De ce are dreptate Ponta?

Citesc de vreo două zile tot mai multe știri cu baroni PSD indignați că Ponta și Dragnea dau vina pe ei (pe  baroni) că PSD a pierdut prezidențialele din cauza lor. Înainte să trec mai departe, trebuie să susțin că nu există, în orice s-ar întâmpla, vină exclusivă. Cu atât mai puțin în cazul alegerilor, și cu atât mai puțin când vine vorba de prezidențialele astea de la finele lui doi-zero-unu-patru.

Practic, Ponta le zice: dacă nu ereați hoți și nesimțiți, nu pierdeam. Auziși Oprișane? Auziși Mazăre? Vasileasco? Și voi ce ziceți, are dreptate Ponta, sau nu? Eu zic că da. După cum am mai condamnat comportamentul ”PSD-ist” în alte dăți ca fiind aproape sinonim cu nesimțirea, condescendența (în varianta britanică) și adesea cu corupția și traficul de influență, condamn și acum formulări de genul: ”Ponta să nu se mai comporte ca Năstase, că nu e vina președinților de CJ pentru că a pierdut el alegerile”. Îmi pare că în întreg partidul ăla nimeni n-a învățat nimic din înfrângerea aceea. Toți sunteți de vina, frațică! Și dacă nu puneți mâna să fiți uniți, Geoană și Vanghelie sau UNPR-ul lui Oprea vă așteaptă. PSD-ul mereu a aruncat cu noroi (ca să nu zic căcat) în interiorul partidului după pierderea prezidențialelor. Nu știu pe unde să mai scoată cămașa și, de fiecare dată, mai tare i-a dezbinat victoria adverșilor decât le-a arătat unde au greșit.

ponta-ochelari-e1410269283783

Stai să-mi șterg ochelarii că nu cred c-am citit bine… Mi-a dat IsPaul dreptate?

Citeam un articol la puțin timp după turul doi în care se zicea clar: PSD-ul, dacă rămâne unit și arată că poate să se reformeze, măcar la suprafață, are toate șansele să dețină puterea (guvernul) for ever and ever. Lucru destul de adevărat la o primă analiză logică. Și la o a doua. Și au început, cumva, prost. I-au dat afară din partid pe cei pe care îi criticau, ca să arate că sunt uniți. Au preferat ”unitatea” în favoarea ”reformei”, și iată cât sunt de uniți acum. Oprișan și Mazăre, doi oameni care sunt puși în definiția termenului ”baron local” și locuțiunii ”cu sula în coaste” au ajun să se ieie de Ponta, care, ”halucinant” zice: ”fiecare are dreptul să zică ce vrea”. Și completez eu: atâta vreme cât nu e televiziune și nu e Antena 3. Zău? Poi și cu Vanghelie și Geoana ce-ați avut? Nu că ar reprezenta ei vreun factor de polarizare în rândul pesedeilor, dar totuși, ei zâsără ce vrură și fură dați afară (zic la perfectul simplu ca să mă înțeleagă și doamna dr. Vasilescu).

Da boss, asta e… Nu poți și cu ”sula-n coaste” și cu ”sufletul în rai”. Atâta vreme cât PSD-ul îl va avea pe Dragnea sus în frunte, va fi ca prostul care semnalizează, iar Ponta, deși are dreptate să dea vina ȘI PE baroni, trebuie să fie consecvent… Însă e mai puțin consecvent în a-și ține cuvântul decât Băsescu, lucru tipic politicianului, iar eu practic critic PSD-ul că vrea să se reformeze în sensul bun și îi dau dreptate lui Ponta. Am ajuns rău, tati.

Târgujiu şi lanţurile infinitului

Lanturile infinitului Aşa ar arăta „Lanţurile Infinitului” în varianta gării târg-jiene. Dap, am fost în Târgu Jiu. M-am dus acolo cu scopuri pseudo-constructive, respectiv pentru Olimpiadele Comunicării. Ce a trebuit să facem: să adunăm nişte chestionare pentru a verifica felul în care tineretul târgjian vede viaţa sportivă. Eu trebuia doar să mă duc pe la 3 licee să culeg ceea ce aveau să fie 140 de chestionare. 

Plecăm de cu seară (specific că un prieten şi printre altele şi coleg de al meu de facultate, om care nu avea nici o treabă cu Olimpadele lui Comunicare a voit să mă acompanieze – pe numele lui de cod Cosmin). De cu seară înseamnă tren la 23.45 din Gara de Norod. Tipic, bilete, Mec, cola, banane, suit în tren şi hai la drum. În tren, mă hotărăsc să mănânc, şi cum nu este frumos să mănânci în compartiment, ne hotărân să ieşim pe hol pentru a nu împuţi cu miros de cartofi prăjiţi toat sectorul feroviar. Pe hol, 2 exemplare a etniei ce populează puternic zona sudului, de vârste cuprinse între 14 şi 16 ani se apucă a striga şi înjura reciproc, până când exemplarul care se vrea mascul a scos legătura de chei şi a început să modeleze figura exemplarului feminin. 

În compartiment, eu, cosmin, unu şi încă două. Una dintre cele două era concepută pentru a ne aduce aminte că am fost copii (elemente legate de salivă sunt încadrate în acest aspect). Domnişoara cu pricina a adormit şi negăsindu-şi locul a ales cele mai „potrivite” poziţii pentru delectarea pupilei noastre dilatate. 

Somn, poziţii aiurea, iarăşi somn, Craiova. Se schimba naşii, iar eu dormeam lângă uşă. Vine proaspătul suit în tren năşic şi trage de uşă. Trei înjurături de-o dată mi-au sărit în minte, iar naşul mă întreabă dacă s-au văzut biletele, zic că da, apoi dacă s-a mai urcat cineva, zic că nu, apoi dacă poate să vadă şi el biletele, mă bag să scot portofelul, înjurăturile continuând, zice că, s-au mai văzut biletele, aşa? şi pleacă. Zic mama ta de retard. 

Ajungem în Târgu Jiu, un oraş simpatic în mai multe feluri. Coborâm din tren, ne suim într-un taxiu şi cerem la prima benzinărie cu cafenea. Ne duce, ne aşezăm, îl scot pe gimmy, îl conectez la net, butonez, îi dau şi lu Cosmin şi mă duc până la baie. Crescut între ţărani fiind, am văzut pentru prima dată cea mai inovatoare forma igenică de acoperire a capacului de closet. Incredibil, apeşi pe un buton şi o pungă acoperă capacul… Uoooooăăăăăă!!!!

La ieşire din din incintă, văd un troleibuz Rocar cu burduf, de ăla de care erau pe vremea când mama mergea la facultate. Clar, ne dăm cu ala! Zis şi făcut, dăm să ieşim, a  început să plouă, şi a plouat aproape toată ziua, eu neavând umbrelă-geacă-ceva gros de luat pe mine, banuind că va fi cald. Te mai minte şi vremea. Ne-am suit în troleul cu pricina şi am ajuns înapoi la gară, loc unde am căutat să îmi las bagajul. Specific că era deja 7 dimineaţa. Nup, nu merge, nu era nimeni acolo. Cosmin s-a hotărât să doarmă, moment în care apare poza de faţă:Cosmin in gara tg jiu

Prietenul nostru a fost trezit cu o coadă de mătură sub scaun de cele 2 femei de serviciu care veniseră să cureţe… să cureţe ce, că nu cred că mai călcase nimeni de prea mult timp în acea sală de aşteptare, dar mă rog. 

Urmează partea incisivă: „Bă, Ispas, hai în parc la poarta sărutului”. Şi astfel a început aventura noastră culturală. Ne-am luat la pas până în dreptul parcului, loc unde am văzut şi atins celebra „poartă a sărutului”, de Brâncuşi. Defapt o chestie cu tendinţe de poartă, reprezentând nişte fese bineconturate aţintite către toate direcţile. Scuzaţi-mi gusturile. Masa tăcerii, râul Jiu au completat următorul sfert de oră. „Bă Ispas, hai la Muzeul de Artă!”. Bă, hai. Am trecut, în drum spre muzeul de artă pe lângă nişte dinozauri făcuţi din fier cu o acurateţe desăvârşită, exceptând faptul că… râdeau. Aveau dinţii albi, de lapte şi zâmbeau larg spre chiar a râde într-o formă statică. Aici a început experienţa noastră despre nevoile artistice ale târgjienilor. La muzeul de artă am dat de un nene scos din The Looney Tunes, respectiv acel mad scientist din stânga.mad scientist Nenea acesta avea nişte concepţii destul de ciudate legate de educaţie şi şcoală. Se lăuda cu 3 masterate şi 2 doctorate plus alte câteva licenţe şi lucrări, în timp ce bâjbâia câte ceva despre tablourile expuse. Două ore au trecut ascultându-l pe nenea. Mai mare dragul să te plictiseşti rău de tot. 

Am ieşit din muzeu cu gândul să bem o cafea. Ne-am dus undeva în parc unde văzusem o construcţie ce semnăna cu un turn. Iarăşi, nevoile artistice intră în discuţie, respectiv cele muzicale. Într-un peisaj medieval-pitoresc, un fel de bar-cafe aranjat a club de noapte cu muzică populară şi lumină de bordel. Era bine, că era aproape şi aveau priză lângă masă pentru Gimmy. Cosmin a adormit, din nou, o dată cu Gimmy în braţe şi o dată cu capul lungit pe canapea în timp ce Romica Puceanu îşi făcea datoria la 5.1. Alte o oră şi jumătate şi înca vo 3 mm precipitaţii. 

Ploaia mocănească nu ne-a împiedicat în schimb să ieşim iarăşi la troleibuz, să trecem pe lângă gară şi să mergem să culegem chestionarele cu pricina. Ne pierdem niţeluş, dar numai bine că vedem fast-food-ul „mama mia”. Mi-am luat un cheesburger, greţos şi plin de maioneză de am mancat 2 treimi şi mi-a ajuns. Apoi la curtea Colegiului Ecaterina Teodoroiu ne oprim, intrăm, întrebăm de chestionare, primim şi ieşim. Urmează Grupul Şcolar nr. 1. Aceeaşi poveste din partea noastră, rezultat diferit din partea lor. De ce ar fi ei mai breji şi mai buni decât oricare alt grup şcolar, nu? Care chestionare, a alea, poi nu e, că domn’ profesor, că consiliu profesoral, că una-alta. Din 90, am luat 27 de chestionare, bune şi alea. L.P.S (adica liceul cu program sportiv, pentru cei ce izbucnesc în sport). Repetăm scena, intrăm, secretara era la director în birou, se ocupa de tezele unice. Unele deschise, altele închise, se răsfoiau pe masa fostului fotbalist. Îi explicăm şi lui cine sântem şi ce vrem, iar nenea a început un monolog de 45 de minute, monolog semi-interesant, relevant în anumite perspecive şi chiar apreciabil ţinând cont că vine din partea unui fost fotbalist. Deh, fiecare slujbă cu problemele ei. 

Plecăm de la LPS şi mergem către gară, momente în care am văzut C.N. Tudor Vladimirescu, un liceu cu aere de Peleş, am văzut un centru de day-care, îi zicea „Devi Land”, noi i-am fi zis „DeviL and”, am verificat sus şi piaţa, de unde am cumpărat o pereche de căşti pentru ca Gimmy să ne furnizeze auditiv pe amândoi, cu 1.8 lei în condiţiile în care ele costau 2 lei, am admirat clostele şi bideurile expuse pe trotuar de comercianţii de porţelanuri şi electrocasnice. După care ne-am postat la 300 de metri de gară, admirând arhitectura neo-brâncuşiană cu elemente radio. Într-adevăr gara din Târgu Jiu arată ca un radio, are geamuri de fese ce aduc cu fesele porţii sărutului şi are multe astfel de geamuri. Printre alte lucruri ce prezintă nevoile artistice aş mai număra cele câteva prispe de la bloc, graf-ul cu marker-ul din gară ce zicea „Nirvana”, trotuarele cu modele şi probabil că mai sunt, dar nu mi le mai aduc aminte. 

Iată cum vizita în circumscripţia (pentru că ăsta este termenul corect, colegiu fiind unul forţat) lui Victor Ponta ne-a readus cu picioarele pe pămând din punctul de vedere al nevoii artistice. Ne-am dus acolo pentru a face un foraj de părere nedându-ne seama că defapt opinia noastră a fost cea forată în unul dintre cele mai importante aporturi ale noastre pentru Olimpiadele lui Comunicare. 

În aşteptarea trenului, o căţea cu 3 picioare funcţionale fugărea un căţel întreg şi mai mare decât ea. Lanţurile infinitului expuse la început de articol arată întâmpinarea artistică încă de la sosirea în gară iar coteţul cu manele de la marginea gării băga cele mai proaste refrene de muzică pe care şi le poate imagina cineva. Returnarea către Bucureşti a prezentat mult somn şi încă un poliţist cu puteri tămăduitoare, poliţist ce a pus mâna pe un nene ce se târa pe jos, iar acesta dim urmă s-a ridicat şi a putut să meargă. Minunile se întâmplă în fiecare zi, trebuie doar să fii atent!

În continuare v-aş pune un episod din seria Paul nu-l lasă pe Gaciu să doarmă, dar formatul în care se regăseşte video-ul nu este acceptat de wordpress. Ne cerem scuze pentru nevoia artistică creată.

Olimpiadele lui comunicare

Se zice că omul este un animal social. În ce măsură aceată afirmaţie se apropie de adevăr este lăsat la latitudinea fiecăruia să decidă. Cert este că o caracteristică a omului este sociabilitatea (după cum am spus, nu neapărat în gereral) şi că o caracteristică a „sociabilizării” este comunicarea. 

Analiză pe text: termenul sociabil vine se desparte in două printr-un backspace astfel soci (backspace) abil. Adica soci care vine din latinescu (mint) societate şi abil, adică eşti abil pentru societate. Şi întrebare retorică: oare poţi fi abil într-o societate fără comunicare? Greu de spus pentru că nu s-a prea întâlnit cazul contrar, ceea ce înseamnă că nu e chiar aşa de greu, nu?

Oricum, de la simpla idee de comunicare prin acţiunea de a vorbi s-a ajuns la nivelul în care termenul „comunicare” să cuprindă idei şi principii mai noi decât copii celor care le-au inventat. 

Una peste alta, se întâmplă un lucru foarte interesant la care am avut placerea (şi în momentul în care scriu articolul încă o mai am) de a participa la acest „eveniment soci abil”. Student la Ştiinţe politice fiind, comunicarea politică este cea pe care am urmat-o, bineînţeles într-un mod reuşit, calificându-mă în finală alături de echipa MkPolis. Blogul nostru este undeva în dreapta, pentru curioşi. Rezultatul este că trebuie să ne ocupăm de perspectiva soci abilă a lui Victor Ponta pentru o problemă legată de sportivitate şi aprecieri politico-sport (nu săriţi cu gândul la Becali, omul este chiar pasionat de sport în sensul în care e un bun pilot de Logan şi fost campion naţional la juniori la baschet). 

Cu informaţii ulterioare în episoadele ce vor urma. Sperăm ca soci abilitatea pontistă să fie reuşită.