare apropiată de adevăr.

Și, ca să insist, națiunea nu e tot una cu țara. Poate Catalonia nu e parte din națiunea spaniolă, dar din țara Spania sigur este… momentan.

Doamna, doamna de acolo… este interlop?

Dragnea la Înalta Curte de Casație și Justiție:

”Doamna, doamna de acolo… este interlop?!”

Ăsta e răspunsul dat de Liviu Dragnea la întrebarea ”De ce ați adus interlopi la Înalta Curte? Vreți să intimidați martorii?”

În timp ce dădea răspunsul arătând-o pe ”doamna de acolo” era înconjurat de 6 cefe late și una îngustă. Cea îngustă e a lui Codrin Ștefănescu, evident. Vezi cu ochii tăi că sunt niște oameni veniți să-l ”apere” pe Liviu. Să-l apere de agresivitatea jurnaliștilor și a protestatarilor. Domnul Bot, recunosc, poate fi extrem de agresiv verbal, însă nu văd cum poate fi și fizic. La fel și restul așa-zis reprezentanților #Rezist.

Dragnea când arată cu mâna către doamna care nu e interlop, flancat de interlopi.

Integritatea fizică a președintelui Camerei Deputaților și Partidului Social Democrat nu a fost niciodată pusă în pericol. Dar cea a protestatarilor da. Există și o plângere depusă de domnul Bot pentru o agresiune venită din partea unuia dintre asociații lui Dragnea.

Dar ce e Înalta Curte și de ce e importantă în discuție? Citez din Constituția României, articolul 126, alineatul 1: ”Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație şi Justiție şi prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.” Adică, prin aducerea interlopilor acolo, Dragnea a sfidat pe față tot ceea ce înseamnă justiție în România. Practic, fix în locul în care nu ar trebui să-ți fie frică de injustiție, tu te aperi prin mijloace proprii și nu prin cele oficiale ale statului. Dar e ok, a făcut ceva pentru bătrâni.

Iar dacă până acum mă feream să spun că PSD e mafie, acum sper că e evident pentru toată lumea. Și nu asta e problema. Problema este cum suntem luați de proști. Vedem cu ochii noștri cine este în jurul liderului maxim al României și noi ne lăfăim că ne-a crescut roboru. A, stai, nu e bine să crească roboru. Discutăm altă dată despre asta.

PSD s-a râzgândit

PSD se tot râzgândește de când a luat cam tot ce e putere în țară. Iată câteva subiecte pe care au dat-o la alba-neagra cu frumoasa noastră țărișoară.

Uite taxa de solidaritate – nu e taxa de solidaritate https://goo.gl/KBwXJm

Uite salariul minim pe economie – nu e salariul minim pe economie https://goo.gl/UDFTSd

Uite manualul de sport – nu e manualul de sport https://goo.gl/dCmegd

Uite OUG 13 – nu e OUG 13 https://goo.gl/LKEPCj

Uite linia unică de autobuz – nu e linia unică de autobuz https://goo.gl/dVwZ5o

Uite Prim-ministrul – nu e Prim-ministrul https://goo.gl/6DXLVX

Uite impozitul pe cifra de afaceri – nu e impozitul pe cifra de afaceri https://goo.gl/eQQVVC

Uite statuia – nu e statuia https://goo.gl/XDm5f7

Uite data fixă pentru adoptarea euro – nu e data fixă pentru adoptarea euro https://goo.gl/Makb9S

Uite pensia privată – nu e pensia privată https://goo.gl/tek6A4

Da, IsPaul, dar care-i problema? Mai greșește omul…

E bine că cineva își schimbă părerea. E rău că trebuie să și-o schimbe. Mai pe românește, ar fi mai bine să aibă de la început idei sănătoase și să nu se facă de râs. Și și mai important ar fi să nu se întâmple genul acesta de rahaturi de începători incompetenți când se află la cârma țării. Nu de alta, dar pică burse, se sperie investitori, se volatilizează piețe, se amețesc pensionari, se pensionează generali. Haos. Și dacă unele dintre râzgândeli sunt ilare, altele sunt periculoase și arată clar un lucru: PSD nu e capabil să guverneze coerent.

De ce Soroș?

Bau-bau-ul actual al politicii românești e Soroș. Soroș în sus, Soroș în jos. De atâtea ori am auzit numele ăsta că deja sunt cumva imun la el, ba chiar îmi provoacă rictus. Soroș nu mai bagă bani în România din 2014. Cu toate astea e pe prima pagină a agendei comunicaționale a partidelor ”aflate la guvernare”. Și pun între ghilimele pentru că sunt vreo 2 partide extremiste care nu se află la guvernare dar care aderă la comunicarea asta. Păi de ce e așa? Am să fiu succint. Sper.

Partidele știu și pot să comunice împotriva și doar împotriva unor entități organizate central. A se înțelege că unui partid îi este ușor să atace, în principal, un alt partid sau o altă instituție centralizată. Aduceți-vă aminte atacurile intra-partide, unde includem liderii acestor partide, sau atacurile împotriva altor țări, UE, NATO, ISIS, etc. Dar împotriva unor ONG-uri mărunte, sau, mai rău, împotriva unor indivizi neafiliați, atacurile sunt foarte greu de transformat în ceva legitim. Imaginați-vă tot PSD-ul împotriva lui IsPaul – neafiliat. S-ar face de râs. Dar împotriva lui Soroș care ”are acțiuni la WordPress” e mai ușor. Eu sunt doar un soldat condus de interese financiare. Muuult mai credibil și mai dificil să se facă de râs.

Ok. Dar ce are societatea civilă de nu poate fi atacată individual? Păi ea e organizată doar pe sfere de interes. Nu există ONG-uri anti-PSD. Există ONG-uri cu interese ecologice, cu interese sociale, integrare, etc. Ele se activează doar când o anumită politică dusă de guvernanți contravine agendei lor și se vor bucura când o alta se pliază perfect pe agenda lor. Toate ONG-urile care au ieșit în stradă împotriva exploatării Roșiei Montane vor jubila dacă guvernul va face tot posibilul ca Roșia Montană să intre în patrimoniul UNESCO. Evenimentele de genul acesta se întâmplă foarte des. De exemplu, pe politici de tineret, când s-a dat gratuitate transportului studenților pe CFR, toate organizațiile au emis comunicate în care anunțau asta și felicitau decizia. Cine sunt ONG-urile astea de tineret care au felicitat guvernul PSD pentru transport gratuit și măriri de burse? Păi aceleași ONG-uri ”soroșiste” care critică mereu guvernul și îl vor dat jos, conform celor ”de la putere”.

Un exemplu este CTR și Membrii săi. Mihai Dragoș a fost acuzat de România TV că ar fi indirect finanțat de Soroș (click pe numele său). Apoi același CTR a felicitat guvernul pentru mărirea burselor și transportul gratuit oferit studenților. Or, cum vedem noi ca un soroșist adevărat să aplaude o măsură a unui guvern pe care-l vrea dat jos?

Alte zeci de astfel de exemple se mai pot găsi, dar nu ne pierdem vremea cu ele. Trebuie doar să înțelegem că societatea civilă nu funcționează ca un partid. Nu are o schemă comună de acțiune și nu ”întreaga societate civilă” se va poziționa împotriva unui guvern democratic, ci punctual împotriva anumitor politici duse de acesta. ONG-urile se finanțează din diverse surse, de la granturi europene, naționale sau locale până la fonduri private. Eu am lucrat la un ONG care a accesat vreme de zece ani fonduri europene de câteva zeci de milioane de euro. Dacă un singur ONG poate să facă asta, și șansele ca românul de rând să fi auzit de World Vision sunt mici, calculați un pic câți bani a băgat Soroș în România. 160 de milioane de dolari în 25 de ani. 6 milioane de euro pe an. Țin să mă repet, ONG-ul la care lucram lua jumătate din suma aceea pe an de la UE. Cum vă puteți imagina că suma aia, dispersată prin burse individuale și finanțări pe proiecte, ar putea strânge sute de mii de oameni împotriva unui întreg partid, când un ONG care consumă peste 3 milioane de euro pe an cumpărând autobuze pentru elevi și făcând tabere pentru prevenirea abandonului școlar nu e luat în seamă de Guvern când vine vorba de politici educaționale? Cum credeți voi că Soroș poate constrânge un om ”finanțat” de el să acționeze la cerere când Orban, premierul Ungariei, fost beneficiar de bursă Soroș luptă acum împotriva lui? E simplu, Soroș e o invenție care nu contraatacă. E un zid care doar primește. ”Tace agresiv”, cum zicea o burtieră. O fundație care luptă pentru incluziunea socială cu echivalentul a jumătate din ce dădea Soroș în societatea civilă nu este nici măcar luată în seamă de guvern pe plan decizional. Cum ar fi ca PSD să se ia de un ONG care vrea ca copiii să meargă la școală? Și-ar da cu firma în cap. Dar să se ia de o organizație de tineret care are un șef prieten cu cineva care are o fundație care a fost cândva finanțată de Soroș e super-simplu, pentru că agenda lui Soroș nu e cunoscută de mai nimeni. Se știe în linii mari că luptă pentru democrație și toleranță, două lucruri disprețuite de cei care se lovesc de lobby-ul societății civile. Cum să existe societate civilă când există alegeri. La ce ne trebuie nouă pe cineva care să influențeze politicile de tineret când avem un partid care a câștigat alegerile? E clar, cineva vrea răul României… Nu, de fapt vrea binele unui segment de populație care nu e luat în seamă de ”infailibilul partid”. Iar Soroș nu există în ecuația asta. Cine vrea să-l bage vrea doar să sperie un electorat needucat livrându-se pe sine drept salvator. Da, Dragnea, despre tine și neputința ta e vorba.

Agresiv, Soroș ăsta. Dar mai ales tăcut.

Ce înseamnă ”tefeleu”, ”tefelist”?

Mi-am pus întrebarea asta acum vreo 5-6 luni și eu. Și mnu, nu eram sigur. Simțeam nivelul peiorativ al termenului și puteam ghici cam care e direcția către care bate, dar nu puteam să-mi dau exact seama. Și exact mi-am dat, sursa fiind însuși Mirel Palada, cel care a și contribuit major la popularizarea termenului. De menționat că el preferă ”tefeleu”.

Bine-bine, dar ce înseamnă. Păi e citirea pe litere a abrevierii de la Tânăr Frumos și Liber – TFL – tefeleu/tefelist.

Termenul de Tânăr Frumos și Liber a fost popularizat major de presa pro-guvernamentală pe la sfârșitul lui 2015, în principal o dată cu evenimentele ce au succedat incendiului din Colectiv. Principalul purtător de stindard a fost Mircea Badea care structura, seară-de-seară, formularea ”tinerii frumoși și liberi care se dau cu curu’ de pământ”. Din conveniență, s-a optat pentru abrevierea TFL, de unde și tefeleu/tefelist.

Ok, dar cine sunt tefeleii? Păi tefeleii pot fi diverși. Depinde pe cine întrebi. În majoritar, un tefeleu trebuie să aibă un puternic sentiment anti-corupție. Nu ai acest sentiment, nu ești tânăr frumos și liber. Cum în țărișoara asta scumpă a noastră cele mai multe scandaluri de corupție gravitează în jurul PSD, un tefeleu are tendința evidentă de a fi anti-PSD, deci un junghi în coasta comunicațională a purtătorilor de mesaje.

Nu supărați tefeleii. Ies în stradă și fac scandal, dau jos guverne, timorează nehaliții…

Pe lângă credința anti-corupție se mai atribuie multe alte elemente tefeleilor, însă niciunul, care nu derivă din asentimentul principal, nu este definitoriu. De exemplu, se face des confuzia între tefeliști și varianta americană SJW – Social Justice Warrior – Luptător pentru justiția socială. Acești SJW sunt niște bigoți ai politicii corecte care duc totul către niște extreme de neimaginat. Și da, un SJW în România ar putea fi băgat în găleata cu tefelei, pentru că nici ei nu suportă corupția, dar nu și invers. Cunosc tefelei xenofobi și homofobi dar care și-ar da viața numai să nu se exploateze Roșia Montană. Altă greșeală e să se creadă că tefeliștii sunt corporatiști sau hipsteri. Iarăși greșit. Sunt destui membri PSD (deci implicit non-tefelei) care lucrează în corporație sau cred în S-ul din PSD – socialul din SJW.

Mă rog, ați prins ideea. E greșit să presupui orice altceva despre un tefeleu/tefelist cu excepția urii lui față de corupție și elementele asociate acesteia.

Și ca un bonus, eu prefer varianta ”tefeleu”, pentru că se apropie mai bine de originea termenului. Un tefelist se presupune fie că lucrează la TFL (comparație cu ceferist), fie că ține cu TFL (comparație cu dinamovist). Sau da, poți fi tefelist dacă ai peste 35 de ani și urăști corupția, a se înțelege că legal, după 35, nu mai ești tânăr.

România are nevoie de reformă electorală. Iată cum!

Sunt multe lucruri care trebuie schimbate în România, de la borduri roșii la țara în sine și conducătorii ei. Însă sunt puține lucrurile care pot fi schimbate peste noapte și care ar putea să aibă un impact atât de mare asupra funcționării unui stat democratic ca raportarea la procesul electoral. Și voi încerca să mă explic. Mai exact, modul în care liderii politici și cei care iau deciziile sunt aleși le conferă acestora o formă de imunitate non-legiferată față de electorat. Adică dacă nu sunt aleși direct de către aceștia nu au senzația că trebuie să răspundă pentru ceea ce fac în fața lor, ci doar în fața celor care au făcut numirea lor pe poziția de pe buletin posibilă. Rădulescu sau Bacalbașa nu au nicio urmă de dorință de a răspunde în fața electoratului ci doar în fața partidului. Puțin le pasă de bun-simț și logică, dar când vine vorba de tăiat macaroana din partea puterii se vor fi comportat diferit. La fel și cu Șerban Nicolae și, am s-o spun, chiar și cu Alina Gorghiu (care n-a fost prezentă la ședința comisiei juridice, neprezentarea ei făcând posibilă trecerea amendamentelor privind grațierea corupților). Un mod simplu de atragerea a răspunderii aleșilor este însăși alegerea lor directă și nu pe linie de partid. Și nu, nu mă voi raporta la votul uninominal, dar vorbim mai jos.

Apoi se întâmplă aspectul invers, cel al implicării cetățenilor în procesul electoral. Mi se pare cumva ciudat din punct de vedere logic ca un ”decision maker” să ia anumite decizii deosebit de importante, cum ar fi, în cazuri extreme, intrarea în război, în condițiile în care nu este mandatat nici măcar de jumătate din populație. Normal ar fi să fie mandatat de… toată lumea (a se citi ”majoritate absolută”). Și da, mă gândesc serios ce înseamnă asta, anume instaurarea obligativității votului. Un efect democratic al neprezentării la vot ar fi deja clișeul ”tragerea unui semnal de alarmă” care în condițiile unui sistem electoral precum cel românesc nu reprezintă decât un mijloc de profitare din partea candidaților, pentru că procentele sunt mult mai mari atunci când prezența la vot e mai mică. Dar asta ați văzut deja la ultimele două procese electorale. Și acestea fiind spuse, în consecință, comunicarea dusă de partide și candidați în campania electorală nu au scop real atragerea de voturi cât diminuarea votanților contra-candidaților. Ăsta este principalul efect al campaniei negative.

Și acum c-am vorbit despre motivul pentru care trebuie reformat sistemul – atât din perspectiva aleșilor cât și a alegătorilor, uite propunerile mele:

  • Mandate de 4 ani pentru toate funcțiile publice cu maximum de 8 ani în funcție. Deci și primarul, și deputatul, și senatorul, și președintele, și ministrul (chiar dacă nu e ales direct) să nu poată sta mai mult de 8 ani (cumulați) pe scaun.
  • Anul alegerilor să fie diferit – adică într-un an avem alegeri parlamentare, într-altul prezidențiale și într-altul locale. Alegerile europarlamentare sunt o excepție aici, și și la punctul de mai sus. Efectul principal al acestei ”reforme” ar fi menținerea capacității de controlare de către cetățeni a politicilor duse de aleși, cetățenii exprimându-și acordul sau dezacordul asupra deciziilor luate de conducători. Așa-zisele ”checks and balances”
  • Obligativitatea participării la vot este un alt aspect important, din punctul meu de vedere. O idee pe care o am și mi-o asum, deși ușor greșită principial, ar fi invalidarea oricăror alegeri cu prezența la vot mai mică de 50%+1 dintre cei înscriși pe liste și amendarea celor care nu s-au prezentat la vot. Dar înțeleg că nu se poate această formă de condiționare, așa că putem institui principiul prezenței obligatorii la vot cu posibilitatea expresă de a vota niciun candidat, neprezentarea fiind urmată de amendă sau obligativitatea participării la niște cursuri de cultură civică.
  • Sistem de vot preferențial. Cum? Imaginați-vă că în loc să puneți ștampila pe un singur partid/candidat puteți alege ordinea în care vă plac aceștia. Dacă vreți să votați cu, să zicem, IsPaul, dar nu aveți încredere că va ieși și vă e frică că votul va fi pierdut, acum veți vota direct cu, să zicem, Zosso. Dar în sistemul preferențial puteți pune cifra 1 (unu) în dreptul lui IsPaul și 2 (doi) în dreptul lui Zosso și 3 (trei) în dreptul lui Eftimie. Pentru că vreți orice numai să nu iasă Bogdan Stoica, dar vreți în principal să câștige IsPaul. Acest sistem de vot trebuie instaurat pentru Parlament și Primării, fiind un substitut bun pentru votul în 2 tururi. Și că tot vorbim de Parlament…
  • Câte un senator și un deputat la 120.000 de români cu drept de vot. Adică 300 (+/-) de parlamentari (cum am votat acum vreo câțiva ani). Ăștia vor fi aleși pe sistemul de vot preferențial menționat mai sus, individual (deci nu pe liste), pe baza unei împărțiri geografice echitabile.
  • Și că tot vorbim de sisteme complicate de vot, cu prezența obligatorie, mai ales în condițiile în care România are una dintre cele mai bune infrastructuri de date din lume, votul electronic trebuie să fie instaurat.

    De v-ar trimite părinții și la vot…
    foto: Cătălin Georgescu

Într-o democrație funcțională, mandatul alesului este legitimat de vot și perioada valabilității mandatului. Politicile duse de acesta, însă, trebuie supuse controlului public pentru că nu mai trăim în 1870 când doar 30% din populație știa să citească. La ora actuală propagarea informației și capacitatea de a discerne a alegătorului este peste posibilitatea sistemului electoral actual de le traduce în deciziile aleșilor. Degeaba știm noi tot ce mișcă atâta vreme cât următoarele alegeri care pot zdruncina un partid vor avea loc peste trei ani și jumătate. Cetățenii nu au posibilitatea de a influența deciziile imediate ale politicienilor decât, cum s-a văzut la începutul anului, ieșind în stradă în număr foarte mare.

Din nou, cred cu tărie că aceste modificări vor aduce politica mai aproape de oameni și mai departe de tertipurile din campaniile electorale folosite de diverși pentru a câștiga și nu pentru a face un bine dezinteresat.

Despre instituții – sau de ce trebuie să te înfurie mișcarea împotriva anticorupției

Voi vorbi despre instituție, în primul rând, și mă voi referi la cea de-a doua definiție dată de dicționarul limbii române: ”formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate”. Adică, o instituție, este practic un concept la care aderă în majoritar societatea și o ține în viață prin acceptarea existenței ei. De exemplu, dacă toți românii dintr-o dată nu ar mai recunoaște existența echipei Steaua București, ea ar înceta să mai existe. Dar cum asta e spre imposibil de făcut, s-au creat diverse instituții care să spună, legal, dacă ea există sau nu. La fel se întâmplă cu orice, iar noi, acceptând deciziile sau normele lor, punem valoare pe acea instituție. Nerespectând sistematic deciziile sau acțiunile unei alte instituții, o dăm în derizoriu… Cred că ați prins ideea.

Acum, la noi în România corupția ajunsese să aibă valoare de instituție. Cu toții îi recunoșteam existența și aderam la ea, într-o formă sau alta. De fiecare dată când am dat 10 lei la spital, să ne bage în seamă, de fiecare dată când am copiat la vreun examen, sau am pus bani în plic pentru vreun profesor, de fiecare dată când am sunat pe cineva care lucrează la pașapoarte ca să ne bage mai în față am aderat la instituția corupției. Însă acum, în ultimii câțiva ani, lupta împotriva corupției a crescut. Fiecare dintre cei care refuză să mai dea șpagă, fiecare om care semnalează abuzul vreunui reprezentant al sistemului întărește o altă instituție, cea a anticorupției. Acum practic a izbucnit lupta dintre cele două. Însă conform definiției de mai sus, nu e vorba doar de DNA și de corupți. E vorba de comportamentele noastre, iar noi refuzând corupția refuzăm un important mecanism instituit în România de exercitare a puterii. Puterea ar trebui să fie exercitată doar prin cele trei elemente: legislativ, executiv și judecătoresc, iar pericolul corupției este acela că ”leagă” transmiterea influenței dintre cele trei care, teoretic, ar trebui să fie separate. Legând această transmitere, pune puterea în mâna câtorva care pot acționa în beneficiul lor fără să suporte consecințele. Și iată că am ajuns în zilele noastre. ”Ei” și-au dat seama de pericolul care-i paște, de faptul că sunt mulți în România care refuză această instituție a corupției și că, deși ei vor ”să se curețe”, deci nu vor mai face, asta nu spală păcatele lor din trecut. Deși nu vor să mai facă nasoale (sper), deci aderă și ei, cumva, la această instituție anticorupție, totuși nu vor nici să tragă ponoasele activității lor din tinerețe. Așadar, cel mai simplu mod de a scăpa de trecutul nedorit este dezincriminarea și grațierea. Reduci răspunderea și penitența pentru mai multe fapte și ajungi astfel să nu-ți mai fie frică de ce ai făcut. Practic lovești fix în instituția anticorupției.

Și o să-mi spuneți că mănânc rahat, dar domnul Șerban Nicolae (prea mult spus ”domn”) propune niște amendamente la legea grațierii aflată în Parlament, amendamente ce presupun grațierea și a multor fapte asimilate celor de corupție (abuz în serviciu, favorizarea făptuitorului și chiar luarea și darea de mită în condițiile vechiului cod). Și ce e mai rău în toată povestea asta este că, în conformitatea cu amendamentul propus de excelența sa, domnul șofer, dispozițiile se aplică faptelor făcute până la intrarea acestei legi în vigoare, ea intrând la 30 de zile după ce e votată. Cum bine remarca cineva pe net, liber la furt, că nu pățești nimic, boss. Îți face dosar, dar nu mergi la pușcărie…

Di ce, boss? Da’ ch-are? Nu-s eu parlamentar d-aia ca să dau amendamente?

Ca să concluzionez, orice formă de zdruncinare a acestei instituții presupune o tentativă de întoarcere la valorile precedente, anume acelea de utilizare a corupției ca un mijloc de exercitare a puterii. De asta trebuie să ne protejăm, pentru că realmente ne protejăm țara. Atunci când instituțiile eșuează, țările eșuează. Dar dacă putem clădi ceva în ce să credem și să aderăm cu toții la aceste valori, ei, oricât de puternici ar fi, nu ar rezista.