Scrieri II

Gyuri nu era prea familiarizat cu trenul. Mersese, e drept, de câteva ori până la Târgu Mureș, o dată la Brașov și o dată până în Valea Jiului, dar în gara din Praid mergea des, deși nu era treaba lui. Se întâlnea cu câțiva colegi la o palincă după orele de stat în mină. Se adunau acolo pentru că își făcuseră loc într-un vagon care nu se mai mișcase de câțiva ani și aveau compartimentul lor. Când intră, băieții scoseseră pachetul de cărți și începuseră să-l amestece.
– Cu cine vrei să joci? întrebă Andriș.
– Cu românul, de data asta, răspunsese Gyuri aruncând paharul către Gheorghe care ținea sticla cu pălincă în mână. Turnându-i în pahar, Gheo constată că sticla era pe jumătate goală.
– Sănătate, strigă Attila într-o română stricată către toți cei patru oameni din compartiment. Intenția era să-l tachineze, evident pe Gheo care vorbea foarte stricat maghiara.
– Egeșeghe, răspunse Gheo și se apucaseră să împartă cărțile.
– Tromf marș, anunță Gyuri cu un ușor entuziasm în voce. N-am mai avut cărți așa bune din clasa a treia, zisese el și-i făcu cu ochiul lui Gheorghe. Patruzeci! Anunță Gyuri și arătă dama și popa de dubă. Jocul continuă în ritmul deja cunoscut.
– Ai băgat lingurița în fundul curții când erai mic, zisese Gheorghe a cărui maghiară încă stârnea zâmbete în rândul celorlalți trei participanți la discuție.
– Adică ce vrei să spui, că mănânc căcat?! strigă Gyuri către el, părând un pic jignit.
– Nu-nu. La noi la Bacău așa se zice, că ai mâncat rahat când erai mic, de aia ai noroc.
– Da mă, știu, zisese Gyuri râzând, ne-ai mai spus! Ce te sperii așa? Crezi că noi, secuii, mâncăm români prăjiți, sau ce? Hai, dai și tu zece puncte, sau ce facem aici?
– Dau, dau! Dar ești sigur că nu-i pe față, Gyuri, sau ne pierdem timpul acili-șea?
– Nu ne pierdem nimic, noi câștigăm! zisese entuziasmat Gyuri a cărui mână încă tremura de la intervenția pe care o făcuse în urmă cu o săptămână.
Gyuri era miner de la șaisprezece ani, în satul natal. Mina din Praid este una dintre cele mai de tradiții saline din România, iar cea mai comună meserie din sat este, bineînțeles, mineritul. Gyuri fusese unul dintre cei norocoși care nu fusese trimis la minat, ci, datorită forței deosebite pe care o are și a faptului că prinsese româna repede în timpul armatei, a devenit Salvator Minier. Practic, muncă fizică avea mai puțină decât oricare dintre ceilalți trei din compartiment. Poate mai multă decât cea depusă de Gheorghe totuși, pentru că Gheorghe se ocupa de evaluări. Nu știe exact cum a ajuns un om de la Bacău în Praid să lucreze în minerit, pentru că la Bacău nu sunt mine. Dar Gheorghe înțelegea matematica așa cum puțini reușeau. Știa să măsoare din ochi tot ce vedea și evalua producția mai eficient decât oricine. Tocmai de asta trebuia să fie în toate locurile posibile pentru a face o evaluare corectă. Acum o săptămână, Gheorghe intrase până la lacul al treilea din mină unde accesul nu era tocmai ușor. Coborârea fusese relativ ușoară, însă faptul că apa sărată picura constant pe trepte, se formau depuneri de sare, iar temperatura apei fiind de minus trei grade, totul îngheța repede, mai puțin apa sărată care curgea constant. Temperatura în mină variază între 11 și 16 grade, însă izvorul care aduce apa este imposibil de rece, scăzând temperatura din zona lacului trei. La coborâre, inexperimentat, Gheorghe alunecase pe scara de metal și rămase înțepenit în gaura de coborâre, dar legat de cordelină. Accesul către lac era, deci blocat, și o intervenție de jos în sus era imposibilă. Gyuri a fost chemat de urgență, fiind singurul salvator minier prezent la datorie, s-a conformat. Coborând spre lac, Gyuri a constatat hazardul la care s-ar putea expune oricare alt miner neantrenat la ajutorul căruia ar fi apelat. A decis să coboare sigur și, în româna lui stricată, a încercat să-l calmeze pe Gheroghe. L-a rugat să caute să se apuce de orice părea a fi solid și să încerce să stea cu capul în sus, ca să nu amețească sau să leșine. Avea nevoie de el conștient. Apoi a creat un scripete cu niște cordelină trasă peste scară, la alunecarea căreia contribuia umezeala, a reușit să-l lege de picioare pe Gheorghe și a tras cu toată puterea, rupându-i pantalonii românului, însă scoțându-l de acolo. Abia după ce Gheorghe era în siguranță a constat că avea degetul mare rupt. Durerea încă nu se instalase pe deplin, iar temperatura scăzută ajuta la amorțirea mâinii. Având și cursuri de prim ajutor, Gyuri și-a așezat singur degetul la loc, după ce ieșise la suprafață, asigurându-se că românul nu-l vede. Salvatorul minier ura puține lucruri, dar cel mai tare ura să știe că cineva îi este dator. El nu-și făcea decât meseria, asta era filosofia lui. Oare el ar trebui să se simtă dator pentru că femeia de la magazin îl servește, sau pentru că profesorul de la școală l-a învățat să scrie? Nu. Și cu toate astea, începuse să nu mai scape de românul care insista să-i mulțumească. ”Chiosonom sipen” tot îi zicea Gheorghe de luni, patru decembrie 1989, de când s-a întâmplat evenimentul. Părea că asta e prima zi când românul avea să se comporte cum îi plăcea lui Gyuri: normal.
– Bă, nici acum nu-mi vine să cred că mergem la mondial, zisese Gheo uitându-se la ceilalți trei. Le-am băgat trei goluri la fraieri și deja ne facem bagajul pentru Italia. Să ne deie numa’ Tovarășu’ bani de deplasare, că-i rupem și acolo.
– Da, sigur. Suntem foarte încântați… ziseseră la unison cei trei secui.
Attila le povestise că are un văr la Timișoara la facultate care ieșise în stradă și el, că l-au chemat niște colegi, și că românii chiar strigaseră împotriva lui Ceaușescu. Nici acum nu le venea să creadă. În Ungaria totul se schimbase, încă de astă vară. Nu prea înțelegeau ei ce se schimbase și dacă este bine, dar știau că adesea le este foame și sarea nu ți-o potolește. Gyuri știa și ce se întâmplase la Brașov în noiembrie 1987, are o mătușă acolo, însă nu voia să spună nimănui, mai ales lui Gheorghe despre care era din ce în ce mai convins că era securist, dar făcuse el ceva prost că altfel nu ajungea în Praid.
Jocul de cărți continua cum începuse, cu Gheo și Gyri snopindu-i în bătaie pe Attila și Andriș. Cu toții erau jucători foarte buni de 66, dar românul învățase jocul abia acum două săptămâni și le era greu să priceapă cum se descurca așa de bine. Era ceva nativ, cădeau de acord cu toții, cam la fel cum prinde maghiara. Știe mai bine maghiară decât știu Andriș și Attila la un loc româna.
– Am vorbit la centru, zisese Gheo pe neașteptate aprinzându-și un Carpați fără filtru și trăgând mai tare de geamul compartimentului, s-ar putea să vă iau la perfecționare pe Valea Jiului cândva la anul. Vă băgați?
Ceilalți trei profitară de oportunitate și-și aprinseseră și ei câte o țigară. Andriș scosese pachetul de Kossuth, adus cu mare grijă din Ungaria de un văr. Nu-i plăceau mizeriile de țigări românești, deși erau fabricate la Sfântu Gheorghe. Cădea tutunul din ele și duhneau a latrină. Kentul se găsea prea rar ca să poată să se bucure ca lumea de o țigară adevărată, însă avea noroc cu vărul ăsta care tot ”făcea” Ungaria. Avea suficiente relații cât să treacă granița de câteva ori pe an și la întoarcere nimeni nu întreba nimic. Sau cel puțin așa se lăuda el. N-avea de unde să știe că n-a părăsit niciodată România. Și așa ieșea foarte rar din Praid. Cu toate astea părea a fi un om destul de umblat, în comparație cu restul țăranilor din sat. Avea radio acasă, tot Kossuth, câteodată avea impresia că tot ce se fabrică în Ungaria poartă numele fostului guvernator, râșniță electrică de cafea și două televizoare. Se chinuia să prindă ungurii, e drept, însă nici primarul din sat nu se putea lăuda cu atât. Toate aduse din Ungaria, majoritatea de vărul lui. Dar, deja de jumătate de an aproape, vărul lui nu se mai încumetase să treacă granița. Schimbările de acolo îi speriau și preferau să nu riște până nu se calmează spiritele. Mai bine fumează Carpați o perioadă decât să fie luat în colimator de Securitate. Kossuth-ul lui Andriș scotea alt miros decât Carpațiul obosit al celorlalți trei. Până si fumul avea altă culoare, vizibilă în lumina becului de la compartiment. Afară era frig, iar diferența de temperatură dintre cele două locuri făcea ca fumul să evacueze mult mai repede compartimentul. Înăuntru căldura era făcută de un calorifer pe ulei, adus tot de Andriș, Iar prelungitorul era tras cu multă îndemânare de Attila prin buda vagonului și apoi pe hol.
– Văd că nu sunteți prea încântați, insistă Gheo în maghiara lui de baltă. Cei trei se priviseră și-i răspunseseră cu încredere:
– Lasă că mai e până atunci.
– Să ne anunți când ai ceva noutăți, zisese Gyuri care-și număra punctele de la ultima mână, cu țigara prinsă între degetele de la mâna stângă. 67 de puncte, v-am zis că le-am făcut!
– Bine, mă! Strigă apreciativ în româna neaoșă Gheorghe. Apoi, măsurându-l pe Andriș întrebă generic: ați mai auzit câte ceva despre ce se întâmplă în Ungaria? Cei trei se priviră iarăși discret.
– Nu. Nimic. Răspunsese aproape monosilabic Andriș. Văru-meu n-a mai plecat de ceva timp în Ungaria. I-e frică să nu afle ungurii că e membru de partid aici. Prea mare riscul. Mai bine stai acasă o perioadă. De ce? Vrei să te rezolve cu ceva?
– Ah, nu! Am tot ce-mi trebuie, răspunse iarăși stâlcit Gheorghe. Dar i-am promis unei gagici din Bacău că-i aduc un sutien de mătase când mă-ntorc. Toți bufniră într-un râs ușor, însă gluma nu fu la fel de amuzantă pe cât se aștepta Gheorghe. Da mă, continuă Gheo, ce? Voi nu le cumpărați sutiene nevestelor? Trase puternic din țigară imediat cum termină întrebarea.
– Care neveste că doar Gyuri e însurat aici, răspunsese Attila liniștit.
– Păi și? Vreo gagică, ceva?
– Mă române, răspunsese Andriș sarcastic, nouă ne plac femeile dezbrăcate, nu îmbrăcate. De ce i-aș cumpăra haine, atunci? Toți avuseseră un râs afirmativ.
– Îmi place filozofia asta a voastră… Dar moldovencele nu se prea uită la om. Dacă nu mergi cu ceva la ea la ușă, trebuie să fii cineva în comunitate ca să te bage în seamă.
– Păi nu de aia te-ai băgat la Securitate, răspunse Andriș întinzând vizibil coarda. Se așternuse o liniște suspectă.
– Ești primul om care înțelege, răspunse râzând Gheo. Liniștea se spărsese și ceilalți răsuflaseră fumul de țigară aproape de-o dată. Hai, îi dăm drumul? Cât mai avem până la 21?
– Noi 17 puncte, ei 3, răspunsese Gyuri.
– Bine, hai mai repede că mi-e o foame de nu mai pot și mă piș pe mine!
Jocul se încheiase cu victoria evidentă a lui Gyuri și Gheo, 23 la 3.