Cine-i pupă pe Nirvana

Nu e cea mai mare noutate în lumea Rock-ului ca Nirvana a fost băgată în Rock’n’Roll Hall of Fame. S-a întâmplat luna asta, când se comemorează 20 de ani de la moartea lui Kurt Cobain. Îmi pare un loc meritat, care trebuia să vină mai devreme, dar acum 10 ani nu prea se putea că încă nu exista ”the Nirvana Legacy”, iar dacă poți să comemorezi un mare artist cu o cifră rotundă de la un anumit eveniment, de ce să n-o faci? Uite așa că s-a întâmplat.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc ci despre cinismul, hilarul situației, ba chiar penibilul împuțit al includerii în aceeași ceremonie a celor de la Kiss. Și n-ai zice că ar fi forțați de o cifră rotundă, că anul trecut machiații or împlinit 40 de la înființare. Și de ce zic penibil? Uite, în ochii mei, Kiss și Nirvana sunt două chestii total opuse. Nirvana a apărut ca răspuns la ”Hair Metal”-ul practicat de Kiss și alții ca ei. Genul ăsta de ”vreau să fiu brutal, dar cânt uuuu baby la fiecare vers” de Hair Metal. Cu alte cuvinte, într-un mod ciudat, dacă nu erau Kiss care să promoveze cultul rocker-ului idolatrizat, care acceptă că este cu 20 de clase peste cel care stă și-l aplaudă, nu ar fi apărut nici gălăgioșii de la Nirvana, care, prin muzica lor sunt de 20 de ori mai brutali decât Kiss… Care au cele două ”s”-uri din nume in forma sâ-ului de la Schutzstaffel. Asta ar trebui să spună multe despre originalitatea lor. De exemplu, eu copil fiind, când auzeam melodia pop ”I was made for loving you baby” de la Kiss, eram ferm convins că o cântă o formație care vor să-i imite pe Boney M.

Știu că ăla din dreapta n-a murit, dar serios, de-o dată cu Nirvana?!? Mușca-ți-ai limba!

Pe urmă, de partea ai’laltă e Nirvana. Țiu minte și amu când i-am ascultat prima dată. Tata-și luase un dubluradiocasetofon cu CD Daewoo, iar printre primele discuri cumpărate era un best of Nirvana (clandestin, cum circulau în România pe atunci). Cred că eram într-a cincea, deci un 1999, probabil. Prima melodie: miroase a spirit tânăr. M-a marcat pe viață. Atunci am zis, în sinea mea: asta-i muzica pe care vreau să o ascult de acum în colo. Apoi am crescut și am înțeles cum a apărut rock-ul anilor 90 și cine au fost vectorii acestuia. Și de ce îmi plăceau. Și, probabil că din cauză că ăștia erau diametral opuși celor de la Kiss nu am reușit să-i suport, pe ăia de la Kiss. Dar de ce sunt așa de pornit pe vopsiții ăia? Simplu: ei ar fi putut să facă muzica pe care o făcuse Cobain, și n-au făcut-o. Nici Poision, nici Motley Crue, nici Bon Jovi, nici Van Halen, nici Alice Cooper. Ce au ăștia toți în comun? Sunt americani și li s-a băgat în cap că pentru a-și vinde produsul, trebuie să se fardeze și să-și aranjeze nu-știu-cum părul. Nu pot cu voi. Granted, Eddie van Halen este un chitarist demnțial, iar Tommy Lee unul dintre cei mai tari toboșari metaliști ever. Iar Twisted Sister, ăla, are marele merit că a câștigat lupta împotriva preconcepțiilor asupra metal-ului. Nu le neg reușitele, ci le zic atât: nu am să dau bani pe biletele voastre sau pe cd-urile voastre. Vă ascult atâta vreme cât nu mă deranjați, și vă voi arăta mereu cu degetul pentru că ați ținut formații gen Metallica în anonimat în toți anii 80.

Ah, și trebuie neapărat să spun că am fost mega impresionat de ”inducting speech”, lung și la obiect.

Autor: ispaul

Eu scriu pe blog Vezi toate articolele lui ispaul