Gabriel Garcia Marquez și Marian Godină sunt amândoi scriitori. Primul a fost de meserie scriitor, celălalt e de meserie polițist. Să-i compari pe cei doi pare din start a fi ”mere cu pere”. Dar oare nu sunt fructe amândouă?

Și reacțiile sunt la fel de diferite. Unii când află că-l citesc pe Marquez fie tac, fie aplaudă, dar nu prea sunt vocali. Evident, e greu să fii vocal când ori n-ai citit Marquez, ori n-ai înțeles. Și există și excepția, oamenii care-l citesc, îl înțeleg și sunt în stare să-l critice (n.b. a critica nu înseamnă ceva rău), iar durerea este că fix aceștia întorc foaia când vine vorba de Godină. Că de ce aș citi așa ceva? Ce valoare literară are Godină? Cum poate el să fie vândut drept scriitor când el doar însumează în print niște postări pe facebook? Și mulți dintre cei care tac când vine vorba de Marquez aplaudă la Godină, pentru că pe el îl știu, de Marquez doar au auzit… sper.

Și da, în becisnicia mea, până mai acum vreo câteva luni credeam că Marquez este european. Dar de Godină știam că e brașovean. Până alaltăieri nu puteam să-l critic pe Marquez pentru că nu citisem nimic de el, dar acum am terminat Generalul în Labirintul Său. Până azi nu puteam să-l critic nici pe Godină, pentru că în afara a vreo două povești de pe facebook, nu citisem nimic scris de el. Dar acum pot, și îi pun unul lângă altul prin prisma celor două cărți, pentru că amândouă pentru mine sunt de patru stele (din cinci). Și pe amândoi îi văd ca material de studiu în liceu. Unul pentru importanța istorică și literară, altul pentru contemporaneitate și importanța socială.

Marquez are o tehnică de scris extraordinară. E în stare să nu creeze nici un personaj în afara celui principal, doar să le numească, și să contureze totul în jurul acțiunii. În Generalul, Marquez nu îl dă decât pe Bolivar la înaintare, restul fiind în derizoriu. Narațiunea pare haotică, fix ca un labirint, dar care are sensul ei, motivul ei de a fi așa, asemenea labirintului haotic creat cu un anume scop. Răsfiratele dialoguri sunt parcă mai mult puncte de suspensie în narațiune și momente în care ni se amintește că oamenii aceia chiar au existat. Cu toate astea, Marquez nu-ți trezește niciun sentiment ingenuu față de Bolivar, dar îți prezintă o altă față a lui, pentru care a depus o muncă titanică în cercetare, creându-ți-se parcă părerea că povestea este 100% ficțiune.

Ficțiune zici, a?
Ficțiune zici, a?

Godină are o tehnică simplă de scris. Este foarte cursiv, creează cu plăcere personaje pe care le pune în situații reale, personaje multe de care te atașezi sentimental imediat. În Flash-uri din Sens Opus, personajul principal este Godină, deși anumite anecdote nu îl au pe el inclus în poveste într-un mod evident. Deși este o colecție de istorisiri scurte, cartea pare să aibă un început, un cuprins și o încheiere destul de clară, ușoarele inadvertențe temporale fiind acceptabile. Dar ce dă plus-valoare cărții ăsteia este poziția din care Godină o scrie, aceea de polițist, lucru care legitimează istorisirile creând senzația că narațiunea este 100% reală.

Zic doar o dată de ele în carte, dar e un titlu bun, nu?
Zic doar o dată de flash-uri în carte, dar e un titlu bun, nu?

În fapt, cele două lucrări au fiecare valoarea lor. Dacă una îți arată că și cei mari dau greș, cealaltă îți arată că și cei mici pot fi mari. Dacă Marquez este pentru cei care au răbdare și exercițiul lecturii, Godină este pentru cei care vor acest exercițiu și-și vor fi dobândit răbdarea numai în urma lecturării sistematice. Nu poți să-l recomanzi pe Marquez oricui, pentru că îl irosești, dar celui căruia îi poți da Godină îi vei putea da, după timp, și Marquez.

Râdeam de cei care citesc Suge-o, Ramona! la un moment dat. Bă, măcar citesc. Nu e vina lui Ciobanu că asta scrie (ba este, evident), dar blog-ul acela printat are, la rându-i, valoare literară incontestabilă. Trebuie să ai și un punct de plecare, ceva cu care să fii agățat să intri într-o librărie. Și dacă tot ai intrat să-l iei pe Godină, ia-l și pe Marquez, că poate-poate.

P.S. Sper doar ca cei care au citit-o pe Ramona știu acum că se pune virgulă între urare și numele propriu. Exemplu ”La mulți ani, IsPaul!”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s