Până și părinții îi zic ”Vije” lui Vali. Cred că jumătate dintre oamenii care citesc articolul se-ntreabă ”ah, așa-l cheamă pe Vije?”. Mi-a povestit acum ceva timp de unde-i vine porecla. Cică era mai mic, juca ping-pong cu băieții în fața blocului, și când l-a întrebat unul mai învârstă cum îl cheamă, răspunsul celui mic a fost ”Vali”, iar băiatul mai în vârstă a concluzionat ”aaa… Vali Vijelie. Vijelie îți zicem de acum!”. Ciudată origine pentru un ”metalist” autentic. Sau poate că nu. Continuă lectura „Corporatiști mișto – Vali Ciurea – episodul 3”
Etichetă: Tool
Top 12 artiști cu videoclipuri pe care trebuie să le vezi
De câteva zeci de ani nu mai există conceptul de artist fără videoclip. Orice melodie mai bună trebuie să fie însoțită de ceva imagine. Unii se filmează dansând, alții cu mașinile lor scumpe și gagicele plătite să-și arate siluetele. Alții se filmează doar cântând. Dar de ce să nu fii și un pic creativ cu videoclipul tău? De ce să nu completezi muzica prin ceea ce faci vizual? Uite câțiva artiști care reușesc asta chiar foarte bine.
- Michael Jackson
Continuă lectura „Top 12 artiști cu videoclipuri pe care trebuie să le vezi”
O seară tribut. Dă vina pe Hofmann pentru asta!
Faptul că îmi place Tool n-ar trebui să fie o noutate pentru singurul meu cititor. Am mai spus-o și în alte circumstanțe, însă acum pot anunța că am găsit ceea ce ar fi descris drept ”the next best thing”. Bine, mulți ar zice ca ”the next best thing” ar fi A Perfect Circle, și n-ar greși, însă live, în România, mai greu.
Aseară, în Fabrica, a fost un eveniment cu patru formații tribut. Pantera, Metallica, Black Sabbath și Tool. Dar le-am greșit numele. Sunt, de fapt: Domination, Masterpiece, Prefix TM și Blame Hofmann. Evident, cum să ratez ocazia să fiu acolo, mai ales în condițiile în care pe Blame îi mai văzusem într-un eveniment solo în Quantic Pub (unde au fost demențiali), la care adaug influența pe care o primesc din partea găștii de ”groopies” pe care o are formația.
Headliner-ii au fost Domination, care poate intra liniștit în categoria unui ”supergroup” autohton, pentru că-l au la chitară pe Cezar Popescu de la Vița de Vie și la voce pe Ștefan Zaharia de la Negura Bunget, pe lângă alții. Din păcate, nu m-au ținut picioarele să îi ascult și pe ei, dar sunt convins că au rupt… E drept, am văzut niște filmări și sună… uhm… dominator băieții.
Dar să vorbim despre celelalte trei bucăți. Fiecare formație are, vizibil, o pasiune ridicată pentru cei cărora le plătesc tribut. Chitarele erau toate în aceleași pedale ca originalul, vocalii se străduiau cât mai mult să sune ca originalul, iar prezența scenică… Atâta cât poate să fie prezență scenică în Fabrica. Blame Hofmann au intrat primii. Publicul încă nu se strânsese în număr prea mare, că doar era ora 9 și jumătate. Sălița aceea mică, însă, populația a întors capul către scenă aproape hipnotizată pentru că, deși muzica era peste cum s-ar fi așteptat mulți să fie, proiecțiile din spatele scenei intrau hipnotic pe ritmurile progresive tipice Tool. Toți patru băieți sunt muzicieni adevărați și n-au fost leneși în adaptarea pe care au arătat-o publicului, ci au încercat, cât de matematic au putut, să redea atmosfera Tool. Puțină interferență cu publicul, au lăsat muzica să-și facă treaba. Bassul lui Vije te trimitea direct în spirala fiobonacciană, în timp ce ”Sandu Președinte” lua vocea și stilul lui Maynard și-i punea o carismă personală cel puțin interesantă. Casian (tobe) m-a surprins de cât de bine înțelege ritmurile astea nenaturale de 7/5, sau ce-or fi. Dar știm cu toții, cum conceptul Tool e condus de Adam Jones, la fel și aici, Alexandru Mitroi pare că ține totul din umbră. Ce reușea el să facă în stânga scenei și modul în care se înțelegea cu basul lui Vije, a ridicat ștacheta pentru cei ce au urmat mult prea sus. Bineînțeles, băieții au terminat cu un Lateralus la bis, în aplauzilele publicului deja dublat ca număr.
Le-a văzut el cum s-au dărâmat!
Apoi am experimentat ce înseamnă o pauză între concerte post-prohibiția românească, și deja mă întreb dacă mai e nefumător în România. Mă rog, ce știu eu? M-am lăsat de tutun acum vreo 2 ani. Și au urcat Prefix TM, tribut Sabbath. Am prins o bună parte din ce au cântat și, din fericire pentru ei, s-au raportat doar la vremea Ozzy. Solistul aducea bine cu celebrul britanic, iar efortul a fost unul onest. Din păcate, ștacheta a fost ridicată, cum ziceam mai devreme, mult prea sus. Chitara suna mai mult a Randy Rhoads decât a Toni Iommi, dar asta nu e un lucru neapărat rău. În schimb am avut o problemă cu basul și tobele. Basistul cred că e fan Chili Peppers mai mult decât Sabbath, că deși cânta corect, a preferat să sune a Flea, iar tobarul a bușit tempoul la vreo 2 melodii. Însă au plecat cu fruntea sus, pentru că le-a ieșit Paranoid de la bis. Se vede că sunt la început și sper să crească, pentru că e potențial!
Și apoi au venit Masterpiece, care sunt destul de vechi în domeniu, fiind headliner-i la diverse festivaluri de metal. Băieții înțeleg Metallica și nu par să se chinuie prea tare pe scenă. Chitariștii erau cel puțin decenți amândoi, însă m-am ofticat puțin să remarc faptul că solistul nu era și chitarist ritmic. Păi așa-i plătim noi tribut lui James Hetfield? Mă rog, clar sunt eu pretențios. Melodiile au fost corecte, însă mi s-a părut că aveau o sinergie bună, dar care nu-i avantajează cântând Metallica. Aș fi interesat de un album Thrash Metal original de la ei, pentru că au cunoștințele necesare. Dar hey, Creeping Death a fost chiar wow urlând din amplificatoarele lor.
Și din toată seara asta am plecat acasă doar cu gândul la cum a sunat și s-a văzut Vicarious la începutul Blame Hofmann și The Grudge. V-am zis că Lateralus e unul dintre cele mai bune albume metal scoase vreodata?
11 Formații pentru care aș plăti bilet în România
Că-s un fel de rocker, știe toată lumea. Că îmi place să merg la concerte, ăsta ar trebui să fie un lucru normal pentru toată lumea. Singurii care au o justificare sunt cei care au o fobie față de locurile aglomerate. Adică să ratezi show-uri gen The Wall al lui Waters, concerte ca Depeche Mode sau Chilli Peppers este într-adevăr un mare păcat. Foarte mare, zic eu.
Neapărat trebuie să mă justific, dacă a mai fost vo formație dintre astea în România, și or cântat, e clar că nu știu nimic despre asta. Poate că sunt și un fel de ignorant. Am încercat să exclud formațiile care nu mai există decât pentru evenimente speciale și, bineînțeles, pe cele care au mai fost.
Așa că-ncepem:
11. Disturbed
Îs băieții ăștia jos cu boala, dar au și multe altele marfă. Au un ritm numai al lor, un solist cu o voce creată pentru noul val de metal și un fel aparte de a bucura audiența. Au-a-a-a-a!
10. Godsmack
Dap, americanii și-au cam revenit, o să tot fie americani în listă. Iar Godsmack au un fel de rock Hillbilly cu ritmuri relativ simple, dar cu niște show-uri explozive. Erau programați acum câțiva ani să cânte la Rock the City, dar Sully Erna, polivalentul, a acuzat ceva probleme cu vocea și a amânat tot turneul european. Cum ar fi fost să ascultăm Vampires direct în țara lui Dra… aah, cât de clișeatic sunt.
09. The Offspring
Alți americani, but the good kind of americans. Și ăștia ar fi trebuit să vină în 2012, dar n-au mai ajuns. Cât de tare mi-ar fi plăcut să ascult cu dedicație ”Get a job”, pe lângă notoriile Pretty Fly și Self Esteem. Mie-mi par reprezentativi pentru anii în care am copilărit, iar stilul american-punk (cuuumva) mă trimite automat la vârsta e 14 ani.
08. Green Day
Poate cea mai ascultată formație punk rock din ultimii 20 de ani. Sunt genul de formație la care chiar dacă n-ai nici o piesă de a lor în playlist, le recunoști imediat stilul și ”șlagărele”. Dau niște concerte memorabile, chiar și când nu sunt pe scenă (detalii aici).
07. Daft Punk
Ei, la asta nu v-ați așteptat. Să vă zic un mic secret: copil fiind mi-am cumpărat albumul Discovery pe casetă. Și l-am tocit. Francezii mereu au înțeles altfel muzica electronică, iar acest duo nu s-a dat în spate nici o dată de la crearea muzicii de calitate. Dap, vreau să văd Daft Punk live!
06. Soundgarden
Ei, uite. Chirs Cornell este unul dintre cei mai tari muzicieni contemporani. Era văzut drept rivalul lui Cobain pe vremuri. Din păcate, drogurile i-au cam bușit vocea și nu mai poate fi la înălțime decât câteva melodii pe concert. Și totuși, cu ultimul album, băieții au demonstrat că încă mai pot. Apoi mai sunt ultimele două single-uri, unul (poate cea mai tare melodie rock apărută în ultimii 2 ani) de pe coloana The Avengers și altul ca să marcheze un veritabil come-back.
05. Tool
That’s some trippy shit, son!
Prog rock la el acasă. Formație care a inovat mereu. Dar mereu. Nimic destinat publicului larg, în materie de albume zic. Ei sunt genul care nu creează pentru fani, cum de altfel sunt mai toți cei din listă. Dar ăștia chiar ies în evidență. Show-urile lor sunt niște testamente veritabile ale senzorialului. Un stoner-metal cu efecte vizuale incredibile și niște schimbări de ritm uneori asurzitoare. Și am constatat cu surprindere că nu sunt chiar singurul care ascultă așa ceva.
04. Foo Fighters
Nici nu mă pot gândi la scena rock actuală fără să îl iau pe Grohl în calcul. El este rock-erul. Definiția acestui termen. A învățat de la cel mai bun și continuă să transforme în aur tot ce atinge. Și ca să nu mă lungesc, zic atât: orice video cu Foo Fighters live de pe Youtube vă va arăta de ce mi-i doresc. Nu am mai văzut de foarte mult timp artiști care să transmită atât de mult spectatorilor. Și când zic ”de foarte mult timp” aș putea liniștit să zic ”evah”.
03. Rage Against the Machine
La încheierea concertului dedicat memoriei lui Simon Cowell. 😀
Numai pentru epicele moșeli și tot vreau. M-am bucurat destul de tare când am auzit că s-au împăcat, dar m-am mâhnit în același timp pentru că asta a însemnat desființarea Audioslave (care ar fi fost pe aceeași poziție, dar n-ar mai fi existat Soundgarden). Un Tom Morello mereu surprinzător la chitară și niște ritmuri care îți bagă nevoie de sărit în călcâie până când amorțești și tot nu te oprești. Gălăgie adevărată.
02. Gorillaz
Aici e mai complicat. Ei nu există ca formație, ci ca proiect, coordonat de Damon Albarn care doar ce s-a împăcat cu cei de la Blur. Deci Gorillaz încă există, dar șansele ca ei să ajungă în România sunt atât de mici încât cred că mai repede câștig la loto. Totuși, după cum zicea ăla din Dumb and Dumber: there is a chance!!! Și nu e o noutate că-s disperat după ei. Și cam atât. Pentru cum sunt ei live, a se vedea postarea asta.
Mențiuni onorabile
Asta-i foarte watchmojo-istă.
Avem așa: Triggerfinger niște Belgieni care-și știu locul. Pearl Jam, dacă mai pot. Queens of the Stone Age, pentru că reprezintă bine de tot americanii. Santana, formația, nu doar chitaristul. Paramore, o plăcere vinovată de-a mea. Skrillex, la ăsta am dubii dacă vreau neapărat să merg, poate dacă-i moca intrarea.
Deasupra: un Richard Hammond mai înalt și mai bătrân, un gras dubios și un Sean Connery care știe muzică. Li se mai zice și Triggerfinger.
01. Pink Floyd
Dacă aveați alte așteptări, înseamnă că nu ne cunoaștem de loc. Dap, pe Waters l-am văzut, cu tot cu peretele lui. Bine că nu și-a schimbat și el titlul albumului în ”the timeline”… Revenind, bătrâneii în frunte cu Gilmour oferă foarte puține șanse de reunire. Practic, din vechea gașcă au mai rămas trei, incluzându-l pe Waters. Dar miracole s-au mai văzut, iar speranța moare ultima. Un alt fel de a spune: Ispas, dă-ți o palmă și revino la realitate!
Ăstora ce poză să le mai pun? Le trebe?
Later Edit: nu știu unde să-i pun, dar trebuiesc puși: System of a Down și Coldplay. Pe SOAD nu i-am pus că a fost Serj, dar Serj vine cu melodiile proprii. Apoi Coldplay, și ăștia știu face show. Or fi soft, dar știu și muzica, cu melodii precum Spies sau Shiver, pe langă Paradise și Clocks.
IsPaul zice 