Zilele, lunile și anii ăștia sunt definiți în democrație de candidați anti-sistem, de candidați care nu sunt din sistem, de candidați care vor să schimbe sistemul și de votanți care îi cred. Dar ce este acest ”sistem”?
Personal mi s-a luat de acest cuvânt. De la prima alegere a lui Donald Trump, unde toată lumea l-a votat pentru că e ”anti-sistem”, anti-establishment sau cum s-a mai numit el, ajungând la putere și comportându-se exact ca sistemul, până la alegerile anulate din 2024 unde au ajuns în finală doi candidați pe care electoratul îi vedeau drept anti-sistem, toată lumea se luptă cu această himeră.
Sistemul politic, respectiv alianțele electorale și politice are guvernează în România și în celelalte state democratice nu va putea fi schimbat. Schimbarea lui înseamnă schimbarea regimului democratic cu altceva. Alternativele la regimul democratic sunt, aproape invariabil, non-democratice. Cine vrea să renunțe la partide, la reprezentarea electoratului prin aleși, în general duce discuția într-o direcție autoritară, unde puterea se concentrează electoralist în mâinile câtorva oameni, fără mecanisme de corecție, de balansare și tragere la răspundere.
Sistemul social se referă la modul în care societatea tinde să promoveze anumiți oameni în funcții publice. În România, majoritatea celor care sunt promovați în funcții publice, sau care își fac loc pentru promovare vin din categoria ”combinatorilor”. Minoritatea celor promovați sunt cei competenți care reușesc să administreze eficient până la punctul în care trebuie să comunice rezultatele muncii cu majoritatea combinatorilor, moment în care se pierde eficiența, aceștia trebuind să se asocieze aproape invariabil cu ”combinatorii”.
Sistemul educațional românesc are niște carențe uriașe și electoratul are tendința să voteze oameni care nu au pregătirea în sistemul educațional românesc. De câte ori ne uităm cu jind la cineva care a absolvit facultăți străine și suntem pregătiți să-i votăm în fața celor care s-au chinuit cu bacalaureatul în România. Sistemul educațional românesc trebuie îndreptat până la punctul în care să nu mai facem asemenea diferențe și să nu-i hulim pe cei care l-au absolvit. Ba chiar să-i apreciem pe cei care au trecut prin el și au răzbit.
Sistemul economic românesc este cel mai dificil lucru de definit. Totuși există o categorie aparte de actori din economia românească ce se confundă cu acel ”sistemul”. Vorbim despre companiile de stat, sau companiile private abonate la contracte cu statul. De fiecare dată când o administrație publică trebuie să facă ceva pentru cetățeni, în general infrastructură, renovări sau achiziții, va trebui să apeleze la sistemul economic românesc. Atunci răsar câțiva, adesea aceiași câțiva, care câștigă contractele. Uneori sunt competenți în ceea ce fac, vezi cazul Umbrărescu, alteori scopul este îmbogățirea fără livrarea efectivă a plusvalorii cu care se laudă economia privată.
Sistemul serviciilor este cel mai ușor de definit dintre ele, însă ne vine cel mai greu să arătăm cu degetul membrii săi. Celebra vorbă a lui Emil Constantinescu de la sfârșitul mandatului său ”M-a învins sistemul” se referea fix la sistemul serviciilor de informații românești. Să fii Președintele României și să fii dărâmat de instituțiile pe care indirect le conduci este o rușine, din punctul meu de vedere. Însă serviciile românești au o mare problemă: ele își întind pânza în toate sistemele menționate mai sus, acționând adesea ca un liant și nu ca un garant al securității. În general electoratului românesc nu îi vine să voteze cu un fost om al serviciilor, și, cu toate astea, se vede nevoit să o facă. Fie că vorbim de Băsescu, Ponta sau Călin Georgescu, invariabil ni se pun în față numai asemenea oameni, și trebuie să îl alegem pe cel care pare cel mai puțin ”sistemic”.
”Sistemul” nu este ceva concret, ci, la nivel abstract, este modul de funcționare și exercitare a puterii în România. Este modul de acces la putere în România. Într-o foarte bună măsură, sistemul este România. De ce nu avem candidați din domeniul privat, dintre angajații care lucrează onest la angajator de ani de zile și totuși știu ce fac? Asta pentru că ”așa e sistemul”. Știu eu cum sunt: trebuie să lucrez opt ore pe zi, am un copil de 3 ani, o familie, o pisică, două credite la bancă, cărți în bibliotecă ce se uită la mine că nu le citesc și o dorință să fac bine pentru România. Când? Cu ce bani? Deși am oameni care cred în mine, și aceștia au timp și finanțe limitate cu care m-ar putea susține, deci singurul mecanism ar fi să mă înscriu într-un partid. Conform definiției, ar trebui să fac parte din sistem. Or electoratul nu caută așa ceva. Catch-22, varianta românească.
Și când apare câte unul care nu e parte din sistem, ori se luptă cu himerele și nu reușește, vezi cazul lui Valeriu Nicolae care n-a intrat în Parlament la o distanță de câteva voturi ca independent, ori ajunge acolo și nu face față, pentru că nu e din sistem și nu știe cu combinațiile.
Singurul mod prin care putem avea candidați care nu sunt din sistem este prin reformarea accesului la putere. De ce nu poate unul ca mine să candideze independent? Pentru că are nevoie de bani, timp și voluntari să strângă 200.000 de semnături. De ce nu poate unul ca tine să ajungă primar în localitatea sa? Pentru că trebuie să se lupte cu combinatorii locali care își ceartă direct cetățenii dacă nu ajung tot ei acolo. De ce nu poate unul ca Valeriu să ajungă parlamentar? Pentru că nu are reprezentanți în secții să-i numere voturile și nici pârghie de putere asupra AEP să i se accepte contestația la numărare.
Dar un lucru e cert: sistemul e atât de puternic pe cât îl susținem noi, voit sau nevoit.
Paul Ispas - IsPaul.ro 