Corporatiști mișto – Daniel Rizea – episodul 6

Corporatiști mișto – Daniel Rizea – episodul 6

Când am început ”serialul” Corporatiști Mișto am avut în vedere câteva persoane apropiate și dragi. Până la urmă ele mi-au fost inspirația pentru seria asta de articole. Iar Daniel a fost mereu pe listă, printre primii. El e unul dintre cei mai talentați chitariști pe care-i cunosc. Și nu talentul e partea care-l face special, ci dedicarea lui față de instrument. Parcă vrea să fie profesionist în tot ce face, de asta nu se aruncă să facă prea multe lucruri. În ultimul team building la care am fost împreună, Daniel ne-a ținut unisonul cu chitara câteva ore bune oamenilor cu chef de urlat șlagăre până dimineața. M-a surprins felul în care se adapta cântăreților, precum și paleta prea mare de melodii pe care și-o însușise. Și și-a atras aprecierea altor chitariști prezenți la team building.

Proaspăt întors de la Web Summit, un fel de festival Glastonbury al tehnologiei, unde a fost trimis de corporație, Daniel și-a făcut timp să ne vedem în Starbucks-ul de la parterul clădirii de birouri. Ce poate fi mai corporatist de atât? Doi băieți și un laptop bând un fresh și o cafea la Starbucks în Pipera. Dar nu, nu făceam muncă, ci stăteam de vorbă, ca doi prieteni. Iată ce a ieșit.

El e Daniel, iar de gât îi atârnă Telecasterul.

Daniel, ce faci tu mișto?

Cânt la chitară în vreo trei formații muzicale. Supermassive e trupa de suflet; Bodark e trupa de corporatiști; iar Sore e încercarea ”premium” în muzică.

Adică ai mai multe proiecte muzicale? Zi-mi despre ele.

Încerc să mă mulțumesc pe mine și pe cei cu care lucrez în proiectele acelea. Să obținem satisfacția muzicală pe cele câteva tipuri de cântări pe care le pot acoperi, de la rock la pop-rock. De exemplu, Bodark este un proiect mai clasic de underground românesc, cu piese compuse de niște oameni care nu au neapărat studii muzicale și un background bogat în domeniu, dar care, prin perseverență și dorință, au reușit să imprime două albume. Sore, pe de altă parte, lucrează cu profesioniști, cu compozitori, cu oameni care se ocupă de cariera ei, și inclusiv despre ea pot zice că este o veritabilă profesionistă. Acolo am ocazia să mă dezvolt în condiții cât mai apropiate de high-end în domeniu. Avem parte de sonorizări foarte bune, condiții tehnice ok, și așa mai departe. Și, dacă crezi sau nu, ce cântă Sore live e destul de rock. Vocea ei e pop, restul din spate e rock, cu distorse-uri, cu break-uri, cu tot ce trebuie.

Când te-ai apucat de chitară?

Povestea e în felul următor. Eram destul de mic, aveam cam 12 ani. Într-unul dintre corpurile casei noastre din Constanța, transformată în sală de repetiții, veneau cei de la Aliaj, o trupă de prieteni mai mari din oraș. La un moment dat, unul dintre membri ne-a întrebat, pe mine și pe frate-meu, la ce vrem să cântăm Eu am ales basul, iar fratele meu tobele. Ca pedeapsă, vocalul mi-a dat chitara, zicând că asta e sursa de compoziție. Că până la urmă poți să cânți o piesă doar cu chitara și vocea. Ne-a învățat pe amândoi chitară, în felul ăsta. Lucrurile nu s-au terminat la chitară. Am profitat și am reușit să învăț de la ei și bas și tobă. La bas chiar am cântat în mod egal cu chitara multă vreme. Până și anul acesta am avut un proiect unde am cântat la bas într-o formație de cover-uri. Bass-ul pare mai interesant, 4 corzi, chestii. Dar tot chitara rămâne centrală.

Și acum la ce nivel ești?

Deși cânt de muți ani, în ultimul timp am dat prioritate chitarei și m-am dus cu capul înainte, la modul că n-am mai zis ”nu” provocărilor. Anul acesta am zis că accept orice propunere apare. Deși pentru Sore nu cred că sunt la nivelul potrivit, e modul meu de a mă lupta cu mine însumi, de a deveni mai bun. Independent de nivelul de a cânta la chitară, stilul abordat este de alternativ-indie rock, unde e simplu, four chords și power chords. Mi-aș dori să acopăr mai bine partea tehnică de la trupe de metal, de exemplu, am repetat cu White Walls la Constanța și ei sunt foarte buni pe partea asta. Inițial mi-era dificil să-i asimilez, că era complicată muzica. Atât White Walls cât și Bodark au tobari buni. La Bodark avem unul tânăr și talentat. Mereu am susținut ideea că atunci când e bun tobarul, clar este bună și trupa. Vezi Foo Fighters și altele care sunt duse în spate de toboșari.

Zi-mi ce echipamente folosești.

Sunt fan Telecaster. Am avut două. Cea de acum este o chitară mai rară. E produsă între 97 și 99, California Series. Am luat-o la mâna a doua cu 3500 de lei. Am o chitară acustică Takamine G400. Am și un bass Squier pentru exersat acasă. Amplificarea e făcută de un Vox, acasă am un Pathfinder de 15 wați, iar la sală folosesc tot un Vox AC30, dar caut să-l schimb cu unul mai mobil. Cu totul cred că am investit, nu știu, 3000 de euro, pe care i-am acoperit din cântări.

Wow, deci poți să faci bani din muzică. Atunci de ce mai lucrezi la corporație?

E întrebarea pe care mi-o voi pune la anul, când voi face o evaluare a evoluției lucrurilor. Nu-mi doresc să renunț la job, însă atracția e destul de mare când te gândești la experiențe, mobilitate, deplasări, oameni cu care vorbești pe segmentul tău de preocupări și cu care poți să faci lucruri interesante și plăcute. Dar și la job am noroc de un domeniu care mă pasionează și în continuare investesc timp și în dezvoltarea carierei. Ca dovadă că nu voi rezista foarte mult în ambele fronturi, nu am timp de nimic altceva, practic. Iar consumul de timp și de energie e foarte mare. Din muzică, în general, în România este dificil să te poți baza pe termen lung pe anumite proiecte de succes financiar. Deși, ca la corporație, oamenii se schimbă constant, ești într-o echipă și decizia nu-ți aparține integral ție. Depinzi de implicarea celorlalți.

Am ascultat câteva melodii de pe noul album Bodark și au un puternic mesaj social. Care e sursa de inspirație pentru asta?

Responsabil de versuri și de mesaj este vocalul echipei, cel care scrie și compune mare parte din piese. De când ne cunoaștem, am tot luat parte la diverse manifestații de protest și suntem mereu la zi cu ce se întâmplă în jurul nostru. Avem un grup intern destul de mare de prieteni cu care recreăm în mod virtual România noastră. Sunt juriști, programatori și așa mai departe. Fiecare vine cu aport la imaginea de ansamblu și cred că în felul acesta ne cizelăm și noi mesajul și direcția muzicală în mod natural. Nu vreau să sune că trăim într-o ”bulă”, pentru că avem reprezentanți de prin toate categoriile, inclusiv părinții cu copiii. Acesta e una dintre sursele de inspirație pentru versurile noastre. Acolo disecăm politicul și socialul cotidian, iar în versuri transpunem imaginea per ansamblu.

Zi-mi cum ai ajuns să cânți cu Sore.

Răzvan, fratele meu, cel cu care repetam la tobe când eram mic, este sunetistul oficial al lui Sore. El m-a tot bătut la cap să învăț piesele ei și ale altora din domeniu ca să nu mă mai plâng că stau în sala de repetiții și n-am concerte. Chitaristul lor avea nevoie de un back-up că se căsătorise și își începuse o familie, evident. Eu, fiind într-un concediu prelungit în perioada aceea, aproape o lună, am zis da. Am crezut că o să scap cu un singur concert, însă lucrurile s-au aranjat de la sine altfel. Sore și managerul m-au rugat să rămân, probabil datorită seriozității și dedicării. Presupun că-s alți chitariști mult mai virtuoși și dispuși să lucreze la nivelul acesta, dar m-au ales pe mine. Acum pregătim un setlist complet nou care va fi promovat la anu’, care este foarte rock și pe care-l recomand. Dacă acum ceva timp mi-ai fi zis că e concert Sore în Mall, aș fi zis pas. Acum, însă, promovez în jurul meu proiectul și încerc să fac oamenii mai atenți la evoluția muzicală în România, la condițiile de cântat și la calitatea celor care prestează.

Cu atâtea proiecte sigur ai multe întâmplări inedite. Zi-mi-o pe cea mai recentă!

Pentru promovarea ultimului single Sore, am făcut un tur de radio și de TV. Din păcate, la televiziuni nu se prea poate cânta live și am fost nevoit să facem playback. Poate părea ușor și ”playback poate să facă și o surdo-mută”, cum ziceau Paraziții cu Despot, dar ce faci când îți pică cd-ul live? Da, ne-a picat CD-ul în direct. Am comis-o și pe asta. Din fericire, nu există filmarea pe net, dar a fost văzută live de toți spectatorii. Însă Sore a cântat peste. A pornit microfonul și a dus momentul mai departe pentru o a doua șansă. Asta a fost uau! Imaginează-ți că ești pe platou, auzi muzica din sală, te vezi pe ecrane și la un moment dat rămâi fără audio și nu-ți dai seama dacă pe live tv totul e în regulă sau nu. Toți din sală se uitau destul de liniștiți la noi și nu arătau nici un semn de dramatism sau ceva în sensul ăsta. Ne-am păstrat calmul și am continuat cum era normal să fi cântat din prima, un semi-acustic.

Daniel cântând pentru Sore. Live, de data asta.

Următorul album Bodark, când iese, unde se lansează, cât costă și dacă vrei să fim acolo?

Lansarea este pe 15 noiembrie în club Fabrica. Îi vom avea invitați pe cei de la Paper Magik. Biletul costă 20 de lei. O să încercăm să nu obosim lumea cu două ore de muzică, dar vom acoperi tot albumul nou și ceva piese dintre cele vechi. Cu Bodark avem un manager nou și sper să apară și un mic turneu la începutul anului 2018, prin februarie marte. Și da, veniți cât mai mulți!

În loc de încheiere?

Ne vedem duminică în piață. Și miercuri la lansare.

Băieții ăștia simpatici vă așteaptă miercuri, în Fabrica, să le ascultați ultimul album. Foto: Laurențiu Băbuș

 

Corporatiști mișto – Alexandra Ispas – Episodul 5

Corporatiști mișto – Alexandra Ispas – Episodul 5

Și iată-ne la episodul 5 unde vorbim cu Alexandra. Coincidența numelui de familie sper că nu e frapantă pentru nimeni, deoarece nu e chiar o coincidență. Ea a ales să-și schimbe numele în fața ofițerului de stare civilă, deci poate v-ați prins că avem mai multe în comun decât numele de ”Ispas”.

Alexandra este un artist plastic și grafic, chiar dacă nu se consideră asta. Este la început, dar investește mult în pasiunea pe care o are, cel puțin în ultimii câțiva ani. Nu îi este frică să lucreze, nu dă înapoi de la provocări și este deschisă la orice sfat. Muncește enorm însă nu fără rezultate și, poate cel mai important, a reușit să impresioneze multă lume cu desenele sale. A adus zâmbetul pe buzele celor pe care i-a caricaturizat și a susținut vizual anumite branduri sau firme pe la evenimentele lor. Ca să nu mai zic că face niște pancarte pentru proteste care-ți garantează atenția pieței.

Urzeala Trumpilor, o formă de construire de zid, acum că iarna e la o lună distanță. Autorul: a voastră Alexandra.

Alexandra, ce faci tu mișto?

Mmm… aș putea să fac acum un nume, pentru ce fac eu? Nu pot să definesc într-un singur cuvânt. Îmi place și să desenez, să pictez, și să fac art and craft.

Adică, practic, ești un fel de artist plastic?

Nu m-aș numi un artist plastic. Sunt un novice într-ale desenului/picturii. Nu am studii de specialitate. Ceea ce fac este pur și simplu din pasiune și din talentul pe care-l moștenesc din familie.

Ce anume moștenești, și de la cine?

Desenul și pictura, în principal, sunt moștenirile primite de la mama mea. Ea în tinerețe a fost artist plastic experimentat, ajungând să aibă propriile expoziții. Acum face doar de plăcere, din păcate. Atât eu cât și surorile mele suntem pasionate de pictură, desen și chestiile din domeniul ăsta. De când mă știu am mâzgălit tot ce am prins. Când aveam 2 ani și jumătate, părinții nu mai aveau cu cine să mă lase acasă și s-au rugat de educatoarea surorilor mele să mă ia și pe mine la grupa mică, deși nu aveam încă vârsta pentru activitățile acelea. Din prima zi educatoarea a zis: ia de aici o foaie de hârtie, un creion și o radieră. Văzând că mă pricep, toți copiii au năvălit pe mine să le desenez de toate, cățeluși, pisicuțe, etc. Pe perioada școlii am mai desenat, în mare parte, în creion și tuș, după care, când am început să lucrez, am descoperit partea digitală. Pe atunci lucram la o firmă de publicitate. Am învățat să folosesc programe grafice, lucru despre care nu pot să zic că atunci mă fascina atât de tare, lucrând doar în programe vectoriale care nu-mi dădeau libertatea de mișcare sau creație. Nici nu eram atât de experimentată pe atunci.

Ok, și unde ești acum cu grafica?

Acum cochetez tot cu partea digitală, dar și am uneltele necesare pentru a fi cât mai creativă. Continui bineînțeles cu desenul pe hârtie și cu pictatul pe pânză, dar mai rar. De vreun an mi-am descoperit această plăcere, să fac caricaturi, printr-o provocare dată de un coleg de muncă. El m-a rugat să fac o caricatură pentru un coleg care pleca din companie. A fost destul de stresant la început, pentru că erau și foarte multe personaje de desenat. Nu mai abordasem niciodată această latură a desenului, dar pot să zic că îmi face foarte mare plăcere acum. Îmi place să descopăr domeniul și îmi place să mă perfecționez cu fiecare caricatură, să încerc să-mi găsesc stilul. Ce m-a determinat și mai mult să continui cu ele au fost reacțiile pozitive ale oamenilor, faptul că toți s-au recunoscut, au râs și au urmărit detaliile. Într-un cuvânt, le-a plăcut.

Creion, hârtie și fețele unor oameni simpatici.

Ce unelte folosești?

Pe partea de pictură, în mare parte acrilic pe pânză. Pentru partea de desen îmi place foarte mult hârtia cartonată de peste 200 de grame. Pot zice că am un fetiș cu hârtia cartonată. Folosesc creioane colorate acuarelabile, pe care le-am primit cadou de la o colegă de muncă de Crăciun. Îmi plac liner-ele negre, ador să conturez totul cu liner-e. Îmi place să mă plimb prin magazinele de profil și să cumpăr toate prostioarele. Cam atât pentru desenul fizic. Pe partea digitală, am încercat prima dată o tabletă Wacom Intuos cu care nu prea am reușit să mă înțeleg. Era foarte greu să desenez pe tabletă și să urmăresc tot ce se întâmplă pe ecranul laptopului. Plus că lag-ul îmi dădea mari bătăi de cap și îmi doream acel ”real feel”, ca pe hârtie. Și dorința mi s-a împlinit. Am primit cadou un iPad Pro cu care mă înțeleg de minune. I love it. Folosesc în principal programul Procreate dar și Concepts și Adobe Draw. Chiar dacă cel mai mult îmi place să lucrez pe tabletă, cu stylus-ul, să fac ce-mi doresc eu, am mai realizat design pentru materiale de evenimente, facebook cover-uri, afișe, cataloage, logo-uri, majoritatea pentru prieteni.

Niște prieteni și trupa lor. Lipsește Ștefan, dar o să apară și el la microfon curând.

Păi și cu talentul acesta, de ce lucrezi la corporație?

Pentru că nu m-am gândit momentan să fac bani din asta. Nu cred că pot momentan să renunț la job ca să câștig și să mă întrețin doar din desen sau din grafică, adică să încep ceva pe cont propriu. Și trebuie să-mi și plătesc ratele. Mă gândesc, într-un viitor, cândva, să trec de la a face doar câte ceva pentru prieteni la ceva mai mult, să mă extind, să fac un business din asta. Cum? Nu știu încă.

Cei de la corporație s-au gândit să profite de talentul tău?

Echipa din Belgia cu care lucrez zilnic a aflat de această pasiune a mea și m-au invitat să iau parte la următorul cel mai mare eveniment al corporației pentru un strop în plus de creativitate. Ei se gândiseră inițial că sunt genul de caricaturist la minut și aș putea oferi timp de câteva ore caricaturi pentru clienți și colegi. Pentru că nu începusem de mult timp să fac caricaturi, nu aveam nici viteza nici experiența necesare să fac caricaturi la minut. Nici nu e stilul meu. Mie-mi place să fac caricaturi cât mai detaliate, cât mai realiste. Așa că discutând despre ce aș putea face pentru eveniment a rămas să concep un comic strip cu experiențele clienților la eveniment, precum și câteva caricaturi post-event pentru câțiva dintre aceștia. Ei au fost foarte entuziasmați de idee pentru că Belgienii sunt mari iubitori de caricaturi și comic-books. Comic strip-ul a fost, din nou, o provocare pentru mine, fiind prima dată când a trebuit să creez conceptul de la zero. Să nu zic de presiunea pe care o resimți din partea unei țări cu o cultură uriașă în domeniu. Și comic-stripul și caricaturile au fost făcute de mână, pe hârtie.

Ce artiști contemporani urmărești și de unde îți iei inspirația?

Aaaah. Sunt foarte mulți și tocmai pentru că nici nu am un stil propriu și îmi plac mai multe genuri, nu mă opresc doar la câțiva. Îmi plac și ilustrațiile, și stecilurile, de genul celor ale lui Ortaku și Bansky. Îmi place de Doru Moscu, care este brașovean ca și mine, și pe care acum îl urmăresc cu interes. Eugen Erhan e foarte mișto, el face comicurile cu Fredo & Pid’jin. Îmi place și Mădălina Andronic, care are niște ilustrații ce-mi aduc aminte de basmele din copilărie. Bergthor Morthens  e un artist pe care l-am descoperit la Art Safari iar picturile lui sunt greu de clasificat. Sunt ușor satirice, majoritatea fiind cu oameni politici, supra-realiste, cumva, în culori foarte puternice. Iar inspirația o iau în mare parte din lucrurile care se petrec în jur. De exemplu, mica ilustrație pe care am făcut-o cu oițele, cu campania lui Daea, Alege Oaia.

Oițele se aleg între ele, dar nu așa cum vrea Daea.

Tu ai o minte foarte ageră când vine vorba de exprimarea cuvintelor pe un canevas. Zi-mi despre cele două pancarte din albumul #rezist.

Protestele astea care au avut loc la începutul anului nu au avut violența ca mijloc principal de comunicare. Au fost protestele minților luminate, ale oamenilor care chiar gândesc și înțeleg ce se întâmplă în țara asta și care nu pot lăsa lucrurile așa. Nu pot să zic că am stat prea mult să gândesc pancartele. Au venit de la sine. Am avut toate elementele de care aveam nevoie, ca sursă de inspirație, în piață și în cele întâmplate în afara ei. Primul panou pe care l-am făcut, cel cu ”high class fashion” a avut o latură ironică, respectiv ce costumație ar trebui să poarte ei pentru pragul acela de 200.000 de lei. A fost una dintre cele mai fotografiate pancarte. La un moment dat am fost intervievată și de TVR, reporterul întrebându-mă despre pancartă, iar apoi am văzut-o și în carte. Al doilea panou l-am făcut pentru tine, mai mult, nu pentru mine. Ambele au avut o prezență destul de bună pe social media, fiind preluate și șeruite de diverși influenceri. Au ajuns finalmente să dăinuie în acel album #rezist.

Un lucru sigur e mișto, că moda revine!

Zi-ne o încheiere.

De încheiere vă desenez ceva.

Unii zic că Soroș e în piață. Alții că-i la Mega. Adevărul e că Soroș e pretutindeni.

Corporatiști mișto – Cătălin Ilie – Episodul 4

Corporatiști mișto – Cătălin Ilie – Episodul 4

Cătălin a fost una dintre primele persoane din domeniul corporației cu care am făcut cunoștință. El mi-a fost ”buddy” când m-am angajat la multinațională, adică m-a învățat proces, m-a prezentat oamenilor, mi-a arătat cum să mă descurc printre clădirile din Pipera și s-a dedicat ”integrării” mele în mediu. Un om cu mai multe talente și un profesionist desăvârșit. Ah, trebuie să spun că toată lumea îi spune ”Ilie”, deși prenumele său e Cătălin. Motivele sunt multiple, dar când se enervează, pare că e pregătit să dea cu tunete. Și să notăm că se enervează foarte rar.

M-am întâlnit cu el în bârlogul său, la el acasă. Ne-a chemat la o pizza, așa cum știe numai el să facă, adică de la zero. Blat, sos de roșii, tot. Cătălin este genul de om căruia îi place să-și pună el ardeii la făcut, undeva într-un ghiveci, în loc de plantă de apartament. Acum să nu vă imaginați că are apartamentul seră, e doar o anecdotă. Practic face tot ceea ce un bucătar adevărat ar face, se asigură că ingredientele sunt bune, gustoase și originale. Și ne-a pus și un gin, cu apă tonică, mentă, piper și căpșune, ca să curgă interviul. Așezați pe canapea, în timp ce pizza se cocea, și sorbind din ginul mirific, a început discuția.

Cătălin, ce faci tu mișto?

Gătesc și pozez ce gătesc, adică despre toate și nimic.

Deci ai un fel de blog de cooking.

Da. Este o sumă a pasiunilor mele. Lucrurile au început cu fotografia. Eram amator, aveam o cameră foto și am văzut un film, Julie and Julia, foarte mișto, trebuie să-l vezi! Unul dintre personaje este Julia Child, o bucătăreasă care a scris câteva cărți și are și ceva emisiuni la televizor. Și-a terminat activitatea cu vreo 20 de ani în urmă și e foarte renumită în state. Și apare o tipă care are un blog, sau l-a creat atunci, și a avut un fel de provocare, să gătească câte o rețetă pe zi din cartea Juliei Child. De aici se dezvoltă tot felul de chestii de viață, mai intime, așa. Și m-a făcut să-mi doresc să fac asta. Până la filmul ăsta știam să fac cartofi prăjiți, poate o carne și o mămăligă. Și nici acum nu știu să o fac prea bine. Mai făceam niște paste cu pliculețe de la Knorr sau Maggi. În fine, după ce am văzut filmul, am fost la un revelion și am făcut de mâncare, că așa trebuia, să aducem noi. Am și pozat mâncarea. Atunci mi-au părut mișto pozele, acum privindu-le, sunt oribile. Dar au trecut ceva ani de atunci.

Ficăței de pui cu ceapă coaptă, ciuperci murate și emulsie de pătrunjel. Toate bune și frumoase, dar emulsia aia…

Ok, și unde ești acum cu gătitul?

Am evoluat. Dar n-am făcut un pas decisiv în sensul ăsta. Gătesc de plăcere și-mi place să bucur oamenii. Am chestia asta, vin la muncă cu mâncare și fac întotdeauna mult mai mult și vreau să dau oamenilor să guste. Nu toți au plăcerea asta de a gusta, au o reținere, dar de asta aduc mai mult, că-mi place să dau. Îmi place să primesc feedback la ce gătesc.

Când te-ai apucat de blogging?

Vrei să verific cu exactitate? Stai așa… 2011, la început. A fost destul de rapidă trecerea. Am descoperit pasiunea în decembrie 2010 și în 2011 deja voiam să-mi șeruiesc farfuriile. Nu vreau să șterg pozele astea vechi, să văd de unde am plecat. Vreau să fac, poate în viitor, un site cu rețete amuzante gătite de alți oameni. Știi cum sunt momentele când vezi niște meme-uri haioase…

Chiar am participat la câteva concursuri și contracandidații veneau cu chestii care arătau oribil. Și mă gândeam că am fost și eu acolo, dar nu m-aș putea prezenta așa la un concurs din acesta. Însă sunt și care câștigă cu chestii oribile, dar asta pentru că sunt trase la sorți. Așa am câștigat și eu un concurs cu o excursie la Praga. Acolo a fost un individ care a pus câteva poze cu cașcavalul Muller, brand care făcea concursul, practic doar felia de pâine și cașcavalul. Atât.

Că vorbim de concursuri, te întreb ceva de care sigur ești sătul să vorbești: de ce nu mergi la Chefi la cuțite?

(Râde în hohote) Timiditate în primul rând. Și, deși e normal, mi se pare că vocea mea sună ciudat când e înregistrată. Sună altfel… În fine, poate e vorba și de frica de greșeală, dar nu am cu ce să greșesc acolo. Plus că nu-mi plac televiziunile. N-aș putea să merg la Antena1, poate doar să-i cunosc pe cei trei chefi. Pe unul l-am cunoscut deja. Plus că nu sunt ”telenovelă”, n-am nicio pisică moartă sau vreo iubită plecată în centrul pământului cu Jules Verne.

Ce-ți place să gătești cel mai mult?

Ce întrebare… Băi, am o pasiune pentru bucătăria italienească. Deci paste, pizza… Și-mi place să complic lucrurile, să fac combinații ciudate. Mâncarea îmi iese bine aproape întotdeauna. Dar când pozez, dacă nu-mi place ce iese, nu urc pe blog rețeta. Ai văzut, că blogării de succes au un studio static, aceeași lumină, au apăsat, au făcut poza, a ieșit. La mine e altfel, fac în bucătărie în casă și lucrurile se schimbă. Ba e întuneric afară, ba se arde un bec. Dificil.

Ce să zic, îmi place și simplitatea. Știi cum e, te duci la un restaurant cu 3 stele Michelin, dar tot îți vine să zici că pastele alea de le-ai făcut tu aseară au fost mai bune. Adică să pui pasiune, să fie preparatul bun. Așa îmi place să gătesc.

Treburi italienești. Paste, creveți, vinuț, uau!

Ce echipament foto ai?

Primul DSLR, că de atunci poți spune că faci fotografie, a fost un D5000 de la Nikon și cu un obiectiv 18-55 pe care l-am schimbat în câteva luni, că e entry level. Acum am un D610 pe care vreau să-l schimb că deja îl am de 2 ani. Și-a făcut treaba, cea mai bună camera pe care am avut-o până acum. Și ca obiectiv folosesc un 24-105 de la Sigma. Mai am câteva altele,  dar nu le folosesc pentru fotografie așa des. Nu am un macro, sau așa ceva. Am avut unul, dar era prea wide… Acum, obiectivul îl folosesc la ce gătesc, dar fac poze și în călătorii.

Și în bucătărie, ce echipament ai?

Tot ce trebuie pentru a găti cam orice. Nu cred că-mi lipsește mai nimic. Am și un aparat de vidat, am un aparat de gătit la sous-vide. Am vreo 100 de sticluțe cu diverse sosuri pe care le folosesc pentru 1% dintre rețetele mele. Cumpăr ca să am. Am o obsesie să cumpăr chestii picante. Dacă văd sos iute, uau, l-am luat! Am cuțite bune și tocătoare, sunt foarte importante, alături de o tigaie bună. Astea sunt esența bucătăriei.

Tigaia bună, uleiul bun, aparatul bun și mâna stabilă.

Păi și cu pasiunile astea, de ce lucrezi la corporație?

Ăăm… nu pot să le materializez momentan. Sau poate că îmi place să le combin, nu știu. Îmi și place să lucrez la corporație, este cea mai bună alegere pe care am făcut-o până acum. Am mai lucrat într-o companie, care era tot o corporație până la urmă, un importator. Erau câteva sute de angajați, însă era total diferit. Noi când vorbim de corporații ne referim la multinaționale. Până nu ajungi să lucrezi cu exteriorul nu știi cum  e să cunoști oameni diferiți provenind din alte culturi, prin Skype, și să ajungi să-i și vezi. Am avut frica asta că te îndoctrinează corporațiile și că, nu știu, îți fură organele și te vând, sau vin să te cucerească, să schimbe conducerea lumii, să nu mai fim pesediști… Cum ar fi să nu-l mai avem pe Dragnea? Aș plânge zi-de-zi la mormântul lui ca Jean de la Craiova la mormântul lui Bruce Lee. Și să-mi fac o poză super-mișto, cu rouă și iarbă. Și parcă văd și piatra aia de pe mormânt… aici se odihnește mândrul domnitor… (râde copios)

Că tot am setat tonul, zi-mi o întâmplare amuzantă.

Hmm… S-o spun pe asta cu Sam. Am un prieten care era bucătar de câțiva ani, a lucrat prin afară, inițial ca ajutor de bucătar, ”prep cook”. Adică pregătești ingredientele bucătarilor. Le tai roșiile, le frămânți aluatul, le cureți masa, din astea. Ești preparator. A lucrat pe aici câțiva ani, câțiva prin UK. S-a întors acasă și, când își căuta de lucru i s-au cerut niște rețete la un interviu, și a fost întrebat cum ar schimba el meniul restaurantului. I s-au dat ingredientele pe care le folosesc ei, locația… Cam asta se cere când vrei să fii bucătar, trebuie să ai un portofoliu. Dacă ești amator, te duci și gătești ce au ei acolo. Acum, depinde, comparăm restaurante de la noi cu cele din afară, că la noi sunt puține restaurante care se schimbă în funcție de bucătar. Și i-au cerut versiunea asta de meniu. M-am uitat unde e, pe Mull Island, prin Scoția. M-am uitat ce e pe acolo specific și din rețetele mele i-am ales câteva, i-am dat și traducerile, dar a trimis direct pozele. Când au văzut pozele i-au crescut cu două sau trei lire pe oră oferta și i-au spus că-l vor imediat, ca o contra-ofertă, că el era în tratative cu altcineva deja. Ajuns acolo, din ce știu, a folosit cel puțin o rețetă de-ale mele, cea de burger, și au băgat-o în meniu direct. Apoi s-a mutat după 5-6 luni la alt restaurant și a luat rețeta cu el. Deci burgerul e vedetă pe insula aia. Și nu am apucat să-i arăt cum se face, deci nu știu dacă a urmărit rețeta pas-cu-pas. Nu știu dacă a mai folosit vreo altă rețetă din cele pe care i le dădusem. Oricum, el nu o să ajungă să citească articolul că e anti-tehnologie. N-are facebook, nimic.

Acolo e Scoția, lângă ea e Isle of Mull. Ca să învățăm și ceva geografie.

Zi-mi ce vrei să faci pe viitor.

N-aș vrea să mă angajez ca bucătar. Consider că am un nivel diferit. Neavând experiență de bucătărie, e dificil. Am mai gătit pentru 10-20 de oameni și am făcut treabă bună, zic eu. Dar acolo trebuie să curăț cartofi un an de zile să-mi iau experiența. Poate, cu anumite școli ar fi o treabă, dar e cam târziu, vârsta nu-mi permite. Deci bucătărie în țară, slabe șanse. În afară trebuie să muncesc să demonstrez. O altă soluție ar fi să-mi fac eu ceva, ca pasiune, cu 10 mese, ceva micuț… Și să câștig cât să-mi permit să trăiesc. Finalmente, îmi place să bucur oamenii, să-i văd gustând din ceva și să zică că e uau. Să mănânce ceva ce au mâncat toată viața, apoi să guste de la mine și să simtă că e deosebit.

Cu site-ul, aș vrea să-mi cumpăr domeniu, să-l dezvolt. Îmi va lua mult timp, că am tot felul de idei. Să împart lucrurile pe tip de mâncare, pe anotimp… Și mai aveam o idee, știi că sunt aplicații pe telefon pentru băuturi, tu pui ce ai în frigider și poți să-ți faci un mix, o băutură. Și vreau asta pe site, să bifezi ce ai, roșii, busuioc, mozzarella și gata, ți-a găsit rețeta! Bine, mai multe ingrediente, poate 5, nu 3.

Dă-mi o încheiere.

Încheiere… N-am fost niciodată bun la asta… aștepți prea multe de la mine. Hai să mâncăm pizza aia!

Corporatiști mișto – Vali Ciurea – episodul 3

Corporatiști mișto – Vali Ciurea – episodul 3

Până și părinții îi zic ”Vije” lui Vali. Cred că jumătate dintre oamenii care citesc articolul se-ntreabă ”ah, așa-l cheamă pe Vije?”. Mi-a povestit acum ceva timp de unde-i vine porecla. Cică era mai mic, juca ping-pong cu băieții în fața blocului, și când l-a întrebat unul mai învârstă cum îl cheamă, răspunsul celui mic a fost ”Vali”, iar băiatul mai în vârstă a concluzionat ”aaa… Vali Vijelie. Vijelie îți zicem de acum!”. Ciudată origine pentru un ”metalist” autentic. Sau poate că nu.

Ne-am întâlnit în locul cu cel mai prost raport servire/ambianță, adică în Piranha în Regie. Așteptându-ne berile am fost deranjați de niște păuni, animalele ”de bar” ale locului. Printre păuni erau și pui, iar Vije nu poate să nu remarce cât de urâți sunt puii cam de orice animal atunci când trec ”la pubertate”. Chiar și noi, zice Vije, când dăm de pubertate și suntem plini de coșuri și ni se schimbă vocea și… Și dezagreabil. Dar să vă arăt ce am vorbit cu el mai concret.

Ce faci tu mișto?

Blame Hofmann și Mindcage Escape

Ce sunt astea?

Sunt două trupe de progressive metal, respectiv art-rock. Hofmann sunt art rock, și Mindcage e un proiect de progresiv pornit acum 5 ani de niște prieteni unde ne facem propriile piese. Din membrii fondatori mai este unul singur încă în formație.

Păi de cât timp te ții de muzică?

Moaa… am 29 de ani acum, am început de la 8… 21?! (zâmbește) De când am început serios, cam de pe la 17 ani, deci de 12 an. În clasa a 2-a m-am înscris la școala de muzică din Câmpulung, de unde sunt, a  trebuit să recuperez 2 ani într-unul la secția pian, și am terminat-o până-ntr-a opta. Am și o diplomă! Dar pianul nu a fost instrumentul meu. Ca exemplu, am luat 10 la teorie și 5 la practică. Și abia m-au trecut examinatorii. După care, prin clasa a 9-a , am găsit o chitară pe șifonierul tatei, pe care o primise cadou și n-o folosise mai niciodată. Am dat-o jos, am șters-o de praf, l-am rugat pe tata să-mi facă rost de un set de corzi. S-a dus la Muzica și mi le-a cumpărat. I-am pus corzile cu ajutorul soțului unei profesoare care se pricepea și la chitară. Apoi am luat-o într-o tabără de munte unde am cunoscut un tip care știa fix 3 acorduri. Am învățat de la el 15-20 de piese folosind acele fix 3 acorduri. Am realizat că vis-a-vis de blocul meu erau niște băieți care cântau în fiecare seară. Am început să învăț foarte repede de la ei că mă ajuta teoria de la școala de muzică. Apoi, după un an sau doi, am descoperit că există ”chitară bass”.

Mindcage Escape. Întâlnim variațuni ca Mindcage Engage sau Mindscape Engage.

Și acum cânți la bass.

Da. Cânt la bass de 12 ani. Când eram mai mic, aveam un prieten care era super-electronist și ne făcea niște doze de chitară. Ne punea să scoatem magneții din dulapurile de pe acasă. I-am stricat trei mamei acasă. Băiatul ăsta bobina magneții manual, și printr-un program care se chema ”Guitar FX” băgam cu scotch dublu-adeziv sub acele corzi de la chitară acustică, și o conectam la calculator. Prin ”Guitar FX”, program care era gratuit, puteai să simulezi over-drive-uri și alte efecte. Era și un ton de bass, care era cu o octavă mai jos decât scotea chitara. Așa m-am apucat să cânt linii de bass, în fața calculatorului.

Ok, asta a fost în urmă cu 12 ani. Acum?

Acum am astea 2 proiecte în care cânt de aproape 3 ani cu Mindcage, iar cu Blame-ul, cam de 2 ani jumătate, din 2015. Să zic poetic, umplu frecvențele între 50 și 800 khz la formațiile astea două.

Ce ”instrumentar” ai?

”Instrumentarul” meu constă în 3 bași de la Yamaha, un pedalier cu 10 efecte, un amplificator pe măsură. Și multă voință.

Ai avut un episod în care ai rămas fără pedalier…

Serios, o să zicem de asta? Ok… (râde) Nu prea-mi place să mai deschid subiectul ăsta, pentru că-mi aduc aminte cu amar de perioada aia, în care muncisem un an jumătate să strâng pentru pedalier și a dispărut din backstage-ul unui club, unde eram 4 trupe… A dispărut efectiv. Ce s-a întâmplat, am terminat concertul și mi-aș fi dus pedalierul acasă, dar îmi prezentau încredere oamenii și localul era de renume, deci nu m-am simțit nesigur. Seara, înainte să plec, pe la 2 noaptea, am observat că basul era, pedalierul nu mai era. Inițial am zis că l-a luat cineva din trupă, sau poate l-a luat cineva din greșeală… Am contactat a doua zi pe toată lumea… Când am văzut că am numai răspunsuri negative de la toate trupele, am făcut și anunțul public, am luat filmări de la camerele de supraveghere, le-am dus la poliție, am dat detaliile și au zis că or să mă sune. Nu m-a sunat nimeni. A trecut mai bine de un an și nimic. Între timp mi l-am făcut la loc. Am făcut și un concert caritabil, ”Friends for friends”, la care au mai venit Aeon Blank și Stcks and Stones. Mi-am luat pedalele de care aveam imediată nevoie. Acum pot zice că am mai multe pedale față de câte aveam atunci.

Instrumentarul lui Vije și mândria de bassist.

Înțeleg că nu câștigi din muzică atât cât să-ți susții proiectele?

Aaa, în nici un caz. În underground bagi bani, nu câștigi bani. Sincer, nu m-am apucat să cânt muzică pentru a face bani. Cânt pentru că pot și că-mi place. Într-adevăr, dacă o să fie cazul, nu voi zice nu, dacă proiectele vor ajunge departe. Însă, în underground sunt oameni frumoși, pe aceeași frecvență cu mine. Vin la concerte pentru că sunt interesași de muzica ta.

Atâta timp cât eu ies pe zero, adică nu dau bani ca să cânt undeva, e super-frumos. Pe de altă parte, pentru echipamente, și altele, nu ai încotro… (și-a rulat țigara în timp ce încropise răspunsul)

De cât timp lucrezi la corporație?

De fix un an. Înainte am lucrat șase luni în domeniul bicicletelor, unde eram atât mecanic cât și vânzător. Înainte de asta, 3 sau patru ani în domeniul instrumentelor muzicale unde eram consultant vânzări și on-site și online.

De ce lucrezi la corporație?

Dacă zic sincer, nu cred că o să fiu văzut bine. Pentru că am vrut un job normal care să nu mă solicite atât de mult fizic și psihic, să pot să fac în continuare câteva din cele 500 de hobby-uri ale mele, unde cântatul e pe primul loc.

În toate experiențele mele de lucru, mediul din corporație este unul cât se poate de european. Îți sunt respectate drepturile, zilele libere, orele, nu-ți dă nimeni în cap dacă greșești. Mă rog, poate am nimerit eu într-o echipă mișto. A trebuit să văd mult și să îndur multe ca să-mi dau seama că așa e normal.

Enumeră-ți repede celelalte hobby-uri.

Mamă… În afară de cântat. Recondiționatul de biciclete și plimbatul cu cursiere vintage. Skateboarding, snowboardig, pescuitul și sporturi precum biliardul și tenisul de masă, că de baschet m-am lăsat. Îmi place mersul pe munte și ”uitatul la sporturi”, în general, ciclism și moto-ciclism. Intenționez să-mi cumpăr un motor iarna asta.

Ce așteptăm pe viitor de la tine, pe partea de muzică…

Cu Blame-ul o să încercăm să dezvoltăm ceva ce pentru mine ar însemna al treilea proiect, de compoziții proprii, pe un stil mai rar întâlnit în România. Nu vreau să dau spoiler-e pentru ce va urma. Vom continua să avem concerte în aceeași formulă, dar mai rare, 1-2 pe an. Cu Mindcage vine un nou album pe care sper să-l lansăm până la sfârșitul primăverii. Nici aici nu vreau să dau spoiler-e.

Dar zi-ne ceva totuși, un pic de detaliu.

O să fie o schimbare de direcție a trupei Mindcage. Un stânga-mprejur.

Ar mai fi o căruță de chestii de vorbit, dar hai, dă-mi o încheiere.

O încheiere… (pauză lungă și un pic de râs) N-aș știi ce-aș putea să zic. Mă bucur că la vârsta asta încă fac ce-mi place!

Cover photo credits: Gheorghe Paraschiv

Corporatiști mișto – Oana Pasăre – episodul 2

Corporatiști mișto – Oana Pasăre – episodul 2

I-am propus Oanei să scriu despre ea acum vreo două săptămâni. Ne-am dat întâlnire în Manufaktura, o cafenea simpatică amplasată în Mega Mall, poate cel mai plin de cocalari centru comercial din București. Înainte să mă văd cu Oana, am trăit experiențele clasice de aici, anume un specimen luându-se de o pițipoancă în timp ce o alta încerca să îi lege șireturile de la tricou. ”Te ajut eu, pisi!”, zisese personajul. Dar o văd pe Oana și toate scârbele au dispărut. Nu ne-am mai întâlnit de câteva luni, pentru că deși am fost colegi de corporație, Oana a ales o alta, mai bine plătită.

Ne așezăm la o masă de la etaj din Manufaktura în timp ce admiram decorațiile minimale, dar cu bun gust. Și ce e cu cover-urile jazz după cântăreți morți? Un Chris Cornell, un Prince… ca să se seteze atmosfera. Dar am trecut repede la discuție, așa că iată ce a ieșit.

Faceți cunoștință cu Oana, mânuțele din spatele Out and About

Oana, ce faci tu mișto?

Out and about.

Ce e asta?

Esteee… Un proiect personal. Este de fapt un blog, deși prefer site de entertainment, pentru că se referă în mare parte la locurile mișto din București și nu numai, dar în principal capitala, pentru că aici locuiesc. Am și o mică componentă de travel.

Intră puțin în detalii.

Ziceam, nu este doar despre București, este despre timpul liber, ce facem cu el, altfel decât să stăm pe canapea să ne uităm televizor, despre locuri mișto în care să ne simțim bine, despre activități sportive, despre locuri de relaxare, evenimente și altele. Nișa, acum, este dată de articolele de week-end, cu evenimentele de la sfârșitul săptămânii. Asta pentru că toată lumea mă întreba ce se întâmplă în week-end, unde mergem. Și repetam răspunsurile constant.

Deci așa zici c-a luat naștere proiectul?

Da, așa a luat naștere. O dată așa, și o dată că mă tot întrebau prietenii pe unde să iasă în oraș, ce să facă. Gen, că vin prieteni din altă țară, unde să-i ducă, să fie și mișto și mâncare bună. Așa a luat naștere acest blog.

Întrebarea evidentă: nu e un fel de Șapte seri?

Uhm. Mie mi-e greu să spun dar mă raportez la ce spune lumea. Prietenii mei mi-au zis că pe Șapte Seri nu găsesc nimic important sau interesant și preferă să vină la mine. Pe Șapte Seri nu există componenta asta umană, personală. Ce scriu pe blog în clipa asta este despre evenimente sau locuri care-mi plac. Nu m-a chemat în mod special, n-am luat o masă gratuită, nimic. Sunt locuri în care am fost și mi-a plăcut.

Zici și de locuri de care nu ți-a plăcut?

Da. De exemplu ”Caju”, un loc unde mi-au plăcut foarte mult atât mâncarea cât și design-ul, dar servirea a fost sub orice critică. M-a deranjat faptul că au încercat să pună chestii în plus pe notă, iar când le-am atras atenția, au început să se certe cu noi, adăugând faptului că erau destul de nepoliticoși.

Adevărul e că mâncarea chiar arată bine, păcat de experiență.

Înțeleg că ei ți-au văzut articolul din urma experienței?

Da, din câte știu, l-au văzut. Dar nu am avut nicio reacție de la ei.

Nimic?

Nu.

Zi-mi de componenta de travel.

E foarte simplu. Îmi place să călătoresc. Nu o fac atât de mult pe cât mi-aș dori. Adesea mă documentez, dar nu întotdeauna găsesc ce vreau, și dacă găsesc, găsesc segmentat. Așa că m-am gândit să le pun la un loc pentru ca oamenii să poată să vadă totul așa cum îmi place mie, într-un singur loc. Plus că e și un mod foarte drăguț de a păstra amintirile din concediu.

Cât de des postezi?

Cam de două ori pe săptămână e media. Am articolul de week-end, care trebuie să apară în fiecare săptămână, și încerc să mai adaug cel puțin încă unul. În genere review-uri sau vreo activitate. Păstrăm tematica  blogului! (râde)

Zi-mi de succes. Cât are, cât ai vrea să aibă.

L-am lansat la începutul anului. Am peste 1200 de like-uri pe Facebook. Traficul pe articol e de minimum 100 de unici. Cel mai de succes a fost cel de la Caju. Se pare că ”hateăreala” vinde. Dar în general articolele de travel au ceva mai mult succes. Sunt mai frumoase, mai căutate. Și pot să zic că au început să mă găsească oamenii de PR din domeniul ”horeca”.

Până la urmă era o chestiune de timp. Dar bravo, ești pe drumul cel bun. Acum să pun și întrebarea: de ce lucrezi la corporație?

Pentru că nu fac niciun ban din blog. Am nevoie să trăiesc. Blogul nu-mi acoperă facturile și pâinea de pe masă. E doar un hobby despre unde ies. Și review-urile sunt pe banii mei… și pe ai prietenilor, că nu prea merg singură. Sau… pe banii corporației (râde). Ceea ce se cheamă ”cine de echipă”.

Sigur ești importantă când vine vorba de ieșire cu echipa

Da, tot timpul. Și mereu propun mai multe locuri și alegem de comun acord.

De cât timp ești la corporație?

Înainte de HP eram la o mini-coprorație… deci, dacă o punem și pe aia, sunt vreo 5 ani.

Te gândești să renunți la domeniu?

La corporație? Momentan nu. Nu știu ce-mi rezervă viitorul, dar acum am un venit stabil, deci am un confort.

Câți bani ai băgat în proiect?

Pe lângă banii dați pe ieșiri, mai bag câte un boost pe facebook. Poate un 50 de lei lunar. Altfel, nu știu de câte ori ies pe săptămână. E totuși o provocare să văd câte un loc nou ca să am ce scrie. Nu știu, tu cât cheltui ca să ieși în oraș?

Da, dar eu nu îmbin utilul cu plăcutul…

Da, tu nu, dar eu de ce să nu profit de oportunitate? (râde)

Păi, mă gândesc că nu ieși singură.

Corect. Și de fiecare dată când ies în oraș nu-i las pe prieteni să mănânce până nu fac poze la mâncare, iar la sfârșit le cer și părerea: ți-a plăcut aia, aialaltă? Că doar nu mănânc eu șapte feluri de mâncare.

Deci furi opinia oamenilor, cum s-ar zice.

Bineînțeles. Mai exact, le cer părerea, nu le-o iau fără să știe. Mă bazez pe opiniile lor. Ideea este că oamenii, atunci când vor să meargă undeva, trebuie să știe ce părere au avut alți oameni. Astfel, prin blogul acesta, îi ajut să vadă părerea mea și a altora cu privire la locurile astea. Îmi doresc să afle o părere personală, nu informații generale, cât costă limonada și cum arată, ca pe Șapte Seri. Oamenii își doresc detalii mai personale, componenta umană.

De asta se și uită la reivew-uri, până la urmă.

Da, dar e mai simplu să iei dintr-un singur loc informația decât să iei review-urile la rând. Că acolo  nu prea ai prețuri, poze. Eu le am pe toate la un loc. Plus că review-urile prezintă opinia extremă a celui care le scrie, fie că le-a plăcut mult, fie deloc, nu prea găsești chestii de mijloc. La mine găsești informația cumulată, întreagă, nu doar extremele.

Mai ai alte proiecte, sau vrei să-l dezvolți pe acesta?

Momentan nu. Vreau să ajung să fac eu evenimente. Ieșind și văzând, învăț ce-mi place și ce nu îmi place, ce își doresc oamenii de la anumite evenimente. Și mi-ar plăcea să mă implic mai mult pe partea asta și să fac ceva de organizare. Dar încă e un vis îndepărtat… (e un pic tristă). Cel mai bun job e să organizezi evenimente. Ăsta, și ăla: să te plătească cineva să călătorești.

Care-i următorul loc în care vrei să mergi?

Deja am atâta material pe care nu am apucat să-l pun cap-la-cap, dacă e vorba de scris. Dar am auzit de un loc deschis recent, ”E varză”, fix așa se numește. Cică au niște coaste foarte bune. De-abia aștept. Contrar numelui, se pare că nu e varză, dar să vedem.

Până să ajungă la ”E Varză”, priviți-o pe Oana în Portugalia.

Cum încheiem interviul?

Habar nu am. E primul interviu din viața mea. Ba nu, am mai dat unul la televizor pe cu totul altă temă… (își scoate iQOS-ul). Nu știu, tu ești.. intervievatorul. Zi-mi tu!

Repetăm schema peste un an și evaluăm unde suntem?

Da! (cel mai decis ”da” pe care l-a dat toată dup-amiaza).

Corporatiști mișto – Eda Călin – Episodul 1

Corporatiști mișto – Eda Călin – Episodul 1

Corporatiști mișto vrea să fie un fel de serial în care voi prezenta oameni care lucrează sau au lucrat în corporație în timp ce fac și alte chestii mișto pe lângă bani pentru străini. Și pentru sine.

Încep seria cu o persoană dragă mie, Eda Călin. Ea are o pagină de Facebook care este un real succes, pagină de care auzisem înainte să știu că ea e omul din spatele postărilor. Dar mai multe vedeți din conversația de mai jos.

Mai întâi de toate, ea este Eda, ca să știți cu cine stăm de vorbă

Eda, ce faci tu mișto?

Pe pereți nu se scrie.

Ce e asta?

E o pagina de Facebook unde încerc să promovez street art-ul din România. Nu ”grafitti”, ci mesaje scrise pe pereți, artă stradală, stencil-uri, paste-ups. Și murale.

Ce sunt astea stencil-uri și paste-ups?

Paste up este o tehnică de street art prin care lipeşti o imagine pe un perete folosind wheat paste (un amestec de făină, apă și zahăr). Stencil-urile sunt o machetă făcută acasă și decupată care este apoi „șpreiată” pe pereți. E mai rapid când vrei să nu te prindă poliția (râde). Din păcate, artă-artă găsești foarte rar pentru că sunt puține proiecte finanțate cum trebuie. De asta, 90% din pagină se axează pe mesaje scrise pe pereți. Un artist specializat la noi in paste up si stencil art este Ortaku.

Ortaku și astenia de primăvară. Acum în stencil.

Când te-ai apucat și de ce te-ai ținut de asta?

Povestea a început prin facultate când am văzut un tip care făcea poze în băile publice din Timișoara la chestiile scrise pe pereții de acolo. Eu deja făcusem câteva poze la street art-ul din Timișoara, dar țineam pentru mine. Încetul-cu-încetul am ajuns la 50-100 de poze și am decis să fac un album pe pagina personala de FB, doar pentru prieteni. În decursul anilor am făcut poze peste tot, prin toate orașele pe care le-am vizitat în țară, și am ajuns la 300 de pereți fotografiați. Adunându-se pozele, am primit multe sugestii de la prieteni să-mi fac o pagină, zicând că mai multă lume ar trebui să vadă astea. N-am crezut c-o să prindă chestia asta, dar cam după patru ani de când am pagina am ajuns la 55502 like-uri azi la prânz.

Wow. Bravo! Păi și de ce lucrezi la corporație. Sau, mă rog, ai lucrat… până azi?

Lucrez de dinainte de a-mi crea pagina. Dar am continuat după ce am făcut chestia asta mișto pentru că… pam-pam, am nevoie de bani să mănânc. Și să mă îmbrac. (râsul ei colorat de fată din Banat trebuie re-menționat)

N-am băgat niciun ban în pagină din ce am făcut în corporație.

Consideram la început că o să am content pentru un an-un an jumătate, dacă postam zilnic. Dar în scurt timp de la lansare, după vreo lună, au început să vină din follower-i să-mi dea mesaje private pe pagina cu pozele făcute de ei, lucru care m-a bucurat pentru că știam că există în țară foarte multe mesaje murale și stencil-uri nedescoperite, sau ascunse, care merită promovate!

Zi-mi o povestioară inedită…

În urmă cu vreo 2 ani am primit un mesaj pe pagină de la Dan Perjovschi, un artist pe care eu îl admiram de mult timp. Am crezut că face cineva un prank, inițial. Mă abordase cu o mențiune că un stencil postat nu era al lui, dar ideea și conceptul erau ale lui, deci n-ar fi trebuit să-i dau credit celui care-mi dăduse poza și se semna ca autor al acelei lucrări. Bine, omul a fost foarte diplomat. Printre altele m-a felicitat pentru pagină. A zis că dețin o veritabilă arhivă națională a pereților scriși din România și că ar trebui să scot un album, sau ceva, și că am susținerea lui în cazul în care-mi doresc asta.

Cum te-a ajutat munca la corporație în chestia asta…

Deocamdată ideea cu albumul mă încântă, dar nu am avut practic timp să mă ocup de el. Îmi dau seama că e o muncă destul de intensă pe care ar trebui să o depun, de la căutare de fonduri, sponsori, editură, și acordurile artiștilor… E nebunie. Pe de altă parte am putut să postez din corporație poze zilnice pe FB și pe Instagram.

Că veni vorba, pe Insta am 1500 de follower-i. Câteodată, la anumite postări iau mai multe like-uri pe Instagram decât pe Facebook. Fiecare rețea de socializare cu algoritmele sale.

Ca planuri, nu prea am… dacă apare ceva important, cum a  fost Insta-ul pe care l-am lansat acum un an, sigur nu am să refuz. Nu îmi mănâncă mult timp ceea ce fac, cam 10-15 mintue pe zi pentru postare și răspunsuri la mesaje. Acum cel mai mult îmi ia să verific dacă o poză a mai fost postată, pentru că sunt peste 1000 de imagini unice în toată ”arhiva”.

Altfel, încerc să promovez festivalurile de street art, care și așa sunt puține, cum ar fi Sibiu International Street Art Festival. Sau artiști, dându-le share-uri, că ei au mai puține like-uri decât are pagina mea, deci îi ajut cu mare drag.

Zi-mi ceva de încheiere

Nu știu dacă e relevant, dar am văzut o poză scrisă cu un marker ”Pe pereți se scrie”, a avut un reach mic… 80 de like-uri, dar mi s-a părut distractiv să-mi văd ideea întoarsă. Nu știu, poate chiar înseamnă ceva treaba asta pentru cineva…

Deci, se scrie sau nu pe pereți?

Eda a părăsit munca la corporație, astăzi fiindu-i ultima zi. A spus că s-ar întoarce, dar a găsit un program de voluntariat peste hotare pe care îl consideră de nerefuzat.