Eu tot zic de ceva timp că o să schimb titlul, dar e atât de prost și atât de tare m-am obișnuit cu el încât simt că trebuie ediția 100 pentru asta, că Oscarurile se află la ediția cu numărul 95.
Altfel, just fyi, eu nu mă uit la festivitate. Nu-mi pasă de evenimentul ăla extrem de vanitos, cât îmi pasă de competiție în sine, de celebrarea cinematografiei în general și de mine, gen cât de bun sunt să înțeleg evenimentul ăsta. Dar să trecem la subiect. Uite cine zic că câștigă ce anul ăsta:
Cum adică, nu există democrație? Păi nu ar trebui să existe democrație. Poate capitalism, dar nici ăla în adevăratul sens al cuvântului. Și haideți să vedem la ce mă refer.
TV
Dacă i-am lăsa liberi pe toți, toate posturile radio, tv și altele, ne-am umple de manele și de nurori pentru mamă, precum și de telenovele cu calități îndoielnice. Dar sunt ca ciupercile după ploaie emisiunile astea gen ”insula pasiunii” și nu vezi, dar pur și simplu nu vezi, cum să mai ieși din prostia asta. Păi dacă n-am fi dat-o, de la bun început, cu Teo și Mircea șou și alte aberații, nu ajungeam s-avem Kanale și Antene de rahao. Capatos ar fi fost, uhm, necunoscut. Dar hey, capitalismul vinde, oamenii vor democrație, s-aleagă ce vor ei. Nu le place să schimbe kanalu. Păi fix aia e problema, 0teveule, că exiști! Dacă n-ai exista, dacă n-ai da mizerii, lumea n-ar avea de ales decât să se cultive cu chestii decente.
Radio
E un radio în Brașov, Super FM se cheamă, e fix opusul lui Rock FM. Adică da, dă manele. Slogan? ”Mulți ascultă, puțini recunosc”. Adevăraaaat. Ha-ha-haaaa! Și când dau de ultima melodie Smaili în taxiu mă umplu de bube. Bineînțeles că există alternative, cum ar fi muzica bună. Avem și de-ai noștri și sunt și de-ai lor, dar se difuzează muzică simplă, cu structuri repetitive, pentru că românul n-are timp să se educe. De ce să știe el ce e aia timp de 5/4 când îi dai un banal 2/2 și hopa! a ieșit maneaua. Gusturile se educă, boss! Dar tu ascultă versurile complexe ale lui Mihăiță Piticu, că zice bine el ce zice acolo, de ce să dai ureche la ultimul album Gorillaz, nu-s ăia cu desene animate? Dar ce, suntem copii?
Festivaluri și concerte
Repede, cine cântă la Neversea? Sunt vreo 2-3 buni, un Fatboy Slim, un Tiesto. Dar e și Jason Derulo (ăsta-i ăla cu ”știi ce să faci cu fundul ăla mare și gras? Scutură-l, scutură-l, scutură-l”). Cum poți s-o pui pe Dua Lipa pe aceeași scenă cu Benny Benassi? Șeful la videoclipuri sexiste și muzică proastă. Trist. N-am nimic cu cei care merg la festivaluri, sunt destui artiști buni care trebuie promovați, dar când ați auzit voi ultima dată Metallica la un radio non-nișă? Știți că și-au scos album? Realizați că dacă vin mâine în țară umplu Arena Națională doar ei? Dar hey, punem trei artiști depășiți, unul cunoscut și ne facem că e cel mai tare festival evăr. Aia e, cultură…
Dacă știi cine e specimenul, ești o victimă a democrației în cultură
Cărți
Cum era sloganul? Te fac ”neprost”? Repede, care e cea mai recent lansată carte românească pe care ai citit-o? Când, în ce an a apărut? Dacă l-ai citit pe Godină nu se pune, că ăla e excepție. Dar cu mizerii ca ”Suge-o Ramona”, sau Andrei (că deh, orice mizerie trebuie să aibă și continuarea ei) nu poți să zici că ai cultură în România. Ai o formă de entertainment, care nu este tot una cu cultura. Nici să citim Solenoid-ul lui Cărtărescu nu e afacere, dar măcar acolo, undeva la mijloc, să ne plasăm. Să nu citim 50 de umbre maro, varianta în română. Să citim, nu știu, toate cărțile alea de le-am luat cu ziar și zac prăfuite în bibliotecă. Toată lumea le are, sunt zeci și sunt luate în majoritar pentru estetică. ”Ia uite ce frumoase sunt ele la fel, toate, nedeschise, încă sigilate, cum stau ele… ce? Să le citesc? Păi dacă le citesc, le dau jos folia protectoare și le scade valoarea!”
Teatru/operă
Ce-i aia? Niște forme de artă arhaice pe care nu avem cum să le înțelegem că urlă ăia pe scenă și nu o cântă pe aia cu ”prințesa prințeselor” și plus că dau aceeași bani și văd cu efecte speciale, cu super-eroi, cu astea. Și că tot vorbim…
Filme
E proastă cinematografia românească – replică standard a celui care vede un film românesc pe an. Adevărat, e slăbuță. Dar motivele sunt multiple: nu mergem nici la filmele bune (decât la Garcea și oltenii), ni se creează impresia, prin comparație cu Hollywood-ul, că filmele românești sunt proaste pentru că nu sunt spectaculoase. Dar doar pentru cunoștințele voastre: filmele actuale holiuidiene profită de același tip de scenariu și ritm standard de la Star Wars în coace așa cum profită toți cântăreții pop de autotune. De aia când vedeți un film românesc vă displace, că nu e ușor de urmărit, vă solicită și intelectul, nu doar simțurile. Și vă mai pune pe gânduri fără să vă ofere totul pe tavă. V-aș recomanda vreo două astfel de filme, dar sunt sigur că nu vă veți uita la ele.
Poți începe cu ăsta. Și dacă l-ai văzut, recomand o revedere.
Instituții culturale
Și uite încă o urmă a decadenței: când în instituțiile culturale se implică oameni politici. Știați, de exemplu, că Maria Grapini are 2 cărți scoase la Uniunea Scriitorilor? Știați că Varujan Vosganian, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, este și cel mai tradus autor român? Păi cum să nu ne susținem noi adevăratele valori?! Uitați-vă pe cine trimitem la Eurovision… numai somități.
Concluzie
Păi mă, boss, cum să dai prostimii prostii? Va rămâne proastă. Iar prostimea, dacă nu cunoaște alternativele, tot prostii va dori. Ați auzit expresia aia ”gusturile se educă?”… Cum credeți c-am început noi să renunțăm la mâncat rădăcini și plante și am ajuns să avem chestii precum foie gras sau somon fume? Cum? Nu toată lumea a auzit de astea? Deci e o problemă și în cultura culinară, că de aia îi zice ”artă gastronomică”, pe modelul: or fi ele, fructele de mare, ieftine, hrănitoare și bune, dar tot mai bun e micul cu timișoreana și muștar fără gust.
Dacă nu punem mâna și nu scoatem imbecilizarea din cultură, datorată în majoritar democrației, îi merităm pe Capatos, Badea și Gherghe. E bună democrația, dar nu în cultură. Aici chestiile proaste se văd de la o poștă și trebuie stârpite, că generează proști. Și da, adu-ți aminte de articolul acesta data viitoare când ai să vezi vreo pițipoancă cu șlapi pufoși sau vreun ”șofer” de bemwe cu maneaua la maxim la semafor.
Dacă-i face Dulce and Garbana nu înseană că sunt mișto… Serios, nu purta așa ceva!
Ați văzut probabil acum vreo lună postarea mea că nu mai intru… o lună… pe Facebook. Să vedem ce și cum se întâmplă. O să încep cu împărtășirea a ceea ce am învățat, apoi voi continua cu ce am făcut, ca să vedem cât de productivă e treaba. Și voi încheia cu ceva concluzii. 1. Viața fără Facebook există și… este ușor diferită. Acum, cu toții vă dați seama, mă refer la cei care utilizează acest mijloc de socializare în mod sistematic, că se poate și fără. Doar aveți prietenul ”acela” fără FB, fără smartphone. Dar în viața de zi-cu-zi, FB ajunge să fie util. Afli chestii noi sau importante foarte repede. Cunoști opinia oamenilor apropiați, sau care contează pentru tine, destul de ușor; știi ce s-a întâmplat în sat sau în capătul României în 5 minuțele și ești constant notificat de evenimentele care ar putea fi importante pentru tine. Fără FB astea devin deja poveri. Pierzi din bazinul general de cunoștințe de acest gen, petreci mult timp ca să le afli, dar modul de aflare este mai plăcut, sau mai tradițional: trebuie să vorbești cumva fizic cu oamenii. 2. Facebook te vrea înapoi. La modul grav. Primesc mail-uri zilnice, și zic mail-uri că e la plural, de la FB. Două notificări pe zi, numa-numa să nu părăsesc site-ul lor de socializare. Hey, pierde Zuckerberg bani și nu vrem asta…
Două notificări pe zi… Ca să facă corporația bani…
3. Am prea multe aplicații conectate cu Facebook. Instagram, Goodreads, Runtastic… iar lista poate continua. Multe, spre zeci, de aplicații cu care mă conectez fără să-mi știu parola pentru că sunt conectat la FB. Și cum mă afectează asta? Păi numai dacă uit să debifez opțiunea de postare pe FB mă iau oamenii la întrebări ”păi boss, n-ai zis că nu mai intri?”. Da, am zis că nu mai intru, nu că nu mai postez. Iar comoditatea pe care mi-o oferă FB prin inter-conectivitatea aplicațiilor este un confort la care nu prea vreau să renunț. 4. Nimănui nu-i pasă. Și când zic nimănui, poate exagerez. Dar mai repede cred că exagerez cu cuvântul ”a păsa”. Zic sunt puțini oameni ”afectați” de concediu-mi din spațiul virtual. Și chiar și afectarea asta este ceva derizoriu… Poate sunt ”impresionați” de gest, dar finalmente nu le va păsa, în sensul românesc al cuvântului, că am părăsit eu Facebook-ul. Nu suntem în South Park să rămânem șocați că a părăsit cineva Twitter-ul. Și e foarte bine că nimănui nu-i pasă, că până la urmă, pentru mine am făcut experimentul acesta, și nu pentru lista mea de prieteni. 5. Am avut 73 de notificări, 3 cereri de prietenie și 15 conversații ratate într-o lună. Nu e mult, e drept, dar nici nu știu după cât timp mi le șterge în mod oficial Facebook-ul. Cert este că dacă cineva își propune asemenea experiment, să își dezactiveze notificările feisbucciene de pe telefon. Eu am lăsat mess-ul activ pentru momente de urgență. Prost am făcut, dându-mi seama că dacă e urgență, dădea omul de mine.
Dovada la notificări…
6. Nevoia de rețele de socializare persistă. Și da, s-a activat și la mine. Am stat mai mult pe Twitter, pe Instagram și pe Goodreads. Dar am fost mai productiv în multe sensuri, scriind două review-uri pe IMDB, câteva postări pe WordPress și citit ceva cărți (3, mă pregătesc să o termin pe a 4a) pe Goodreads. Am alergat 10 km la relay-ul de la maraton, în condițiile în care eu nu alergasem mai mult de 4 km legați în viața mea până miercuri 5 octombrie. Am fost la o nuntă, un party mare cu firma, am cules via, am văzut ambele dezbateri prezidențiale americane (despre una am scris aici)… Una peste alta, multe. Dar nu FB a fost cel care-mi tăia productivitatea, ci eu mie însumi. Am aruncat vina pe acest site de socializare pentru că e mai simplu așa decât să recunosc că mă complăceam.
4 medalii… nu engolpioane!
Ca o concluzie: da, viața fără Facebook este mai productivă, dacă asta e ce urmărești. Dacă ai un mare proiect la care trebuie să lucrezi, recomand cu mare căldură renunțarea la FB. Dar dacă el este o sursă bună de informare și organizare a timpului, atunci e mult mai simplu să spun că nu are sens renunțarea la ”site-ul” de socializare.
În primul rând, după cum v-am obișnuit, trebuie să începem cu regulile: numai filme în limba engleză, să fi apărut după anul 2000 și să fie bune. Nu prea mă interesează dacă au ceva Oscare și/sau nominalizări la alte premii prestigioase, mă interesează să fie bune, însă nu foarte populare. Pe unele din listă sigur le-ați văzut, de unele știți, însă de majoritatea sigur nu v-ați atins. Apoi mai avem niște aspecte: trebuie să le fi văzut eu, iar ordinea este dată strict de părerea personală, însă trebuie să menționez că toate-s bune!
Așadar, începem:
12. Thank You for Smoking. Nu-l pun pentru că e în mare vâlvă discuția pro sau contra fumatului… Ah, stai. Ba da. Filmul arată într-un mod comic-exagerat realitățile (da, chiar am folosit formularea asta) campaniilor de lobby și felul în care chiar industria fumatului controlează… ei bine, mai tot ce-și dorește. Unul dintre cele mai bune roluri ale lui Aaron Eckhart și printre cele mai populare filme din lista asta…
11. The Ides of March. Poate la fel de popular ca cel de mai sus. Nominalizare la Oscar pentru scenariul scris de Clooney, cu Ryan Gosling și regretatul Philip Seymour Hoffman, filmul este o dramă politică ce te trimite în realitățile (poate puțin exagerate) ale campaniilor electorale. Este în mod clar inspirat din trădarea lui Cezar și aduce un veritabil omagiu brutalității de care sunt unii oameni în stare pentru a atinge puterea.
10. Bronson. Recent am văzut ”Legend” al aceluiași Tom Hardy. Nu vă ascund că mi se pare unul dintre cei mai buni actori din generația lui. Am mai spus-o de atâtea ori. Bronson este un film exagerat, flamboiant, uimitor vizual și cu un Hardy hipnotic în rol principal scos în evidență de regizorul filmului Drive . Este bazat pe o poveste reală și vizibil în spatele lui stă o muncă la fel de reală și dedicată.
9. Hesher. Joseph Gordon Levitt, în rolul unui fan Metallica foarte laconic și anarhic în același timp, se împrietenește cu un băiat aflat la izbucnirea adolescenței care are niște probleme de integrare în principal din cauza familiei sale. Și Natalie Portman. Coloana sonoră este… demențială, actoria neconvențională iar senzația de după film: vrei să faci lucruri bune într-un mod rău.
Că tot nu vă place fumatul…
8. Shame. Și iată-l și pe Michael Fassbender într-un film nu tocmai ușor de digerat. El joacă rolul unui dependent de pornografie și sex, al cărui standard de viață se schimbă total când sora lui îl vizitează pe termen… nedefinit. În ciuda sinopsis-ului simplist, filmul este dezarmant de sincer iar Fassbender face un rol cum rar ne este dat să vedem.
7. World’s Greatest Dad. O comedie neagră cu Robin Williams, al cărui rol simplu pare a fi ceva atipic în cariera lui. Filmul n-are nici o treabă cu standardele hollywoodiene impuse la ora actuală și reușește să scoată privitorul din zona lui de confort. Tematicile sunt: minciuna, depresia, asfixierea auto-erotică și simpatia publicului.
6. August: Osage County. Meryl Strep, Julia Roberts, Ewan McGregor, Benedict Cumberbatch și Chris Cooper într-o comedo-dramă deloc exagerată. Julia și Meryl au fost nominalizate la Oscar pentru roluri, și pot spune cu mâna pe inimă că, deși nu prea-mi place de Roberts, aici a fost incredibil de bună. Scenariul și sinergia dintre personaje ajută enorm acest film cu o căruță de actori buni, însă marketingul și tema mai puțin generalistă îl fac să fie mai puțin cunoscut și de aceea, subapreciat.
5. Filth. Și iată încă un actor din generația tânără care face un rol demențial: James McAvoy. Filmul este atât de amuzant, trist, nebunesc și real încât adesea ai senzația că sentimentul ce te încearcă privindu-l este total altfel față de ce ar trebui să simți. Îmi este foarte greu să descriu filmul acesta, însă într-un cuvânt pot zice că este genial.
4. The Sunset Limited. Tommy Lee Jones si Samuel L Jackson într-un apartament discutând despre credințele lor aflate în contradicție. Filmul mi-a fost recomandat de un coleg și am fost surprins ca nu știam nimic despre el. Întreaga discuție este, ceea ce eu numesc: spărgătoare de creiere, iar cei doi actori își intră perfect în rolurile aparent opuse însă incredibil de similare.
3. Starred Up. Am mai lăudat filmul acesta, însă nu ezit să mă repet. Un adolescent de 19 ani, foarte inteligent care se exprimă cel mai ușor prin violență, ajunge în închisoare unde se întâlnește cu tatăl său care l-a părăsit de mic copil. Jucat foarte bine de Jack O’Connell în rolul personajului principal, filmul dezarmează prin lipsa detaliilor și impresionează prin modul regizoral de a filma în spații restrânse, dând senzația de claustrofobie a sentimentelor, similar cu ce simte un om care nu se poate exprima.
2. Revolutionary Road. Dintr-un singur motiv am pus filmul acesta în față: pentru că nu-l bagă nimeni în seamă. Din punctul meu de vedere el reprezintă justiția care trebuia făcută după abominabila sinergie DiCaprio – Winslet din Titanic. Aceștia sunt doi dintre cei mai mari actori ai tuturor timpurilor, iar standardul prostesc din Titanic în care s-au scăldat pălește în fața acestei tragedii. O veritabilă dramă cu doi actori care, bineînțeles, nu au fost luați în considerare la Oscare.
Mențiuni onorabile:
Hot Fuzz – ca oricare alt film de-a lui Simon Pegg, de altfel.
Road to Perdition – o ecranizare a unui comic Book cu Tom Hanks și mult suspans.
Find Me Guilty – Vin Diesel cu păr și Peter Dinklage într-o poveste adevărată.
Body Of Lies – Ridley Scott, DiCaprio, Russel Crowe, Mark Strong, Orientul Mijlociu.
Frank – Un film atât de hipsteresc încât face mișto de hipsteri, cu puterea lui Fassbender
Zi-mi tu mie că n-ai vrea să vezi un film în care personajul principal poarta capul ăla pe… cap!
1. Locke. Și despre ăsta am mai scris, însă e imposibil să nu revin la el. Tom Hardy și niște voci din mașina lui. Acesta e tot filmul. Un personaj răcit cu răni la nas de la suflat, filmat în permanență de la brâu în sus, se luptă cu demonii prezentului și ai trecutului încercând să-și respecte o promisiune făcuta sieși în urmă cu mult timp. Ce face Hardy cu privirea și vocea, întărit fiind de luminile nopții pe o autostrada Britanică, este ceva ce mulți mari actori nici nu visează.
Doar ce am terminat de scanat acest film, bineinteles in varianta traductiv-englezeasca. Am reusit sa inteleg ca pana la urma se pot face si filme foarte bune de dragoste, dar totusi „it bugs me”… De ce majoritatea filmelor de dragoste au ceva de a face cu memoria (ma rog, cele considerate bune). Ma refer aici la „The notebook” sau „500 days of summer”, ultimul mai mult sau mai putin. Pana la urma, vreau sa ajung la ideea ca, personal, „Eternal sunshine of the spotless mind”, cu Jim si Kate (si intr-un mod ciudat, Tom Wilkinson, un actor care personal imi place foarte mult), este probabil cel mai tare film de dragoste, gen, pe care l-am vazut pana in data de 18.02.2010, ora 02.30.
Ceea ce este si mai interesant este ca scriu pe blogu-mi despre asta si va recomand. Iar in acelasi timp imi cer o scuza pentru ca nu am scris cu diacritice, dupa cum v-am obijnuit, insa am o oarecare problema cu ceea ce inseamna input language in uidous 7, bineinteles dupa update-uri. Any ideas?
Vizionare placuta celui ce a fost determinat de postu-mi sa dea cu pupila asupra filmului (era sa zic peliculei dar asta ar fi fost cel putin tehnic gresit)
Am fost şi eu astăzi la şcoală, deşi unora li s-ar părea un lucru normal mie nu, în ideea că nu aveam nici o treabă cu clădirea facultăţii, ci doar cu xeroxul din apropiere şi cu barul de viz-a-n’faţă. Aveam cursurile la o anumită materie pe care majoritatea colegilor mei nu le aveau, şi am făcut un exces de zel aducându-le.
Irelevanţa acţiunilor mele de benefacto este naturală, dar cu ce era să încep, direct cu faptul că am pierdut la whist? Dap, se mai întâmplă. Pentru prima partidă n-am scuză, am ieşit pe locul 3 (din 6, nu fiţi răutăcioşi) iar în a doua partidă am ieşit pe ultimul loc cu vo 10 puncte. Dap, v-aţi prins, jucam la zero şi aş fi câştigat dacă şansa nu ar fi bătut matematica.
Totuşi, nu astea sunt cele mai mari realizări ale mele de pe ziua de astăzi, ci faptul că am văzut un super film. Îi zice „The Departed” şi îi mulţumesc ăstuia pentru că mi-a zis de el. E regizat Scorseze şi are vo 4 oscaruri. Ştiu, sunt cam „lame” că nu l-am văzut până acum, dar sper că sunteţi îngăduitori şi veţi citi ceea ce voi tasta până la capăt.
Mă rog, filmul are 2 ore şi 2 sferturi, iar în ultimele 2 treimi de oră am făcut febră musculară la cât am strâns din fese. Am omorât vo 3 ţânţari şi o viespe de m-am simţit precum Croitoraşul cel Viteaz. Abia acum îmi dau seama că ar trebui să pun aparatul ăla de ameţeşte gâzele în priză… Gata! Revenind la film, este un must see obligatoriu (pleonasm? poate) şi aştept părerile voastre spre a vedea dacă sunt singurul cu febră musculară au ba.
Ce-ţi este şi cu muzica din filmele astea? „Af, e melodie de film, ce-ţi pasă, treci cu vederea…” cred că aşa vi se întâmplă la 8 din 10 filme, dar vin al 9-lea şi al 10-lea, cu câte o melodie care te izbeşte şi îţi aduce aminte că îţi place, şi o scoţi şi o asculţi obsesiv, cum fac eu acum, după ce am revăzut Sin City a 4-a oară.
Mă rog, lasă obsesile în pace, haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie. Cum ar fi un film cu muzica nepotrivită pentru el? Imaginează-ţi o scenă de amor infierbântat (ca să nu zic sex, că e prea „nu-ştiu-cum”) şi pe fundal să cânte „Aleluia” într-o variantă folk. Sau să apară prostii clişeatice, gen Tristania atunci când e super-eroul deasupra lumii, şi prostii din astea. Nu te mai prea împinge să vizualizezi şi restul, nu? Mai mult decât atât, dacă filmul este şi prost, să zicem un fim de groază (nu zic că toate filmele de groază sunt proaste, Doamne fereşte, doar că nu am văzut nici unul bun până acum) iar muzica de fundal, deşi este menită să-ţi agite simţurile, nu face altceva decât să verşi floricelele din castron datorită râsului isteric. Sau poate mi se întâmplă numai mie…?
Mă rog, sfatul meu este să judecaţi un film şi după sunet. Nu contează cât de comercial sau cât de simplist este, muzica într-un film face cât 90% din sentimente. Primul lucru pus la filme a fost muzica (şi când zic filme, mă refer la „Moving pictures” cum le ziceau americanii la inceput), şi aia cât de simplistă, dar mereu se afla în concordanţă cu ce se întâmpla.
Şi ce rol are post-ul ăsta? Asta mă întreb şi eu acum, dar tot îi dau „pabliş” că deh, tre să mai scriem câte ceva să vadă lumea că avem blog!
P.S.: Da, ştiu că e o mică cacofonie în titlu, dar dacă când am pus-o nu am gasit alt titlu că care să se potrivească să mă ierte croniCA Cârcotaşilor.
Scorseze şi are vo 4 oscaruri. Ştiu, sunt cam „lame” că nu l-am văzut până acum, dar sper că sunteţi îngăduitori şi veţi citi ceea ce voi tasta până la capăt. 
IsPaul zice 