Corporatiști mișto – Daniel Rizea – episodul 6

Corporatiști mișto – Daniel Rizea – episodul 6

Când am început ”serialul” Corporatiști Mișto am avut în vedere câteva persoane apropiate și dragi. Până la urmă ele mi-au fost inspirația pentru seria asta de articole. Iar Daniel a fost mereu pe listă, printre primii. El e unul dintre cei mai talentați chitariști pe care-i cunosc. Și nu talentul e partea care-l face special, ci dedicarea lui față de instrument. Parcă vrea să fie profesionist în tot ce face, de asta nu se aruncă să facă prea multe lucruri. În ultimul team building la care am fost împreună, Daniel ne-a ținut unisonul cu chitara câteva ore bune oamenilor cu chef de urlat șlagăre până dimineața. M-a surprins felul în care se adapta cântăreților, precum și paleta prea mare de melodii pe care și-o însușise. Și și-a atras aprecierea altor chitariști prezenți la team building.

Proaspăt întors de la Web Summit, un fel de festival Glastonbury al tehnologiei, unde a fost trimis de corporație, Daniel și-a făcut timp să ne vedem în Starbucks-ul de la parterul clădirii de birouri. Ce poate fi mai corporatist de atât? Doi băieți și un laptop bând un fresh și o cafea la Starbucks în Pipera. Dar nu, nu făceam muncă, ci stăteam de vorbă, ca doi prieteni. Iată ce a ieșit.

El e Daniel, iar de gât îi atârnă Telecasterul.

Daniel, ce faci tu mișto?

Cânt la chitară în vreo trei formații muzicale. Supermassive e trupa de suflet; Bodark e trupa de corporatiști; iar Sore e încercarea ”premium” în muzică.

Adică ai mai multe proiecte muzicale? Zi-mi despre ele.

Încerc să mă mulțumesc pe mine și pe cei cu care lucrez în proiectele acelea. Să obținem satisfacția muzicală pe cele câteva tipuri de cântări pe care le pot acoperi, de la rock la pop-rock. De exemplu, Bodark este un proiect mai clasic de underground românesc, cu piese compuse de niște oameni care nu au neapărat studii muzicale și un background bogat în domeniu, dar care, prin perseverență și dorință, au reușit să imprime două albume. Sore, pe de altă parte, lucrează cu profesioniști, cu compozitori, cu oameni care se ocupă de cariera ei, și inclusiv despre ea pot zice că este o veritabilă profesionistă. Acolo am ocazia să mă dezvolt în condiții cât mai apropiate de high-end în domeniu. Avem parte de sonorizări foarte bune, condiții tehnice ok, și așa mai departe. Și, dacă crezi sau nu, ce cântă Sore live e destul de rock. Vocea ei e pop, restul din spate e rock, cu distorse-uri, cu break-uri, cu tot ce trebuie.

Când te-ai apucat de chitară?

Povestea e în felul următor. Eram destul de mic, aveam cam 12 ani. Într-unul dintre corpurile casei noastre din Constanța, transformată în sală de repetiții, veneau cei de la Aliaj, o trupă de prieteni mai mari din oraș. La un moment dat, unul dintre membri ne-a întrebat, pe mine și pe frate-meu, la ce vrem să cântăm Eu am ales basul, iar fratele meu tobele. Ca pedeapsă, vocalul mi-a dat chitara, zicând că asta e sursa de compoziție. Că până la urmă poți să cânți o piesă doar cu chitara și vocea. Ne-a învățat pe amândoi chitară, în felul ăsta. Lucrurile nu s-au terminat la chitară. Am profitat și am reușit să învăț de la ei și bas și tobă. La bas chiar am cântat în mod egal cu chitara multă vreme. Până și anul acesta am avut un proiect unde am cântat la bas într-o formație de cover-uri. Bass-ul pare mai interesant, 4 corzi, chestii. Dar tot chitara rămâne centrală.

Și acum la ce nivel ești?

Deși cânt de muți ani, în ultimul timp am dat prioritate chitarei și m-am dus cu capul înainte, la modul că n-am mai zis ”nu” provocărilor. Anul acesta am zis că accept orice propunere apare. Deși pentru Sore nu cred că sunt la nivelul potrivit, e modul meu de a mă lupta cu mine însumi, de a deveni mai bun. Independent de nivelul de a cânta la chitară, stilul abordat este de alternativ-indie rock, unde e simplu, four chords și power chords. Mi-aș dori să acopăr mai bine partea tehnică de la trupe de metal, de exemplu, am repetat cu White Walls la Constanța și ei sunt foarte buni pe partea asta. Inițial mi-era dificil să-i asimilez, că era complicată muzica. Atât White Walls cât și Bodark au tobari buni. La Bodark avem unul tânăr și talentat. Mereu am susținut ideea că atunci când e bun tobarul, clar este bună și trupa. Vezi Foo Fighters și altele care sunt duse în spate de toboșari.

Zi-mi ce echipamente folosești.

Sunt fan Telecaster. Am avut două. Cea de acum este o chitară mai rară. E produsă între 97 și 99, California Series. Am luat-o la mâna a doua cu 3500 de lei. Am o chitară acustică Takamine G400. Am și un bass Squier pentru exersat acasă. Amplificarea e făcută de un Vox, acasă am un Pathfinder de 15 wați, iar la sală folosesc tot un Vox AC30, dar caut să-l schimb cu unul mai mobil. Cu totul cred că am investit, nu știu, 3000 de euro, pe care i-am acoperit din cântări.

Wow, deci poți să faci bani din muzică. Atunci de ce mai lucrezi la corporație?

E întrebarea pe care mi-o voi pune la anul, când voi face o evaluare a evoluției lucrurilor. Nu-mi doresc să renunț la job, însă atracția e destul de mare când te gândești la experiențe, mobilitate, deplasări, oameni cu care vorbești pe segmentul tău de preocupări și cu care poți să faci lucruri interesante și plăcute. Dar și la job am noroc de un domeniu care mă pasionează și în continuare investesc timp și în dezvoltarea carierei. Ca dovadă că nu voi rezista foarte mult în ambele fronturi, nu am timp de nimic altceva, practic. Iar consumul de timp și de energie e foarte mare. Din muzică, în general, în România este dificil să te poți baza pe termen lung pe anumite proiecte de succes financiar. Deși, ca la corporație, oamenii se schimbă constant, ești într-o echipă și decizia nu-ți aparține integral ție. Depinzi de implicarea celorlalți.

Am ascultat câteva melodii de pe noul album Bodark și au un puternic mesaj social. Care e sursa de inspirație pentru asta?

Responsabil de versuri și de mesaj este vocalul echipei, cel care scrie și compune mare parte din piese. De când ne cunoaștem, am tot luat parte la diverse manifestații de protest și suntem mereu la zi cu ce se întâmplă în jurul nostru. Avem un grup intern destul de mare de prieteni cu care recreăm în mod virtual România noastră. Sunt juriști, programatori și așa mai departe. Fiecare vine cu aport la imaginea de ansamblu și cred că în felul acesta ne cizelăm și noi mesajul și direcția muzicală în mod natural. Nu vreau să sune că trăim într-o ”bulă”, pentru că avem reprezentanți de prin toate categoriile, inclusiv părinții cu copiii. Acesta e una dintre sursele de inspirație pentru versurile noastre. Acolo disecăm politicul și socialul cotidian, iar în versuri transpunem imaginea per ansamblu.

Zi-mi cum ai ajuns să cânți cu Sore.

Răzvan, fratele meu, cel cu care repetam la tobe când eram mic, este sunetistul oficial al lui Sore. El m-a tot bătut la cap să învăț piesele ei și ale altora din domeniu ca să nu mă mai plâng că stau în sala de repetiții și n-am concerte. Chitaristul lor avea nevoie de un back-up că se căsătorise și își începuse o familie, evident. Eu, fiind într-un concediu prelungit în perioada aceea, aproape o lună, am zis da. Am crezut că o să scap cu un singur concert, însă lucrurile s-au aranjat de la sine altfel. Sore și managerul m-au rugat să rămân, probabil datorită seriozității și dedicării. Presupun că-s alți chitariști mult mai virtuoși și dispuși să lucreze la nivelul acesta, dar m-au ales pe mine. Acum pregătim un setlist complet nou care va fi promovat la anu’, care este foarte rock și pe care-l recomand. Dacă acum ceva timp mi-ai fi zis că e concert Sore în Mall, aș fi zis pas. Acum, însă, promovez în jurul meu proiectul și încerc să fac oamenii mai atenți la evoluția muzicală în România, la condițiile de cântat și la calitatea celor care prestează.

Cu atâtea proiecte sigur ai multe întâmplări inedite. Zi-mi-o pe cea mai recentă!

Pentru promovarea ultimului single Sore, am făcut un tur de radio și de TV. Din păcate, la televiziuni nu se prea poate cânta live și am fost nevoit să facem playback. Poate părea ușor și ”playback poate să facă și o surdo-mută”, cum ziceau Paraziții cu Despot, dar ce faci când îți pică cd-ul live? Da, ne-a picat CD-ul în direct. Am comis-o și pe asta. Din fericire, nu există filmarea pe net, dar a fost văzută live de toți spectatorii. Însă Sore a cântat peste. A pornit microfonul și a dus momentul mai departe pentru o a doua șansă. Asta a fost uau! Imaginează-ți că ești pe platou, auzi muzica din sală, te vezi pe ecrane și la un moment dat rămâi fără audio și nu-ți dai seama dacă pe live tv totul e în regulă sau nu. Toți din sală se uitau destul de liniștiți la noi și nu arătau nici un semn de dramatism sau ceva în sensul ăsta. Ne-am păstrat calmul și am continuat cum era normal să fi cântat din prima, un semi-acustic.

Daniel cântând pentru Sore. Live, de data asta.

Următorul album Bodark, când iese, unde se lansează, cât costă și dacă vrei să fim acolo?

Lansarea este pe 15 noiembrie în club Fabrica. Îi vom avea invitați pe cei de la Paper Magik. Biletul costă 20 de lei. O să încercăm să nu obosim lumea cu două ore de muzică, dar vom acoperi tot albumul nou și ceva piese dintre cele vechi. Cu Bodark avem un manager nou și sper să apară și un mic turneu la începutul anului 2018, prin februarie marte. Și da, veniți cât mai mulți!

În loc de încheiere?

Ne vedem duminică în piață. Și miercuri la lansare.

Băieții ăștia simpatici vă așteaptă miercuri, în Fabrica, să le ascultați ultimul album. Foto: Laurențiu Băbuș

 

În cultură nu există democrație

În cultură nu există democrație

Cum adică, nu există democrație? Păi nu ar trebui să existe democrație. Poate capitalism, dar nici ăla în adevăratul sens al cuvântului. Și haideți să vedem la ce mă refer.

  1. TV

Dacă i-am lăsa liberi pe toți, toate posturile radio, tv și altele, ne-am umple de manele și de nurori pentru mamă, precum și de telenovele cu calități îndoielnice. Dar sunt ca ciupercile după ploaie emisiunile astea gen ”insula pasiunii” și nu vezi, dar pur și simplu nu vezi, cum să mai ieși din prostia asta. Păi dacă n-am fi dat-o, de la bun început, cu Teo și Mircea șou și alte aberații, nu ajungeam s-avem Kanale și Antene de rahao. Capatos ar fi fost, uhm, necunoscut. Dar hey, capitalismul vinde, oamenii vor democrație, s-aleagă ce vor ei. Nu le place să schimbe kanalu. Păi fix aia e problema, 0teveule, că exiști! Dacă n-ai exista, dacă n-ai da mizerii, lumea n-ar avea de ales decât să se cultive cu chestii decente.

  1. Radio

E un radio în Brașov, Super FM se cheamă, e fix opusul lui Rock FM. Adică da, dă manele. Slogan? ”Mulți ascultă, puțini recunosc”. Adevăraaaat. Ha-ha-haaaa! Și când dau de ultima melodie Smaili în taxiu mă umplu de bube. Bineînțeles că există alternative, cum ar fi muzica bună. Avem și de-ai noștri și sunt și de-ai lor, dar se difuzează muzică simplă, cu structuri repetitive, pentru că românul n-are timp să se educe. De ce să știe el ce e aia timp de 5/4 când îi dai un banal 2/2 și hopa! a ieșit maneaua. Gusturile se educă, boss! Dar tu ascultă versurile complexe ale lui Mihăiță Piticu, că zice bine el ce zice acolo, de ce să dai ureche la ultimul album Gorillaz, nu-s ăia cu desene animate? Dar ce, suntem copii?

  1. Festivaluri și concerte

Repede, cine cântă la Neversea? Sunt vreo 2-3 buni, un Fatboy Slim, un Tiesto. Dar e și Jason Derulo (ăsta-i ăla cu ”știi ce să faci cu fundul ăla mare și gras? Scutură-l, scutură-l, scutură-l”). Cum poți s-o pui pe Dua Lipa pe aceeași scenă cu Benny Benassi? Șeful la videoclipuri sexiste și muzică proastă. Trist. N-am nimic cu cei care merg la festivaluri, sunt destui artiști buni care trebuie promovați, dar când ați auzit voi ultima dată Metallica la un radio non-nișă? Știți că și-au scos album? Realizați că dacă vin mâine în țară umplu Arena Națională doar ei? Dar hey, punem trei artiști depășiți, unul cunoscut și ne facem că e cel mai tare festival evăr. Aia e, cultură…

Dacă știi cine e specimenul, ești o victimă a democrației în cultură
  1. Cărți

Cum era sloganul? Te fac ”neprost”? Repede, care e cea mai recent lansată carte românească pe care ai citit-o? Când, în ce an a apărut? Dacă l-ai citit pe Godină nu se pune, că ăla e excepție. Dar cu mizerii ca ”Suge-o Ramona”, sau Andrei (că deh, orice mizerie trebuie să aibă și continuarea ei) nu poți să zici că ai cultură în România. Ai o formă de entertainment, care nu este tot una cu cultura. Nici să citim Solenoid-ul lui Cărtărescu nu e afacere, dar măcar acolo, undeva la mijloc, să ne plasăm. Să nu citim 50 de umbre maro, varianta în română. Să citim, nu știu, toate cărțile alea de le-am luat cu ziar și zac prăfuite în bibliotecă. Toată lumea le are, sunt zeci și sunt luate în majoritar pentru estetică. ”Ia uite ce frumoase sunt ele la fel, toate, nedeschise, încă sigilate, cum stau ele… ce? Să le citesc? Păi dacă le citesc, le dau jos folia protectoare și le scade valoarea!”

  1. Teatru/operă

Ce-i aia? Niște forme de artă arhaice pe care nu avem cum să le înțelegem că urlă ăia pe scenă și nu o cântă pe aia cu ”prințesa prințeselor” și plus că dau aceeași bani și văd cu efecte speciale, cu super-eroi, cu astea. Și că tot vorbim…

  1. Filme

E proastă cinematografia românească – replică standard a celui care vede un film românesc pe an. Adevărat, e slăbuță. Dar motivele sunt multiple: nu mergem nici la filmele bune (decât la Garcea și oltenii), ni se creează impresia, prin comparație cu Hollywood-ul, că filmele românești sunt proaste pentru că nu sunt spectaculoase. Dar doar pentru cunoștințele voastre: filmele actuale holiuidiene profită de același tip de scenariu și ritm standard de la Star Wars în coace așa cum profită toți cântăreții pop de autotune. De aia când vedeți un film românesc vă displace, că nu e ușor de urmărit, vă solicită și intelectul, nu doar simțurile. Și vă mai pune pe gânduri fără să vă ofere totul pe tavă. V-aș recomanda vreo două astfel de filme, dar sunt sigur că nu vă veți uita la ele.

Poți începe cu ăsta. Și dacă l-ai văzut, recomand o revedere.
  1. Instituții culturale

Și uite încă o urmă a decadenței: când în instituțiile culturale se implică oameni politici. Știați, de exemplu, că Maria Grapini are 2 cărți scoase la Uniunea Scriitorilor? Știați că Varujan Vosganian, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, este și cel mai tradus autor român? Păi cum să nu ne susținem noi adevăratele valori?! Uitați-vă pe cine trimitem la Eurovision… numai somități.

  1. Concluzie

Păi mă, boss, cum să dai prostimii prostii? Va rămâne proastă. Iar prostimea, dacă nu cunoaște alternativele, tot prostii va dori. Ați auzit expresia aia ”gusturile se educă?”… Cum credeți c-am început noi să renunțăm la mâncat rădăcini și plante și am ajuns să avem chestii precum foie gras sau somon fume? Cum? Nu toată lumea a auzit de astea? Deci e o problemă și în cultura culinară, că de aia îi zice ”artă gastronomică”, pe modelul: or fi ele, fructele de mare, ieftine, hrănitoare și bune, dar tot mai bun e micul cu timișoreana și muștar fără gust.

Dacă nu punem mâna și nu scoatem imbecilizarea din cultură, datorată în majoritar democrației, îi merităm pe Capatos, Badea și Gherghe. E bună democrația, dar nu în cultură. Aici chestiile proaste se văd de la o poștă și trebuie stârpite, că generează proști. Și da, adu-ți aminte de articolul acesta data viitoare când ai să vezi vreo pițipoancă cu șlapi pufoși sau vreun ”șofer” de bemwe cu maneaua la maxim la semafor.

Dacă-i face Dulce and Garbana nu înseană că sunt mișto… Serios, nu purta așa ceva!

11 Formații pentru care aș plăti bilet în România

Că-s un fel de rocker, știe toată lumea. Că îmi place să merg la concerte, ăsta ar trebui să fie un lucru normal pentru toată lumea. Singurii care au o justificare sunt cei care au o fobie față de locurile aglomerate. Adică să ratezi show-uri gen The Wall al lui Waters, concerte ca Depeche Mode sau Chilli Peppers este într-adevăr un mare păcat. Foarte mare, zic eu.

Neapărat trebuie să mă justific, dacă a mai fost vo formație dintre astea în România, și or cântat, e clar că nu știu nimic despre asta. Poate că sunt și un fel de ignorant. Am încercat să exclud formațiile care nu mai există decât pentru evenimente speciale și, bineînțeles, pe cele care au mai fost.

Așa că-ncepem:

11. Disturbed

Îs băieții ăștia jos cu boala, dar au și multe altele marfă. Au un ritm numai al lor, un solist cu o voce creată pentru noul val de metal și un fel aparte de a bucura audiența. Au-a-a-a-a!

 

10. Godsmack

Dap, americanii și-au cam revenit, o să tot fie americani în listă. Iar Godsmack au un fel de rock Hillbilly cu ritmuri relativ simple, dar cu niște show-uri explozive. Erau programați acum câțiva ani să cânte la Rock the City, dar Sully Erna, polivalentul, a acuzat ceva probleme cu vocea și a amânat tot turneul european. Cum ar fi fost să ascultăm Vampires direct în țara lui Dra… aah, cât de clișeatic sunt.

 

09. The Offspring

Alți americani, but the good kind of americans. Și ăștia ar fi trebuit să vină în 2012, dar n-au mai ajuns. Cât de tare mi-ar fi plăcut să ascult cu dedicație ”Get a job”, pe lângă notoriile Pretty Fly și Self Esteem. Mie-mi par reprezentativi pentru anii în care am copilărit, iar stilul american-punk (cuuumva) mă trimite automat la vârsta e 14 ani.

 

08. Green Day

Poate cea mai ascultată formație punk rock din ultimii 20 de ani. Sunt genul de formație la care chiar dacă n-ai nici o piesă de a lor în playlist, le recunoști imediat stilul și ”șlagărele”. Dau niște concerte memorabile, chiar și când nu sunt pe scenă (detalii aici).

 

07. Daft Punk

Ei, la asta nu v-ați așteptat. Să vă zic un mic secret: copil fiind mi-am cumpărat albumul Discovery pe casetă. Și l-am tocit. Francezii mereu au înțeles altfel muzica electronică, iar acest duo nu s-a dat în spate nici o dată de la crearea muzicii de calitate. Dap, vreau să văd Daft Punk live!

 

06. Soundgarden

Ei, uite. Chirs Cornell este unul dintre cei mai tari muzicieni contemporani. Era văzut drept rivalul lui Cobain pe vremuri. Din păcate, drogurile i-au cam bușit vocea și nu mai poate fi la înălțime decât câteva melodii pe concert. Și totuși, cu ultimul album, băieții au demonstrat că încă mai pot. Apoi mai sunt ultimele două single-uri, unul (poate cea mai tare melodie rock apărută în ultimii 2 ani) de pe coloana The Avengers și altul ca să marcheze un veritabil come-back.

 

05. Tool

Image

That’s some trippy shit, son!

Prog rock la el acasă. Formație care a inovat mereu. Dar mereu. Nimic destinat publicului larg, în materie de albume zic. Ei sunt genul care nu creează pentru fani, cum de altfel sunt mai toți cei din listă. Dar ăștia chiar ies în evidență. Show-urile lor sunt niște testamente veritabile ale senzorialului. Un stoner-metal cu efecte vizuale incredibile și niște schimbări de ritm uneori asurzitoare. Și am constatat cu surprindere că nu sunt chiar singurul care ascultă așa ceva.

 

04. Foo Fighters

Nici nu mă pot gândi la scena rock actuală fără să îl iau pe Grohl în calcul. El este rock-erul. Definiția acestui termen. A învățat de la cel mai bun și continuă să transforme în aur tot ce atinge. Și ca să nu mă lungesc, zic atât: orice video cu Foo Fighters live de pe Youtube vă va arăta de ce mi-i doresc. Nu am mai văzut de foarte mult timp artiști care să transmită atât de mult spectatorilor. Și când zic ”de foarte mult timp” aș putea liniștit să zic ”evah”.

 

03. Rage Against the Machine

Image

La încheierea concertului dedicat memoriei lui Simon Cowell. 😀

Numai pentru epicele moșeli și tot vreau. M-am bucurat destul de tare când am auzit că s-au împăcat, dar m-am mâhnit în același timp pentru că asta a însemnat desființarea Audioslave (care ar fi fost pe aceeași poziție, dar n-ar mai fi existat Soundgarden). Un Tom Morello mereu surprinzător la chitară și niște ritmuri care îți bagă nevoie de sărit în călcâie până când amorțești și tot nu te oprești. Gălăgie adevărată.

 

02. Gorillaz

Aici e mai complicat. Ei nu există ca formație, ci ca proiect, coordonat de Damon Albarn care doar ce s-a împăcat cu cei de la Blur. Deci Gorillaz încă există, dar șansele ca ei să ajungă în România sunt atât de mici încât cred că mai repede câștig la loto. Totuși, după cum zicea ăla din Dumb and Dumber: there is a chance!!! Și nu e o noutate că-s disperat după ei. Și cam atât. Pentru cum sunt ei live, a se vedea postarea asta.

 

Mențiuni onorabile

Asta-i foarte watchmojo-istă.

Avem așa: Triggerfinger niște Belgieni care-și știu locul. Pearl Jam, dacă mai pot. Queens of the Stone Age, pentru că reprezintă bine de tot americanii. Santana, formația, nu doar chitaristul. Paramore, o plăcere vinovată de-a mea. Skrillex, la ăsta am dubii dacă vreau neapărat să merg, poate dacă-i moca intrarea.

Image

Deasupra: un Richard Hammond mai înalt și mai bătrân, un gras dubios și un Sean Connery care știe muzică. Li se mai zice și Triggerfinger.

 

01. Pink Floyd

Dacă aveați alte așteptări, înseamnă că nu ne cunoaștem de loc. Dap, pe Waters l-am văzut, cu tot cu peretele lui. Bine că nu și-a schimbat și el titlul albumului în ”the timeline”… Revenind, bătrâneii în frunte cu Gilmour oferă foarte puține șanse de reunire. Practic, din vechea gașcă au mai rămas trei, incluzându-l pe Waters. Dar miracole s-au mai văzut, iar speranța moare ultima. Un alt fel de a spune: Ispas, dă-ți o palmă și revino la realitate!

Ăstora ce poză să le mai pun? Le trebe?

Later Edit: nu știu unde să-i pun, dar trebuiesc puși: System of a Down și Coldplay. Pe SOAD nu i-am pus că a fost Serj, dar Serj vine cu melodiile proprii. Apoi Coldplay, și ăștia știu face show. Or fi soft, dar știu și muzica, cu melodii precum Spies sau Shiver, pe langă Paradise și Clocks.