La cine? Sunt convins ca mai bine de jumătate dintre cei care citesc articolul acesta nu știu cine-i Violetta, iar cei care știu, sunt șanse mari să știe de la mine. Mă rog, Violetta este varianta Hannah Montana din America Latină – un fel de telenovela argentiniană a cărui public este, în maaaare proporție, compus din fete cu vârsta între 7 și 14 ani. Telenovela are drept protagoniști, cred, opt prieteni, care au filmat 230 (wow) de episoade pe parcursul a 3 sezoane. Iar acum vine și partea de marketing, Violetta (care e și numele personajului principal), are și multe elemente muzicale, precum și melodii originale, drept care s-a făcut și acest ”band”, pe modelul ”Rebelde”, și au plecat într-un turneu mondial, aterizând și pe Otopeni.
Concertul trebuia, inițial, să aibă loc pe Arena Națională, dar dat fiind faptul că fotbalul are întâietate față de siguranța și fericirea unor copii, organizatorii au preferat să nu plătească schimbatul gazonului și să mute spectacolul în Piața Constituției. Acum, tehnic vorbind, sunt de părere că un show în Piața Constituției, din punct de vedere al sonorizării și evacuării publicului, va fi oricând mai bun decât pe Arenă. Plus că este mai în centru, deci acces facil de la mijloacele esențiale de transport. Însă, bineînțeles că m-am lovit și de treaba românească: dată fiind mutarea, a trebuit să stau la o coadă de 20 de minute pentru ca niște voluntari să îmi dea relocarea scaunelor. N-ar fi fost o problemă dacă nu trebuiau să caute locurile pe niște hârtii printate în copie unică. Aparent două laptopuri și ctr+f costă prea mult pentru niște organizatori ai căror prețuri la bilete variau de la 130 la… atenție, 2145 (nu, nu e ora Champions League), douămiiunasutăpatruzecișicincilei. Prețul nu include transport. Mă rog, poate sunt eu prea pretențios.
Acuma, cred că vine și evidenta întrebare: dar ce am căutat eu acolo? În contextul în care în paralel se desfășoară festivalul Enescu, vine Balcanic Fest, duminică va băga Mos Def moca în Izvor, de ce la Violetta? Poi e simplu, am și eu o finuță pe care nu am cum să o refuz, mai ales în condițiile în care ne vedem foarte rar.
Hai, refuzați-o voi pe fetița asta…
Mă rog, ne-am relocat. La băuturi și token-e n-a fost coadă, și unde era, se mișca repede. Ne-am așezat pe scaune cu 3 minute înainte să înceapă spectacolul. Bineînțeles că era altcineva pe locurile noastre, o doamnă cu trei fete care își făcuse și ea, la rândul ei, relocarea, numai că scaunele ei erau ocupate de niște alții care, după față, nu prea știu ce-i aia bun simț, citit direcții la intrare, ascultat explicații pertinente. Așadar, am decis să-mi împart scaunul cu finuța mea, iar doamna să-l împartă cu una dintre fete, că până și gibonii se-nțeleg între ei. Apoi, trebuie neapărat să spun că timpanu-mi nu a fost mai încercat în umila lui existență atât de tare precum a fost la momentul apariției idolilor celor 20.000 de fetițe din Piața Constituției. Wow, cât zbierăt! La fix un minut după ce toată lumea a țipat, fetele de lângă mine s-au ridicat în picioare de fericire, vrând probabil să danseze, cum de altfel este normal. Nu însă și pentru băbăciunea tristă care stătea cu două rânduri mai în spate și care a urlat la domnișoara de lângă mine să se așeze, ca nu se vede de ea. Vă zic că eu, stând pe scaun cu spatele drept, eram cât fetița blondină de înalt. Însă băbăciunea spurcată a înțeles să-i interpreteze ochii nedumeriți ai fetei punând mâna pe ea și trăgând de ea să se așeze în timp ce urla la ea ”stai jos, n-auzi?”. Bineînțeles că fata s-a speriat și a început să plângă, iar dorința mea de a o încărca cu pumni pe femeia aceea a fost uriașă. Noroc că-mi cunosc prioritățile și pot pricepe cum unii oameni sunt psihopați (adică au lipsă totală de empatie). Ca să termin povestea, mama fetei stătea trei rânduri mai în spate, și s-a activat imediat, a venit să-și ia fata în brațe după care a îndemnat-o să facă ce vrea ea, să se distreze, că doar e concertul ei și nu al altora.
Și că vorbim de lipsă de empatie, mi s-a demonstrat încă o dată, dacă era cazul, că copii sunt super empatici. La un moment dat, de exemplu, Leon (iubitul Violettei) – da, chiar am scris asta – a invitat întreg publicul să se ridice în picioare și să sară la refren. Copii erau sceptici la început, însă s-au conformat. Imediat cum s-a termina melodia, toată lumea s-a așezat înapoi pe scaune, sau au redat vizibilitatea celor din spate. Sunt convins că vreme de o melodie, baba aia a turbat de furie.
Dar să vorbim și despre muzică și șou, nu numai despre oameni oribili. Am fost și eu la câteva spectacole organizate la viața mea, însă vă zic sincer că actorie mai proastă decât în show-ul ăsta nu mi-a fost dat să văd. Parcă se scremeau actorii să intre în personaj, iar lipsa lor de cunoștințe în limba engleza le-a dat o aură autistă. Muzica, în schimb, nu a fost tocmai proastă, și vorbesc serios când spun asta. Dar eu am făcut și afirmația că ”nu m-am simțit prost la Hanul Drumețului”, deci ce așteptări să aveți de la mine? Scena era măricică, cu diverse intrări și uși mobile, iar sunetul a fost impecabil, deși nu foarte tare, ca să protejeze auzul celor mici. La fel pot spune și despre lumini, n-au fost supărătoare și se vedea clar că organizatorii s-au gândit la public.
Cât despre Violetta Live (că așa înțeleg că se chema formația), s-au descurcat. Maaai mult sau mai puțin. Leon (din nou fac referire la el), a cântat cel mai mult live, ieșind la un moment dat chiar cu acustica după el. Partea bună este că toate compozițiile erau originale (spre deosebire de mizeriile alea de la ”Glee”), cu excepția variantei ”Let it go” în spaniolă; originalitate care a prins publicului. Christine (finuța mea) știa toate melodiile pe de rost, alături și de povestea fiecăreia. Formația care i-a acompaniat din punct de vedere instrumental se pare că a cam cântat live – undeva în fundal, Roger Waters style – și aveau și o basistă ce ”pălea” un instrument cu 5 corzi. Dintre toate melodiile, una mi-a rămas întipărită în minte, și chiar recomand să-i dați un play că n-o să vă spargă timpanul.
Bine, m-ați prins, mi-a plăcut și datorită ținutelor Violettei și prietenelor ei.
Apoi, pe-nserate, am întors capul către public și am fost uimit să văd cum toți părinții aveau fețele luminate. Bineînțeles, de la ecranul smarphone-ului pe a cărui baterie au avut cu siguranță grijă să o alimenteze înaintea evenimentului. Spectacolul s-a terminat cu ceva aplauze și vreo două plânsete, însă fericirea de pe fețele copiilor era debordantă, iar apoi înțelegi de ce ai da 3-400 de lei pentru un bilet care, cumva, reprezintă îndeplinirea visului unui copil. Pentru că merită, chiar dacă e marketing.
IsPaul zice 