Bă, mă bucur că nu ți-a plăcut Blade Runner 2049!

Bă, mă bucur că nu ți-a plăcut Blade Runner 2049!

Știi cum e cu lucrurile care-ți plac mult? Dar mult de tot? De ești fericit că-ți plac ție, nu-ți mai pasă și de restul lumii? Așa mă simt eu cu filmul ăsta. Nu e filmul care să placă tuturor, drept dovadă că ție nu-ți place. Dar e filmul care să placă mult cuiva. Foarte mult!

Pe Denis Villeneuve l-am urmărit cu mare plăcere în Sicario, în Prisoners și, mai ales, în Arrival. Ce face canadianul ăsta dintr-o idee bună, mai sunt doar câțiva care sunt în stare acum. Adu-ți aminte de Star Wars, cât de dezamăgit ai fost când ai văzut episoadele I,II și III. N-aveau nicio treabă din mai niciun punct de vedere cu filmele din anii 70-80. Alt sentiment, altă structură. Muzica prea identică. Tertipurile la fel. Parcă se actualizaseră doar cu supra-dezvoltarea consumului de cinematografie și atât. Blade Runner nu face greșeala asta. Blade Runner ia tot ce e bun și și ce e prost din filmul din 1982. De ce e bun profită, și ce e prost încearcă să nu justifice. Pune un scenariu mai dezvoltat decât cel anterior, taie greșelile de execuție, pune un Jared Leto din nou surprinzător și fă-l pe Harrison Ford să facă ce n-a făcut în viața lui: să joace cu adevărat, și ai rețeta unui film bun. Apoi, mai bagă de la tine: cadre lungi, să arate ca Blade Runner și cinematografic, pune-l pe Zimmer să facă muzică așa cum ar face-o Vangelis, un Ryan Gosling asezonat cu Robin Wright, și deja suntem fanii tăi. Și apoi fă fix greșeala care îi face pe oameni să se polarizeze față de produs: montează filmul în așa fel încât să simt că trăiesc o poveste, că văd ceva ce bate spre artă și nu spre entertainment. Ține-mă în scaun gândind și trăind, nu simțind distracție. Dacă vreau distracție, mă duc în club. Aici am venit să văd ceva frumos, nu să fiu distrat. Fă asta deștept, arată-mi și ce vede personajul, nu doar personajul. Arată-mi unde se petrece acțiunea, nu doar acțiunea. Setează-mi paleta de culori, nu mă fă să văd doar culoarea hainelor din prim-plan. Dă-mi senzația că ce se petrece e real, chiar dacă e caricatural, nu mă pune să mă uit la desene animate! Respectă-mă ca privitor.

Asta trebuie să se întâmple ca să mă faci să simt că am văzut un film, nu că am fost la distracție. Dar nu, tu alegi distracția mai mereu. Să fie viteză, cadre rapide, acțiune multă, că te plictisești. N-ai tu timp de trăit, trăiești toată viața, de ce să mai trăiești și filmul? Și până la urmă, dacă asta-ți place, cine sunt eu să te judec?! Fiecare are voie să aleagă ce vrea, că, în fond, cam despre asta e vorba în film. Și dacă tot ai ales și-ți place… Bă, mă bucur că nu ți-a plăcut Blade Runner 2049!

Corporatiști mișto – Vali Ciurea – episodul 3

Corporatiști mișto – Vali Ciurea – episodul 3

Până și părinții îi zic ”Vije” lui Vali. Cred că jumătate dintre oamenii care citesc articolul se-ntreabă ”ah, așa-l cheamă pe Vije?”. Mi-a povestit acum ceva timp de unde-i vine porecla. Cică era mai mic, juca ping-pong cu băieții în fața blocului, și când l-a întrebat unul mai învârstă cum îl cheamă, răspunsul celui mic a fost ”Vali”, iar băiatul mai în vârstă a concluzionat ”aaa… Vali Vijelie. Vijelie îți zicem de acum!”. Ciudată origine pentru un ”metalist” autentic. Sau poate că nu.

Ne-am întâlnit în locul cu cel mai prost raport servire/ambianță, adică în Piranha în Regie. Așteptându-ne berile am fost deranjați de niște păuni, animalele ”de bar” ale locului. Printre păuni erau și pui, iar Vije nu poate să nu remarce cât de urâți sunt puii cam de orice animal atunci când trec ”la pubertate”. Chiar și noi, zice Vije, când dăm de pubertate și suntem plini de coșuri și ni se schimbă vocea și… Și dezagreabil. Dar să vă arăt ce am vorbit cu el mai concret.

Ce faci tu mișto?

Blame Hofmann și Mindcage Escape

Ce sunt astea?

Sunt două trupe de progressive metal, respectiv art-rock. Hofmann sunt art rock, și Mindcage e un proiect de progresiv pornit acum 5 ani de niște prieteni unde ne facem propriile piese. Din membrii fondatori mai este unul singur încă în formație.

Păi de cât timp te ții de muzică?

Moaa… am 29 de ani acum, am început de la 8… 21?! (zâmbește) De când am început serios, cam de pe la 17 ani, deci de 12 an. În clasa a 2-a m-am înscris la școala de muzică din Câmpulung, de unde sunt, a  trebuit să recuperez 2 ani într-unul la secția pian, și am terminat-o până-ntr-a opta. Am și o diplomă! Dar pianul nu a fost instrumentul meu. Ca exemplu, am luat 10 la teorie și 5 la practică. Și abia m-au trecut examinatorii. După care, prin clasa a 9-a , am găsit o chitară pe șifonierul tatei, pe care o primise cadou și n-o folosise mai niciodată. Am dat-o jos, am șters-o de praf, l-am rugat pe tata să-mi facă rost de un set de corzi. S-a dus la Muzica și mi le-a cumpărat. I-am pus corzile cu ajutorul soțului unei profesoare care se pricepea și la chitară. Apoi am luat-o într-o tabără de munte unde am cunoscut un tip care știa fix 3 acorduri. Am învățat de la el 15-20 de piese folosind acele fix 3 acorduri. Am realizat că vis-a-vis de blocul meu erau niște băieți care cântau în fiecare seară. Am început să învăț foarte repede de la ei că mă ajuta teoria de la școala de muzică. Apoi, după un an sau doi, am descoperit că există ”chitară bass”.

Mindcage Escape. Întâlnim variațuni ca Mindcage Engage sau Mindscape Engage.

Și acum cânți la bass.

Da. Cânt la bass de 12 ani. Când eram mai mic, aveam un prieten care era super-electronist și ne făcea niște doze de chitară. Ne punea să scoatem magneții din dulapurile de pe acasă. I-am stricat trei mamei acasă. Băiatul ăsta bobina magneții manual, și printr-un program care se chema ”Guitar FX” băgam cu scotch dublu-adeziv sub acele corzi de la chitară acustică, și o conectam la calculator. Prin ”Guitar FX”, program care era gratuit, puteai să simulezi over-drive-uri și alte efecte. Era și un ton de bass, care era cu o octavă mai jos decât scotea chitara. Așa m-am apucat să cânt linii de bass, în fața calculatorului.

Ok, asta a fost în urmă cu 12 ani. Acum?

Acum am astea 2 proiecte în care cânt de aproape 3 ani cu Mindcage, iar cu Blame-ul, cam de 2 ani jumătate, din 2015. Să zic poetic, umplu frecvențele între 50 și 800 khz la formațiile astea două.

Ce ”instrumentar” ai?

”Instrumentarul” meu constă în 3 bași de la Yamaha, un pedalier cu 10 efecte, un amplificator pe măsură. Și multă voință.

Ai avut un episod în care ai rămas fără pedalier…

Serios, o să zicem de asta? Ok… (râde) Nu prea-mi place să mai deschid subiectul ăsta, pentru că-mi aduc aminte cu amar de perioada aia, în care muncisem un an jumătate să strâng pentru pedalier și a dispărut din backstage-ul unui club, unde eram 4 trupe… A dispărut efectiv. Ce s-a întâmplat, am terminat concertul și mi-aș fi dus pedalierul acasă, dar îmi prezentau încredere oamenii și localul era de renume, deci nu m-am simțit nesigur. Seara, înainte să plec, pe la 2 noaptea, am observat că basul era, pedalierul nu mai era. Inițial am zis că l-a luat cineva din trupă, sau poate l-a luat cineva din greșeală… Am contactat a doua zi pe toată lumea… Când am văzut că am numai răspunsuri negative de la toate trupele, am făcut și anunțul public, am luat filmări de la camerele de supraveghere, le-am dus la poliție, am dat detaliile și au zis că or să mă sune. Nu m-a sunat nimeni. A trecut mai bine de un an și nimic. Între timp mi l-am făcut la loc. Am făcut și un concert caritabil, ”Friends for friends”, la care au mai venit Aeon Blank și Stcks and Stones. Mi-am luat pedalele de care aveam imediată nevoie. Acum pot zice că am mai multe pedale față de câte aveam atunci.

Instrumentarul lui Vije și mândria de bassist.

Înțeleg că nu câștigi din muzică atât cât să-ți susții proiectele?

Aaa, în nici un caz. În underground bagi bani, nu câștigi bani. Sincer, nu m-am apucat să cânt muzică pentru a face bani. Cânt pentru că pot și că-mi place. Într-adevăr, dacă o să fie cazul, nu voi zice nu, dacă proiectele vor ajunge departe. Însă, în underground sunt oameni frumoși, pe aceeași frecvență cu mine. Vin la concerte pentru că sunt interesași de muzica ta.

Atâta timp cât eu ies pe zero, adică nu dau bani ca să cânt undeva, e super-frumos. Pe de altă parte, pentru echipamente, și altele, nu ai încotro… (și-a rulat țigara în timp ce încropise răspunsul)

De cât timp lucrezi la corporație?

De fix un an. Înainte am lucrat șase luni în domeniul bicicletelor, unde eram atât mecanic cât și vânzător. Înainte de asta, 3 sau patru ani în domeniul instrumentelor muzicale unde eram consultant vânzări și on-site și online.

De ce lucrezi la corporație?

Dacă zic sincer, nu cred că o să fiu văzut bine. Pentru că am vrut un job normal care să nu mă solicite atât de mult fizic și psihic, să pot să fac în continuare câteva din cele 500 de hobby-uri ale mele, unde cântatul e pe primul loc.

În toate experiențele mele de lucru, mediul din corporație este unul cât se poate de european. Îți sunt respectate drepturile, zilele libere, orele, nu-ți dă nimeni în cap dacă greșești. Mă rog, poate am nimerit eu într-o echipă mișto. A trebuit să văd mult și să îndur multe ca să-mi dau seama că așa e normal.

Enumeră-ți repede celelalte hobby-uri.

Mamă… În afară de cântat. Recondiționatul de biciclete și plimbatul cu cursiere vintage. Skateboarding, snowboardig, pescuitul și sporturi precum biliardul și tenisul de masă, că de baschet m-am lăsat. Îmi place mersul pe munte și ”uitatul la sporturi”, în general, ciclism și moto-ciclism. Intenționez să-mi cumpăr un motor iarna asta.

Ce așteptăm pe viitor de la tine, pe partea de muzică…

Cu Blame-ul o să încercăm să dezvoltăm ceva ce pentru mine ar însemna al treilea proiect, de compoziții proprii, pe un stil mai rar întâlnit în România. Nu vreau să dau spoiler-e pentru ce va urma. Vom continua să avem concerte în aceeași formulă, dar mai rare, 1-2 pe an. Cu Mindcage vine un nou album pe care sper să-l lansăm până la sfârșitul primăverii. Nici aici nu vreau să dau spoiler-e.

Dar zi-ne ceva totuși, un pic de detaliu.

O să fie o schimbare de direcție a trupei Mindcage. Un stânga-mprejur.

Ar mai fi o căruță de chestii de vorbit, dar hai, dă-mi o încheiere.

O încheiere… (pauză lungă și un pic de râs) N-aș știi ce-aș putea să zic. Mă bucur că la vârsta asta încă fac ce-mi place!

Cover photo credits: Gheorghe Paraschiv

Ce este națiunea?

Ce este națiunea?

O întrebare care nu are un răspuns definitiv. Fiecare țară modifică esența unei națiuni în funcție de agenda ei politică. În linii mari, putem vorbi despre națiuni multi-etnice, multi-religioase, multi-culturale, multi-lingvistice. Adică am putea interpreta că întreaga Uniune Europeană este o națiune. În linii restrânse, pentru unii, națiunea e tot una cu grupul etnic. Practic, poate doar San Marino să fie singura națiune reală din Europa. Evident, ca să înțelegem adevărul, trebuie să discutăm și despre extreme.

Înainte de toate, trebuie să menționez că există două școli majore de definire a conceptului de națiune.

  1. Școala franceză – are originea în jurul Contractului Social al lui Rousseau. Ei vorbesc despre ideea de aderare liberă a poporului la o singură țară/națiune. Acest lucru a fost expus în Revoluția Franceză când s-a dat statutul de francez oricărui cetățean al țării indiferent de etnie, limbă sau religie. Astfel, regiuni care vorbeau limbi diferite și aflate în conflict de-alungul anilor au format o singură națiune aderând la idealurile revoluției.
  2. Școala germană – cea care pune accentul pe etnicitate și istorie comună. Ei susțin că acest concept de națiune poate fi trans-frontalier. Actualmente Germania nu mai aderă atât de radical către acest concept, dar istoria primei jumătăți a secolului al XX-lea confirmă asta, de la Primul Război Mondial până la Anschluss și agresiunea Germaniei Naziste față de Cehoslovacia – cerând teritoriile cu etnici germani majoritari.

Dar cum lucrurile nu sunt în alb și negru, iar definiția unei etnii poate varia, voi da 6 exemple concrete de țări care se manifestă diferit, neaderând total la niciuna dintre cele două școli. Bineînțeles, vom vorbi și despre evoluția istorică. Insist asupra faptului că întregul concept de națiune s-a concretizat abia în jurul anului 1848 în Europa și, ulterior, în întreaga lume. Dacă Americanii au făcut pasul mai devreme și francezii la 1789, alte națiuni precum India sau China mult mai târziu, cert este că nu putem vorbi de secolul XV și de națiune în aceeași propoziție. Conceptul nu exista (zice și Lucian Boia în Istorie și Mit în Conștiința Românească). Dar să trecem la exemple.

  1. Cehoslovacia. Sau Cehia și Slovacia

Pe urmele fostului imperiu Austro-Ungar s-au format sau s-au întregit mai multe țări. Cehoslovacia era ceva nou pentru Europa. Condusă de Thomas Masaryk, noua țară a văzut tot felul de paradoxuri. Erau mai mulți germani decât slovaci și nici numărul ungurilor nu era de lepădat. Practic o țară multi-etnică trebuia să-și găsească rostul într-o Europă modificată post război. Singurul moment de unitate a țării a fost când au ales aproape majoritar singurul partid trans-etnic, Partidul Comunist, după Al Doilea Război Mondial. Și alegerile n-au fost trucate! După revoluția din 1989 a venit momentul spargerii în Cehia și Slovacia în 1993. Două țări cu limbi asemănătoare, istorie comună și valori congruente au ales să se spargă pentru că simțeau că nu formează aceeași națiune.

Cehoslovacia din 1930 nu are nimic în comun cu conceptul de stat-națiune
  1. Germania – Elveția – Austria

Zise și ”elefantul din camera Europei”, cele trei țări arată clar că etnia și națiunea pot fi diferite sau la fel, diferind doar interpretarea. Elveția, o țară multi etnică și lingvistică se tratează ca și cum ar fi o singură națiune cam de când și-au luat independența față Sfântul Imperiu Roman. Dar Germania secolului al XIX-lea și a primei jumătăți a secolului al XX-lea a văzut unitate între poporul german indiferent de granițe, de unde alianțele cu Austro-Ungaria și Anschluss-ul. Tot așa și-au justificat și agresiunile teritoriale față de Franța, Olanda, Belgia, Polonia și Cehoslovacia. Ba chiar și față de România. Actualmente, Uniunea Europeană pare să fi rezolvat disputa teritorială. Nu știu cât a rezolvat-o pe cea etnică.

Sfântul Imperiu Roman la 1600. Nu era sfânt, nu era roman și clar nu era imperiu.
  1. Columbia – Venezuela – Ecuador – Panama

V-ați întrebat de ce primele trei au steagul foarte asemănător? Nu, nu e ca să vă enerveze pe voi la geografia lumii, ci pentru că ele au fost un singur stat, ”Gran Columbia”, condus de marele Bolivar (care era mic de statură, dar nu contează). Gran Columbia s-a divizat în aceste patru țări, plus încă niște teritorii pe la altele, pe la 1831. Toată lumea vorbește spaniolă. Au același grup etnic majoritar – metișii americii latine (și Bolivar era la fel). Au aceeași religie majoritară, catolicismul. Regiunea a fost unită în lupta pentru independența față de Spania, dar loviturile de stat ulterioare anului 1830 și instabilitatea politică a făcut ca aceste regiuni să se dividă și mai tare, ajungând să fie state independente. Actualmente se tot vorbește despre o potențială unire, discuții pornite de Venezuela și Panama.

Steaguri similare, istorie la fel, limbă la fel, religie la fel, etnie la fel, țări… nu la fel
  1. India – Pakistan – Bangladesh

O singură mare colonie, Raj-ul Britanic, s-a divizat, după plecarea ”opresorilor” în 2 state mari, India și Pakistan, și în alte câteva mai mici, cumva independente. Pakistanul cuprindea și mare parte din Bangladesh-ul de azi. Totuși, în urma unor dispute armate, Pakistanul și India și-au consolidat pozițiile, iar Bangladeh-ul s-a declarat independent. Teritoriile independente s-au unit liber cu India (de cele mai multe ori), iar o colonie Portugheză de mici dimensiuni a fost „înghițită” militar de India. La ora actuală, principala dispută este asupra regiunii Kashmir, împărțită aproape egal între cele 2. Dar diferențele naționale sunt date de faptul că Pakistan are o religie de stat – Islamul, iar India este majoritar Hindusă. India nu are o limbă oficială, dar Pakistanul o are – Urdu. Bangladesh-ul, marjoritar Islamic (de unde alipirea inițială la Pakistan) are limba principală Bengali. Grupurile etnice sunt Indiene, cu sub-gupele punjab (Pakistan) și Bengali (Bangladesh). Dovada supremă, practic, a diferitelor definiții a termenului ”națiune”. La India au aderat multe grupuri de bună voie (sau silite teritorial, depinde de interpretare), Pakistan-ul folosindu-se de limbă, religie și etnie pentru a-și justifica supremația față de Kashmir, în condițiile unei istorii comune timp de chiar mii de ani.

Raj-ul Britanic, exemplul clasic cu ”de ce religia intră în definirea unei națiuni”
  1. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

Scoția, Irlanda de Nord, Anglia, și Țara Galilor sunt cele 4 țări mari (că mai avem vreo 2 mici) care formează UK-ul. Istoria comună nu poate fi negată, dar fiecare regiune are câte o diferență majoră față de restul. Scoția are majoritară altă religie decât cea Anglicană. La fel și Irlanda de Nord. Țara Galilor folosește încă foarte mult Galeza ca limbă oficială, iar la toate astea se adaugă faptul că Anglia exercită cea mai mare putere politică și economică asupra Regatului. Scoția vrea independență, iar în urma Brexit-ului discuțiile sunt tot mai aprinse. Irlanda de Nord aparține geografic de Irlanda, deci influențele culturale din republică sunt iarăși de netăgăduit, iar fiecare dintre cele 4 este declarată drept ”țară”. Cu toate astea ele formează un regat, deși clar nu sunt o națiune. Un exemplu similar în acest sens ar mai putea fi Belgia, dar acolo e prea evident. Și totuși, apelând la logica germană, RU este o națiune.

  1. România și Moldova

Acum e acum. Sunt cele două țări o națiune, sau nu? Păi cam sunt și cam nu. Ambele sunt ortodoxe, dar spre deosebire de catolicism, unde Papa e șeful, la ortodocși fiecare cu Patriarhul lui. La moldoveni, Patriarh este Chiril al Rusiei, nu Daniel al României. Moldovenii au făcut parte din URSS, noi nu. Bine, ei au fost înainte, și parte din România Mare, deci este evident că există facțiuni de ambele tabere în interiorul Moldovei. Ei se declară etnici moldoveni, deși vorbesc limba română, zic unii, alții zic că deși sunt surori, este ca diferența dintre cehă și slovacă. Cert este că sentimentul unionist dintre cele două țări este din ce în ce mai crescut, singurul element care influențează major discuția este dat de propagandă. Clar, conform definiției școlii germane, suntem aceeași națiune. Conform celei franceze, mai avem ceva pâine de mâncat până când să aderăm cu toții aceleiași unice și indivizibile națiuni.

Cele 6 exemple de națiune – stilizate. Vorbesc despre elemente majoritare (etnie, religie, limbă) și elemente oficiale (limbă, aderare).

Ca o concluzie, dacă până la al Doilea Război Mondial, națiunea era aproape congruentă cu etnia, acum vorbim clar despre dorința de aderare a populației la acea națiune. Practic, istoria a dat mai mult câștig de cauză școlii franceze nerenunțând, totuși, la argumentele germane. La ora actuală ne este imposibil să vorbim despre, să zic, o națiune Japonezo-Americană. Sau Italo-Rusă. Așa ceva clar nu există. Nici despre o națiune Europeană nu putem vorbi, deși se aderă, în mare, la aceleași valori. Dar dacă combinăm elementele cultural-istorice și dorința poporului de a fi sau nu parte din națiune, atunci avem o valoare apropiată de adevăr.

Și, ca să insist, națiunea nu e tot una cu țara. Poate Catalonia nu e parte din națiunea spaniolă, dar din țara Spania sigur este… momentan.

Corporatiști mișto – Oana Pasăre – episodul 2

Corporatiști mișto – Oana Pasăre – episodul 2

I-am propus Oanei să scriu despre ea acum vreo două săptămâni. Ne-am dat întâlnire în Manufaktura, o cafenea simpatică amplasată în Mega Mall, poate cel mai plin de cocalari centru comercial din București. Înainte să mă văd cu Oana, am trăit experiențele clasice de aici, anume un specimen luându-se de o pițipoancă în timp ce o alta încerca să îi lege șireturile de la tricou. ”Te ajut eu, pisi!”, zisese personajul. Dar o văd pe Oana și toate scârbele au dispărut. Nu ne-am mai întâlnit de câteva luni, pentru că deși am fost colegi de corporație, Oana a ales o alta, mai bine plătită.

Ne așezăm la o masă de la etaj din Manufaktura în timp ce admiram decorațiile minimale, dar cu bun gust. Și ce e cu cover-urile jazz după cântăreți morți? Un Chris Cornell, un Prince… ca să se seteze atmosfera. Dar am trecut repede la discuție, așa că iată ce a ieșit.

Faceți cunoștință cu Oana, mânuțele din spatele Out and About

Oana, ce faci tu mișto?

Out and about.

Ce e asta?

Esteee… Un proiect personal. Este de fapt un blog, deși prefer site de entertainment, pentru că se referă în mare parte la locurile mișto din București și nu numai, dar în principal capitala, pentru că aici locuiesc. Am și o mică componentă de travel.

Intră puțin în detalii.

Ziceam, nu este doar despre București, este despre timpul liber, ce facem cu el, altfel decât să stăm pe canapea să ne uităm televizor, despre locuri mișto în care să ne simțim bine, despre activități sportive, despre locuri de relaxare, evenimente și altele. Nișa, acum, este dată de articolele de week-end, cu evenimentele de la sfârșitul săptămânii. Asta pentru că toată lumea mă întreba ce se întâmplă în week-end, unde mergem. Și repetam răspunsurile constant.

Deci așa zici c-a luat naștere proiectul?

Da, așa a luat naștere. O dată așa, și o dată că mă tot întrebau prietenii pe unde să iasă în oraș, ce să facă. Gen, că vin prieteni din altă țară, unde să-i ducă, să fie și mișto și mâncare bună. Așa a luat naștere acest blog.

Întrebarea evidentă: nu e un fel de Șapte seri?

Uhm. Mie mi-e greu să spun dar mă raportez la ce spune lumea. Prietenii mei mi-au zis că pe Șapte Seri nu găsesc nimic important sau interesant și preferă să vină la mine. Pe Șapte Seri nu există componenta asta umană, personală. Ce scriu pe blog în clipa asta este despre evenimente sau locuri care-mi plac. Nu m-a chemat în mod special, n-am luat o masă gratuită, nimic. Sunt locuri în care am fost și mi-a plăcut.

Zici și de locuri de care nu ți-a plăcut?

Da. De exemplu ”Caju”, un loc unde mi-au plăcut foarte mult atât mâncarea cât și design-ul, dar servirea a fost sub orice critică. M-a deranjat faptul că au încercat să pună chestii în plus pe notă, iar când le-am atras atenția, au început să se certe cu noi, adăugând faptului că erau destul de nepoliticoși.

Adevărul e că mâncarea chiar arată bine, păcat de experiență.

Înțeleg că ei ți-au văzut articolul din urma experienței?

Da, din câte știu, l-au văzut. Dar nu am avut nicio reacție de la ei.

Nimic?

Nu.

Zi-mi de componenta de travel.

E foarte simplu. Îmi place să călătoresc. Nu o fac atât de mult pe cât mi-aș dori. Adesea mă documentez, dar nu întotdeauna găsesc ce vreau, și dacă găsesc, găsesc segmentat. Așa că m-am gândit să le pun la un loc pentru ca oamenii să poată să vadă totul așa cum îmi place mie, într-un singur loc. Plus că e și un mod foarte drăguț de a păstra amintirile din concediu.

Cât de des postezi?

Cam de două ori pe săptămână e media. Am articolul de week-end, care trebuie să apară în fiecare săptămână, și încerc să mai adaug cel puțin încă unul. În genere review-uri sau vreo activitate. Păstrăm tematica  blogului! (râde)

Zi-mi de succes. Cât are, cât ai vrea să aibă.

L-am lansat la începutul anului. Am peste 1200 de like-uri pe Facebook. Traficul pe articol e de minimum 100 de unici. Cel mai de succes a fost cel de la Caju. Se pare că ”hateăreala” vinde. Dar în general articolele de travel au ceva mai mult succes. Sunt mai frumoase, mai căutate. Și pot să zic că au început să mă găsească oamenii de PR din domeniul ”horeca”.

Până la urmă era o chestiune de timp. Dar bravo, ești pe drumul cel bun. Acum să pun și întrebarea: de ce lucrezi la corporație?

Pentru că nu fac niciun ban din blog. Am nevoie să trăiesc. Blogul nu-mi acoperă facturile și pâinea de pe masă. E doar un hobby despre unde ies. Și review-urile sunt pe banii mei… și pe ai prietenilor, că nu prea merg singură. Sau… pe banii corporației (râde). Ceea ce se cheamă ”cine de echipă”.

Sigur ești importantă când vine vorba de ieșire cu echipa

Da, tot timpul. Și mereu propun mai multe locuri și alegem de comun acord.

De cât timp ești la corporație?

Înainte de HP eram la o mini-coprorație… deci, dacă o punem și pe aia, sunt vreo 5 ani.

Te gândești să renunți la domeniu?

La corporație? Momentan nu. Nu știu ce-mi rezervă viitorul, dar acum am un venit stabil, deci am un confort.

Câți bani ai băgat în proiect?

Pe lângă banii dați pe ieșiri, mai bag câte un boost pe facebook. Poate un 50 de lei lunar. Altfel, nu știu de câte ori ies pe săptămână. E totuși o provocare să văd câte un loc nou ca să am ce scrie. Nu știu, tu cât cheltui ca să ieși în oraș?

Da, dar eu nu îmbin utilul cu plăcutul…

Da, tu nu, dar eu de ce să nu profit de oportunitate? (râde)

Păi, mă gândesc că nu ieși singură.

Corect. Și de fiecare dată când ies în oraș nu-i las pe prieteni să mănânce până nu fac poze la mâncare, iar la sfârșit le cer și părerea: ți-a plăcut aia, aialaltă? Că doar nu mănânc eu șapte feluri de mâncare.

Deci furi opinia oamenilor, cum s-ar zice.

Bineînțeles. Mai exact, le cer părerea, nu le-o iau fără să știe. Mă bazez pe opiniile lor. Ideea este că oamenii, atunci când vor să meargă undeva, trebuie să știe ce părere au avut alți oameni. Astfel, prin blogul acesta, îi ajut să vadă părerea mea și a altora cu privire la locurile astea. Îmi doresc să afle o părere personală, nu informații generale, cât costă limonada și cum arată, ca pe Șapte Seri. Oamenii își doresc detalii mai personale, componenta umană.

De asta se și uită la reivew-uri, până la urmă.

Da, dar e mai simplu să iei dintr-un singur loc informația decât să iei review-urile la rând. Că acolo  nu prea ai prețuri, poze. Eu le am pe toate la un loc. Plus că review-urile prezintă opinia extremă a celui care le scrie, fie că le-a plăcut mult, fie deloc, nu prea găsești chestii de mijloc. La mine găsești informația cumulată, întreagă, nu doar extremele.

Mai ai alte proiecte, sau vrei să-l dezvolți pe acesta?

Momentan nu. Vreau să ajung să fac eu evenimente. Ieșind și văzând, învăț ce-mi place și ce nu îmi place, ce își doresc oamenii de la anumite evenimente. Și mi-ar plăcea să mă implic mai mult pe partea asta și să fac ceva de organizare. Dar încă e un vis îndepărtat… (e un pic tristă). Cel mai bun job e să organizezi evenimente. Ăsta, și ăla: să te plătească cineva să călătorești.

Care-i următorul loc în care vrei să mergi?

Deja am atâta material pe care nu am apucat să-l pun cap-la-cap, dacă e vorba de scris. Dar am auzit de un loc deschis recent, ”E varză”, fix așa se numește. Cică au niște coaste foarte bune. De-abia aștept. Contrar numelui, se pare că nu e varză, dar să vedem.

Până să ajungă la ”E Varză”, priviți-o pe Oana în Portugalia.

Cum încheiem interviul?

Habar nu am. E primul interviu din viața mea. Ba nu, am mai dat unul la televizor pe cu totul altă temă… (își scoate iQOS-ul). Nu știu, tu ești.. intervievatorul. Zi-mi tu!

Repetăm schema peste un an și evaluăm unde suntem?

Da! (cel mai decis ”da” pe care l-a dat toată dup-amiaza).

Doamna, doamna de acolo… este interlop?

Dragnea la Înalta Curte de Casație și Justiție:

”Doamna, doamna de acolo… este interlop?!”

Ăsta e răspunsul dat de Liviu Dragnea la întrebarea ”De ce ați adus interlopi la Înalta Curte? Vreți să intimidați martorii?”

În timp ce dădea răspunsul arătând-o pe ”doamna de acolo” era înconjurat de 6 cefe late și una îngustă. Cea îngustă e a lui Codrin Ștefănescu, evident. Vezi cu ochii tăi că sunt niște oameni veniți să-l ”apere” pe Liviu. Să-l apere de agresivitatea jurnaliștilor și a protestatarilor. Domnul Bot, recunosc, poate fi extrem de agresiv verbal, însă nu văd cum poate fi și fizic. La fel și restul așa-zis reprezentanților #Rezist.

Dragnea când arată cu mâna către doamna care nu e interlop, flancat de interlopi.

Integritatea fizică a președintelui Camerei Deputaților și Partidului Social Democrat nu a fost niciodată pusă în pericol. Dar cea a protestatarilor da. Există și o plângere depusă de domnul Bot pentru o agresiune venită din partea unuia dintre asociații lui Dragnea.

Dar ce e Înalta Curte și de ce e importantă în discuție? Citez din Constituția României, articolul 126, alineatul 1: ”Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație şi Justiție şi prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.” Adică, prin aducerea interlopilor acolo, Dragnea a sfidat pe față tot ceea ce înseamnă justiție în România. Practic, fix în locul în care nu ar trebui să-ți fie frică de injustiție, tu te aperi prin mijloace proprii și nu prin cele oficiale ale statului. Dar e ok, a făcut ceva pentru bătrâni.

Iar dacă până acum mă feream să spun că PSD e mafie, acum sper că e evident pentru toată lumea. Și nu asta e problema. Problema este cum suntem luați de proști. Vedem cu ochii noștri cine este în jurul liderului maxim al României și noi ne lăfăim că ne-a crescut roboru. A, stai, nu e bine să crească roboru. Discutăm altă dată despre asta.

Corporatiști mișto – Eda Călin – Episodul 1

Corporatiști mișto – Eda Călin – Episodul 1

Corporatiști mișto vrea să fie un fel de serial în care voi prezenta oameni care lucrează sau au lucrat în corporație în timp ce fac și alte chestii mișto pe lângă bani pentru străini. Și pentru sine.

Încep seria cu o persoană dragă mie, Eda Călin. Ea are o pagină de Facebook care este un real succes, pagină de care auzisem înainte să știu că ea e omul din spatele postărilor. Dar mai multe vedeți din conversația de mai jos.

Mai întâi de toate, ea este Eda, ca să știți cu cine stăm de vorbă

Eda, ce faci tu mișto?

Pe pereți nu se scrie.

Ce e asta?

E o pagina de Facebook unde încerc să promovez street art-ul din România. Nu ”grafitti”, ci mesaje scrise pe pereți, artă stradală, stencil-uri, paste-ups. Și murale.

Ce sunt astea stencil-uri și paste-ups?

Paste up este o tehnică de street art prin care lipeşti o imagine pe un perete folosind wheat paste (un amestec de făină, apă și zahăr). Stencil-urile sunt o machetă făcută acasă și decupată care este apoi „șpreiată” pe pereți. E mai rapid când vrei să nu te prindă poliția (râde). Din păcate, artă-artă găsești foarte rar pentru că sunt puține proiecte finanțate cum trebuie. De asta, 90% din pagină se axează pe mesaje scrise pe pereți. Un artist specializat la noi in paste up si stencil art este Ortaku.

Ortaku și astenia de primăvară. Acum în stencil.

Când te-ai apucat și de ce te-ai ținut de asta?

Povestea a început prin facultate când am văzut un tip care făcea poze în băile publice din Timișoara la chestiile scrise pe pereții de acolo. Eu deja făcusem câteva poze la street art-ul din Timișoara, dar țineam pentru mine. Încetul-cu-încetul am ajuns la 50-100 de poze și am decis să fac un album pe pagina personala de FB, doar pentru prieteni. În decursul anilor am făcut poze peste tot, prin toate orașele pe care le-am vizitat în țară, și am ajuns la 300 de pereți fotografiați. Adunându-se pozele, am primit multe sugestii de la prieteni să-mi fac o pagină, zicând că mai multă lume ar trebui să vadă astea. N-am crezut c-o să prindă chestia asta, dar cam după patru ani de când am pagina am ajuns la 55502 like-uri azi la prânz.

Wow. Bravo! Păi și de ce lucrezi la corporație. Sau, mă rog, ai lucrat… până azi?

Lucrez de dinainte de a-mi crea pagina. Dar am continuat după ce am făcut chestia asta mișto pentru că… pam-pam, am nevoie de bani să mănânc. Și să mă îmbrac. (râsul ei colorat de fată din Banat trebuie re-menționat)

N-am băgat niciun ban în pagină din ce am făcut în corporație.

Consideram la început că o să am content pentru un an-un an jumătate, dacă postam zilnic. Dar în scurt timp de la lansare, după vreo lună, au început să vină din follower-i să-mi dea mesaje private pe pagina cu pozele făcute de ei, lucru care m-a bucurat pentru că știam că există în țară foarte multe mesaje murale și stencil-uri nedescoperite, sau ascunse, care merită promovate!

Zi-mi o povestioară inedită…

În urmă cu vreo 2 ani am primit un mesaj pe pagină de la Dan Perjovschi, un artist pe care eu îl admiram de mult timp. Am crezut că face cineva un prank, inițial. Mă abordase cu o mențiune că un stencil postat nu era al lui, dar ideea și conceptul erau ale lui, deci n-ar fi trebuit să-i dau credit celui care-mi dăduse poza și se semna ca autor al acelei lucrări. Bine, omul a fost foarte diplomat. Printre altele m-a felicitat pentru pagină. A zis că dețin o veritabilă arhivă națională a pereților scriși din România și că ar trebui să scot un album, sau ceva, și că am susținerea lui în cazul în care-mi doresc asta.

Cum te-a ajutat munca la corporație în chestia asta…

Deocamdată ideea cu albumul mă încântă, dar nu am avut practic timp să mă ocup de el. Îmi dau seama că e o muncă destul de intensă pe care ar trebui să o depun, de la căutare de fonduri, sponsori, editură, și acordurile artiștilor… E nebunie. Pe de altă parte am putut să postez din corporație poze zilnice pe FB și pe Instagram.

Că veni vorba, pe Insta am 1500 de follower-i. Câteodată, la anumite postări iau mai multe like-uri pe Instagram decât pe Facebook. Fiecare rețea de socializare cu algoritmele sale.

Ca planuri, nu prea am… dacă apare ceva important, cum a  fost Insta-ul pe care l-am lansat acum un an, sigur nu am să refuz. Nu îmi mănâncă mult timp ceea ce fac, cam 10-15 mintue pe zi pentru postare și răspunsuri la mesaje. Acum cel mai mult îmi ia să verific dacă o poză a mai fost postată, pentru că sunt peste 1000 de imagini unice în toată ”arhiva”.

Altfel, încerc să promovez festivalurile de street art, care și așa sunt puține, cum ar fi Sibiu International Street Art Festival. Sau artiști, dându-le share-uri, că ei au mai puține like-uri decât are pagina mea, deci îi ajut cu mare drag.

Zi-mi ceva de încheiere

Nu știu dacă e relevant, dar am văzut o poză scrisă cu un marker ”Pe pereți se scrie”, a avut un reach mic… 80 de like-uri, dar mi s-a părut distractiv să-mi văd ideea întoarsă. Nu știu, poate chiar înseamnă ceva treaba asta pentru cineva…

Deci, se scrie sau nu pe pereți?

Eda a părăsit munca la corporație, astăzi fiindu-i ultima zi. A spus că s-ar întoarce, dar a găsit un program de voluntariat peste hotare pe care îl consideră de nerefuzat.

București. Titan. Noaptea.

Era seară. Cam ora unu și jumătatea noaptea. Sau dimineața. Atât de arbitrare sunt orele dintre zile încât e dificil să te decizi. Mă rog, nici nivelul de intoxicație la care ne aflam nu ne ajuta să fim mai deciși cu privire la care este ora exactă, însă asta nu ne-a oprit să lăsăm mașina în parcarea blocului de pe bulevardul 1 Decembrie 1918. Ciudat nume de dat unei străzi, că e departe de a fi bulevard. Și cu siguranță la anul nu se va întâmpla nimic memorabil pe acest asfalt întrerupt de șine de tramvai.

Când am părăsit casa scării blocului, prima reacție pe care am avut-o a fost constatarea liniștii, o caracteristică adesea inexistentă între blocurile bucureștene încălzite de soarele începutului călduros de septembrie. Bineînțeles, liniștea ține atâta cât țin semafoarele mașinile blocate. Deîndată ce culoarea se transformă în nuanța unui mojito luminat de ledul barului, liniștea dispare și principalul alungător al tăcerii este frecarea anvelopei de plăcuțele de metal din preajma liniei de tramvai. Poți jura că cei care trec grabnic pe lângă tine au pană. Dar gălăgia asta nu ține decât 2-3 mașini, asta pentru că dăm colțul la Poarta Faur și mașinile pot circula pe asfalt.

Totuși, drumul până la Poarta Faur n-a fost lipsită de personaje. Cel mai mirific fiind un om al străzii care se așezase destul de elegant pe bordura roșie-negoiță, acest nou element al spectrului luminos. Roșul-negoiță este cel mai spălăcit de praf și scorojit de soare roșu pe care-l poate lua drept culoare o bordură făcută dintr-un beton în care s-a turnat ceva ce probabil inițial, în paletar, era un roșu-psd. Mă rog, în lumina led-ului aflat la 10 metri în sus, dar umbrit de frunzele de platan încă verzi, șeful trotuarului stătea picior peste picior, ne arăta petele de pe pantalonii săi bej în timp ce sorbea tot fumul din țigara lungă proaspăt-aprinsă. Atunci am realizat că modelele noi de țigări nu mai au acel celebru filtru maro care dădea culoare gestului. Nu. Sunt albe toate țigările, de fițe, astfel încât fiecare șef fără casă pare că are stil. Mai ales dacă are și barbă și stă picior-peste-picior. Evident, trecând pe lângă el, i-am strâns soției mâna mai tare, un gest pe care l-am regretat cum am depășit individul, el părând mai pașnic decât un ied căruia îi dădeau cornițele.

Ajunși la prima intersecție semaforizată din drumul nostru, am decis traversarea în diagonală. Bine, nu ca japonezii care sunt într-atât de civilizați încât și-au inventat această trecere. Nu, noi am trecut strada de două ori. La al doilea semafor, așteptând, i-am auzit. Trei mașini, geamurile date jos, fiecare cu muzica ei. Unul cu bumpți-bumpți, altul cu rocăreală și, veșnicul manelist. Cel mai câștigat din afacerea asta a fost, evident, manelistul, care a fost aplaudat la scenă deschisă de cei trei tineri care-și lingeau berile la banca din fața blocului. Și când zic aplaudat, nu exagerez, doi dintre ei s-au apucat să țină ritmul manelei care se auzea destul de tare la ora 2 fără un sfert. N-am putut decât să mă gândesc la săracii creștini care dorm cu geamurile deschise ca să facă față nădușelii. Căci da, nu era frig. În București, începutul de septembrie poate fi foarte ușor confundat cu sfârșitul de iulie în Brașov.

Dar continuându-ne drumul pe minunatul mozaic roșu-roz-roșiatic-gri-negoiță care acoperea trotuarul doar pe jumătate, am avut marea plăcere să evit călcarea a ceea ce putea fi descris drept cel mai mare gândac de bucătărie pe care l-am văzut. Nu exagerez, era cât palma unui copil. Și deși știa să zboare, și-a continuat rapida deplasare pe propriile-i picioare. Nu am stat să le număr, nu mă ajuta nici ebrietatea.

Ținându-i mâna soției într-a mea am trecut pe lângă prima sală de jocuri unde afară, un tatuat și un non-tatuat aveau o conversație care, din limbajul non-verbal, părea a fi de factură incipient-agresivă. Cel tatuat era expansiv, parcă încerca să cucerească teren cu mâinile. Însă situația era sub control, bodyguardul sălii de aparate avea grijă să nu degenereze situația.

În drum spre ce va fi a doua sală de jocuri a trebuit să ne desprindem mâinile ca să facem loc unui domn care ne dovedea că starea noastră era de oameni normali. Beția în care se afla era de fericire. Parcă îți dai seama când bețivul de pe stradă e trist sau fericit. Ăsta avea capul sus și când se prindea de stâlpii pe lângă care trecea știa că nu îi sunt prietenii săi cei mai buni, ci doar un mijloc de câștigare a luptei cu gravitația. Genul de bețiv simpatic, dar al cărui stare te face să-ți dorești să ajungă mai repede acasă. Și fericirea lui a fost amplificată de mica cumetrie ce avea loc la parterul blocului lângă care ne aflam. Geamul era deschis și vreo două voci bărbătești dezbăteau vesel o temă. Nu știu ce temă, dar intonațiile lor arătau că era importantă și destul de hazlie, mai ales susținută de muzica populară ce cânta în surdină pentru noi, dar suficient de tare pentru ei încât să-i facă să ridice vocile sus ca să-i audă și plimbăreții nocturni.

Dar iată-ne ajunși în fața celei de a doua săli de jocuri, unde erau vreo cinci băieți afară dând atenție unui al șaselea care povestea ceva ce probabil tocmai se întâmplase: câștigase mulți bani. N-ai crede că în București se poate întâmpla și asta, dar aici banii chiar se câștigă! Mă bucur pentru el și sper să-i fi cheltui pe toți în același loc, adică la cazinou.

Apropiindu-ne de Trapezului, am trăit un deja vu destul de interesant. În două rânduri, câte doi băieți stând pe băncile de la bulevard erau aplecați asupra ecranelor telefoanelor și erau, evident, foarte tăcuți. Sper că e totul în regulă cu ei. Pentru că înainte de magazinele de la Trapezului erau ceea ce poate fi descris drept două pițipoance care stăteau la povești. Nici urmă de telefoane, iar discuția părea că începuse de ore bune și era atât de intrigantă încât le-a ținut pe cele două fete pe bancă așa, peste noapte. Probabil singurele două personaje pe care le văzusem până atunci care nu se pliau în scenografie.

Dar am judecat prea devreme. La nici cincisprezece metri de pițipoancele cu pricina, ne intersectăm cu trei adolescente, până în șaisprezece ani, care mergeau în sensul opus nouă. Când au trecut pe lângă noi n-am putut să nu remarc că toate miroseau la fel, a același parfum. Sigur s-au dus la ziua cuiva și s-au pregătit la una dintre ele acasă. Simpatice, dar obosite. Se vede că nu prea obișnuiau să facă asemenea ieșiri târzii. Era aproape 2 noaptea, totuși.

La Trapezului erau vreo 10 băieți pe băncile din fața magazinelor, distribuiți în vreo 3 bisericuțe. Una dintre găști avea și reprezentante ale sexului frumos, lucru care nu ar trebui să mă surprindă, dar totuși a făcut-o.

Dând colțul, la propriu, la Trapezului, mirosul de metrou de la gura de ieșire îmi aminti clar că sunt în București. Până în acel moment, olfactivul era singurul simț care avea semne de întrebare cu privire la locul în care mă aflam. Și că tot vorbim de olfactiv, rahatul de câine de pe trotuar ajuta la re-aducerea aminte a urbei în care ne făceam plimbarea. Ciudat și curios lucru, totuși, în tot drumul nostru am văzut vreo trei pisici maidaneze și niciun câine. Probabil că cineva s-a ocupat și de asta, vreun primar mai zelos, vreun Negoiță mai neprietenos cu câinii, nu știu. Cert este că am întâlnit și un câine, imediat după aceea, probabil creatorul rahatului descris anterior. Era un labrador care părea alb în lumina stradală, foarte frumos, dar bătrân. Mi-am dat seama că era bătrân din cauza lipsei sale de chef de joacă, rasa fiind recunoscută pentru cât de jucăușă este. Și din cauza stăpânului care părea că nu mai are răbdare cu el.

Ajunși la intersecția cu Steriadi, am zis să intrăm pe strada noastră, și cum altfel să fim primiți decât de comitetul de englezoi. Le zic așa pentru că este o gașcă de băieți în cartier care se adună la șaorma de la colț cu mașinile lor cu volan pe dreapta: un Lexus, un BMW decapotabil și unul ne-decapotabil. Numere galbene, tot ce trebuie. Sunt simpatici, dar dacă ar vrea să semnalizeze cât sunt de ”din aceeași gașcă”, cred că nici tatuajul în frunte nu i-ar face mai evidenți decât îi fac mașinile pe care le conduc.

Surprinzător, la pariuri sportive era închis. Evident, doar Barca nu joacă la 2 noaptea. Însă semințele și cutiile de bere de pe treptele din fața pariurilor păreau proaspete. Probabil gașca s-a spart pe la 1, 1 jumătate. Se putea simți mirosul de semințe sparte între niște dinți cu igienă îndoielnică. Nutline, că de ce să fie cu ”plecabilitate”, lua-ne-ar reclamele în râs.

Urcatul treptelor în scară a părut o veșnicie, dar veșnicia aceea a avut răsplata ei: cea mai bună bere pe care am băut-o în viața mea. Mă rog, exagerez. Dar era rece, din frigider, și mie îmi era o sete de puteam să beau apă din Dârba. Sau Dâmbovița, pentru bucureștenii care n-au prins gluma. Bună bere. Bun somn. Bună plimbare.