Cultura – IsPaul zice

Cinci cărți care mi-au schimbat părerea despre omenire

În general citesc toate prostiile. Că e vorba de SF, literatură contemporană, clasici, filozofie, bestselleruri sau obscurități, orice aș face caut mereu să dau și de titluri care inspiră, și astea vin mult din partea celor care înțeleg să ”vulgarizeze” știința. Folosesc cuvântul ăsta pentru că îi confer înțelesul său original, acela de a reda descoperirile lumii științifice pe înțelesul maselor, a vulgului. Și deși aș fi putut face lista asta mai mare, cu tratate istorice ale lui Djuvara sau Giurescu, cu cele trei cărți ale lui Yuval Noah Harari, sau poate să-l fi adăugat și pe Reza Aslan cu ale sale ”Dumnezeu” și ”Zelotul”, prefer să o ard un pic classy și să recomand titluri care mi-au făcut mare plăcere să le citesc, dar care sunt mai puțin populare. Ordinea cărților e fix cea în care le-am citit, nu reprezintă nicio judecată asupra valorii lor. Deci, să-ncepem.

1. Cosmo Sapiens – John Hands

Am citit cartea asta la puțin timp după ce am terminat seria lui Yuval Noah Harari dedicată trecutului, prezentului și viitorului omenirii. Cosmo Sapiens n-are nicio treabă cu ce a scris istoricul israelian, pentru că John Hands este un jurnalist care și-a propus o temă: să scrie istoria materiei de la formare până la crearea celei mai complexe forme în existența sa: creierul uman, folosind doar teoriile științifice cunoscute. Practic, lucrarea te trece prin Big Bang, teoriile cuantice și ale stringurilor, povestea creării sistemului solar, a vieții pe pământ, evoluția ei până la crearea omului modern. Limbajul este unul dificil, dar nu neaccesibil, însă meritul măreț al acestei cărți e că aduce cea mai bună critică asupra felului în care funcționează domeniul științific actual, anume lipsa de deschidere către teoriile concurente. John Hands prezintă cu fiecare capitol teoria numită de el ”ortodoxă”, și apoi trece în revistă și teoriile concurente. Un exemplu simplu ar fi abordarea non-colaboraționistă a neodarviniștilor care pun accentul aproape exclusiv pe gena egoistă. Totuși, modul în care prezintă rabatul făcut de aceștia asupra acceptării introducerii mitocondriilor în organismele unicelulare în mod aproape simbiotic arată că există speranță pentru reconciliere.

Continuă lectura

Bulangiu. A folosi sau a nu folosi?

Trebuie să vă anunț că dacă sunteți mai pudici din fire și vă stânjenește cuvântul din titlu, articolul ăsta nu e pentru voi, că voi folosi des cuvântul ăla, și poate altele cam tot acolo de nasoale. Pentru cei mai deschiși la minte, care înțeleg că nu folosesc în sens peiorativ asumat cuvintele alea, sper să vă placă.

Continuă lectura

Cleopatra cea neagră

A făcut Netflix un show marcat ca documentar, produs de Jada Pinkett-Smith, cunoscută vlogăriță, actriță și cauzatoare indirectă de durere lui Chris Rock la Oscarurile de anul trecut. N-am văzut show-ul, că am chestii mai bune de făcut cu viața mea, dar din trailer tema e clară: ce culoare avea pielea Cleopatrei – iar soluția propusă e că ultimul faraon al Egiptului era neagră. Scandalos? Da, la fel de scandalos ca atunci când cineva zice că dacii erau o națiune conștientă de ea însăși, sau că maghiarii au găsit Ardealul gol când au venit în Europa.

Karl Marx ne propunea să privim istoria ca istoria luptei de clasă și atât. Genul ăsta de abordare asupra istoriei este o problemă a ideologiilor. Orice ideologie vine la pachet cu propria abordare asupra istoriei. Dacă ești naționalist maghiar, vei vrea cu tot dinadinsul să arăți că în Transilvania nu era țipenie de român când au venit descendenții tăi acolo. Cu ce scop, nu știu, dar e important ca să te simți tu bine. Dacă ești român dacopat probabil ajungi să crezi că limba latină era de fapt totuna cu limba dacă, asta doar ca să arăți că noi suntem daci și că ungurii n-au dreptate și că Ardealul e al nostru. Dar astea-s ideologii naționale, sunt altele internaționale, după cum a încercat Marx să propună una, care vin cu alterarea istoriei în ultimul hal.

Continuă lectura

Corporatiști mișto – Mircea Becherescu – episodul 11

A trecut ceva timp de când n-am mai tastat un nou episod din Corporatiști Mișto. Și nu pentru că s-au terminat oamenii mișto din corporație, dar mai mult n-am avut timp, iar, printre altele, am schimbat și corporația de câteva luni. Ei, și cum noile începuturi deschid uși neașteptate, pe etaj am avut plăcerea să mă împrietenesc cu Mircea Becherescu. Pe Mircea îl știu de la niște prieteni comuni, doi dintre ei apărând aici în niște episoade anterioare. Vorbesc despre Vije și Adrian, însă corporația aduce oamenii împreună, unii ar zice cu forța, dar majoritatea zic ”cu salariul”.

M-am bucurat mult că Mircea mi-a acceptat invitația, așa că l-am dus la Dianei 4, pe o gheață cum n-a mai văzut Bucureștiul de mult timp, am băut câte ceva, am mâncat, apoi ne-am așezat la discuții. A fost ciudat să-i tastez cuvintele în gălăgia aceea și în aglomerația de joi seară din bărulețul ăla, dar poate și dorul de un interviu, și plăcerea companiei au făcut orele să treacă destul de repede. Gata, nu mai laud întâlnirea, las rezultatul să vorbească de la sine.

Mircea, ce faci tu mișto?

Băi, nu știu dacă există formulare mai bună în română, dar o zic în engleză, sunt un ”Working class rockstar”.

Continuă lectura „Corporatiști mișto – Mircea Becherescu – episodul 11”

Erau limba dacă și limba latină totuna?

Sunt multe speculații asupra limbii dacice, cum sunt speculații asupra lucrurilor greu de explicat sau greu de demonstrat. Sunt speculații și despre cultura dacică, unele ancorate în realitate, unele bizare și altele de-a dreptul ilare. De exemplu, Gheorghe Funar susține că nemții sunt daci pentru că dacă întrebi un neamț ce este, el îți răspunde ”ich bin deutsch”, citit ”ih bin doici”, în accepțiunea lui Funar, ”doici” e tot una cu ”dac”. Dar e greu să trecem peste faptul că ”deutsch” e un endonim, absolut toată lumea numindu-i altfel, precum neamț, german, sas, saxon, șvab, ca să enumăr câteva românești, pentru că francezii le zic ”Allegmane”. De ideea că lituanienii îi numesc ”Vokietija”, nu mai zic. Dar prin exemplul ăsta vreau să subliniez că o banală coincidență nu trebuie să stea drept fundament pentru realitate atâta timp cât nu este susținută sau explicată și din alte surse în afara unei interpretări limitative. Practic, dacă toată lumea le-ar fi spus nemților ”Daci”, sau o variațiune, atunci Funar ar fi avut un argument interesant.

Însă unul dintre cele mai dezbătute de subiecte istorice se duce în jurul limbii dace și limbii romane. Spun ”romane” pentru că se presupune că latina era totuna cu limba dacă. Nu, nu vorbesc despre o banală rudenie, cum e italiana cu româna, nu. Vorbesc despre maximum o diferențiere la nivel de dialect între dacă și latină. Și argumentele pe care le oferă lumea care susține asta sunt multiple. Voi încerca să le tratez cu seriozitate, deși majoritatea mi se pare că izvorăsc din necunoaștere sau din alegerea ignorării argumentelor existente. Continuă lectura „Erau limba dacă și limba latină totuna?”

Limba evoluează, dar nu contra logicii

Râdeți voi, râdeți de ăia de scriu ”m-am dus an piata”, dar dusul în piață se va transforma curând în ”dus ân piață”. Pentru că să ai două simboluri scrise pentru același sunet va impune o schimbare. Abia în anul de grație 2005 a fost re-introdus oficial acest ”â”, pentru că s-a tot insistat pe utilizarea lui, cică a și nu i fiind mai aproape de originea sunetului. Dar atunci de ce l-am păstrat la început de cuvinte pe cel în varianta lui ”î”? Și de ce e mereu acolo? Pentru că, cică, ca să nu se confunde cu ă. Dar sunt maxim vreo 10 cuvinte care încep cu ă în română, deci nu văd sensul. Așadar, așteptați-vă ca în vreo 10-20 de ani să fie corect să ”âmi pun ântrebări”. Continuă lectura „Limba evoluează, dar nu contra logicii”

Tristețea Ploieștiului. Și frumusețea lui.

Urmăream de ceva timp să vizităm Muzeul Ceasului din Ploiești. De altfel, un oraș pe care nu prea ai de ce să-l vizitezi. Nu e celebru pentru mai nicio atracție turistică, iar infrastructura construită în jurul lui te face să-l ocolești cu mare ușurință de fiecare dată când te apropii de el. Însă am citit pe internet despre acest muzeu, unic în România, și cum e formularea ”singurul din sud-estul Europei”. Subiectiv acest sud-est, dar din Austria, Ungaria, Croația, Cehia și Polonia nu mai găsești altul până în Turcia sau Rusia. Deci o formă de unicitate regională poate este. Continuă lectura „Tristețea Ploieștiului. Și frumusețea lui.”

Scuzele se prezintă, iertarea se cere

Prea frecvente sunt greșelile astea de limbă și de logică. Haideți să le clarificăm.

De ce e greșit ”îmi cer scuze”? Continuă lectura „Scuzele se prezintă, iertarea se cere”

13 artiști din valul nou care-mi plac (și de care poate n-ai auzit)

Știți că-mi place muzica. Și-mi place și să descopăr chestii noi. Deci îmi place să descopăr muzică, evident. Nu o fac singur, că nu-s mașină, dar mai primesc de la câte vreun prieten câte vreo recomandare de muzică. Un ”ia, ascultă asta” e rutină la mine. Și cum primesc și eu, dau mai departe la rându-mi. Deci dacă îi știți deja pe artiști și sunt de la mine, era de așteptat. Dacă îi știți din altă parte și nu mi i-ați dat și mie, urât! Continuă lectura „13 artiști din valul nou care-mi plac (și de care poate n-ai auzit)”

Top 11 cărți contemporane pe care le recomand

Și uite că am făcut și topul ăsta. Mă voi referi strict la lucrări cu valoare literară, deci tratate, cercetări, filozofie sau altele nu intră în categoria asta. Neapărat să fie beletristică. Dimensiunea lucrării nu contează, și nu contează nici modul de expunere sau tipul de narație. Mai este esențial să fie și contemporană, deci începem cu lucrările apărute prin anii 80. Iar dacă tot suntem la capitolul reguli, vom păstra o carte per autor. Și da, este un top total subiectiv, care rezumă doar titluri citite și plăcute, dar nu foarte cunoscute. Deci, să-i dăm bice!