Nuci de Hunedoara

IsPaul la Hunedoara

Mă uit la mâinile mele şi nu prea îmi vine să cred. Sunt negru de nuci. M-am comportat ca un copil, am dat de nuci care abia s-au făcut dar sunt înca în coaja aia verde a lor care iţi face mâna să pară că e plină de ştiu eu ce dejecţii atipice. Mă rog, ideea este că am fost în Hunedoara iar acum sunt pe maşină de mă întorc către Braşov.

Am stat în Prăvăleni la nişte unii, localitatea fiind un sat uitat de lume de ţară şi de Garda financiară. Şoferul acum goneşte buburuza şi Guess Who îşi face rondul la boxe. Am plecat din oraşul Hunedoara care mi-a lăsat o imagine deprimantă de hale şi construcţii în paragină, distruse sau obosite de vreme, neutilizate şi nenorocite de buruieni. Dar din câte vedeţi şi în imaginea facilitată de aparatul neperformant de digital, are un castel deosebit. Era visul meu să văd construcţia cu pricina, şi iată că s-a îndeplinit. Este de o superbitate inimaginabilă şi pot spune că am avut privilegiul să îl văd în prima fază a renovărilor, adică atunci când toate prostiile din gips puse de cetăţenii venerabili ai oraşului cu pricina în urmă cu 10 ani au fost date jos, deci era gol-goluţ de artificii arhitecturale. Lume destulă însă mult mai puţină decât într-o zi normală la Bran.

Am văzut ceea ce a însemnat puterea lui Iancu de Hunedoara în Transilvania şi ce a reuşit el în câţiva ani să execute. Este exact ca în poze şi prezintă mult mai multă fascinaţie în momentul în care intrii în câte o încăpere şi e un nene care cântă fie la xylophon fie la chitară fie la mmia ştiu eu ce câte un motiv medieval. Merită văzut măcar o dată pentru că specialiştii spun că ar fi probabil cel mai bine prezervat castel medieval de prin părţile astea ale lumii. De apreciat!

Romani la HunedoaraDar nu este de apreciat faptul că românii se manifestă peste tot. Am descoperit nişte vestigii antice prezentate în poza din stânga, se pare că aparţin lu’ Nelu a lu Măria încă de dinainte să se ia. Mai apare pe fundal unul a lu’ Rareş din Cuca şi pe lângă este o inimioară precedată de Andrei + Vasilica şi un =. Aceste urme de civilizaţie sunt pretinse ca datând din zilele noastre, autorii în continuare anonimi.

Am trecut şi prin Ţebea, loc în care era câtamai manifestaţia, iar nenea poliţaiul pe care l-am întrebat ce se petrece ne-a dat un răspuns genial: „este întâlnirea moţilor şi a lu’ Băsescu cu istoria”. Rămâne de văzut la teveu ce a mai zis Vadim-Geoană şi grupul PeNeLe care erau şi ei prezenţi la manifestarea ce a adus mai bine de 2000 de maşini parcate pe peste tot prin săraca comună.

Este prima dată când mă aflu în zonele astea şi într-adevăr sunt geniale. Nu geniale din latura de „ooooooăăăăă!” ci din latura de „ete că orinde ai fi şi orcât de unguresc ar fi castelul sau oricât de europeni s-ar vrea unii, tot în România eşti”, însă manifestările „Româneşti” sunt un pic diferite faţă de ale altora. Adica p’acilea (poate că ştiţi dar eu tot vă mai zic) se vorbeşte cea mai stricată ardelenească cu perfectul simplu oltenesc. Şoferii sunt deosebit de ciudaţi, drumurile anapoda de nu îţi dai seama în nici un moment unde te afli, iar porumbul se culege acum, la miez de septembrie. Nu am văzut pe nimeni să cultive struguri deşi zona este ideală pentru aşa ceva.

Mă rog, şmecheria este că acum tre’ să vă lasca să-mi mănânc ciocolata în linişte, iar mai apoi voi purcede către un alt colţ al lumii, în praful Bărăganului, la bunici pentru a-i ajuta la cules de vie (iarăşi nu pot să înţeleg via la câmpie, dar mă rog…). Şi poate reuşesc şi eu să-mi şterg mâzga asta de nuci de pe mână cu ceva, poate mă sfătuiţi voi.

Niu peigi

Pentru cei care au simţul observării nu tocmai dezvoltat, am mai băgat o pagină care se cheamă „Scrieri” şi este in stânga sus, lângă unde scrie „Acasă”. Sper să vă placă povestioara, voi pune pe cât posibil zilnic câte un capitolaş. Citire plăcută.

Am întâlnit şi români talentaţi

Nu vreau să zic că suntem o naţie de anti talente, dar cele mai mari talente ale noastre sunt la un nivel acceptabil în comparaţie cu cele ale altor naţii, sau poate este doar manipularea în masă care vorbeşte din mine…?

Mă rog, ăsta e un cu totul alt subiect, pe care poate îl voi dezbate în viitor. 

Vă propun să daţi un click aici şi să vedeţi cu adevărat ce înseamnă a fi ciumeg în ale desenatului. Poate nu e cel mai bun desen al lui nenea-băiatul-copilul cu pricina, dar are o valoare sentimantală pentru mine, prezentând într-un mod inedit Braşovul, şi anume o Catedrală Catolică ce adesea este trecută cu vederea, dar care văzută din unghiul descoperit şi de artist este cu totul altceva. 

Durează desenul destul de mult, aşa că puteţi schipui, dar dacă vreţi a vedea cum se face cu adevărat aşa ceva, priviţi tot cap coadă.

Târgujiu şi lanţurile infinitului

Lanturile infinitului Aşa ar arăta „Lanţurile Infinitului” în varianta gării târg-jiene. Dap, am fost în Târgu Jiu. M-am dus acolo cu scopuri pseudo-constructive, respectiv pentru Olimpiadele Comunicării. Ce a trebuit să facem: să adunăm nişte chestionare pentru a verifica felul în care tineretul târgjian vede viaţa sportivă. Eu trebuia doar să mă duc pe la 3 licee să culeg ceea ce aveau să fie 140 de chestionare. 

Plecăm de cu seară (specific că un prieten şi printre altele şi coleg de al meu de facultate, om care nu avea nici o treabă cu Olimpadele lui Comunicare a voit să mă acompanieze – pe numele lui de cod Cosmin). De cu seară înseamnă tren la 23.45 din Gara de Norod. Tipic, bilete, Mec, cola, banane, suit în tren şi hai la drum. În tren, mă hotărăsc să mănânc, şi cum nu este frumos să mănânci în compartiment, ne hotărân să ieşim pe hol pentru a nu împuţi cu miros de cartofi prăjiţi toat sectorul feroviar. Pe hol, 2 exemplare a etniei ce populează puternic zona sudului, de vârste cuprinse între 14 şi 16 ani se apucă a striga şi înjura reciproc, până când exemplarul care se vrea mascul a scos legătura de chei şi a început să modeleze figura exemplarului feminin. 

În compartiment, eu, cosmin, unu şi încă două. Una dintre cele două era concepută pentru a ne aduce aminte că am fost copii (elemente legate de salivă sunt încadrate în acest aspect). Domnişoara cu pricina a adormit şi negăsindu-şi locul a ales cele mai „potrivite” poziţii pentru delectarea pupilei noastre dilatate. 

Somn, poziţii aiurea, iarăşi somn, Craiova. Se schimba naşii, iar eu dormeam lângă uşă. Vine proaspătul suit în tren năşic şi trage de uşă. Trei înjurături de-o dată mi-au sărit în minte, iar naşul mă întreabă dacă s-au văzut biletele, zic că da, apoi dacă s-a mai urcat cineva, zic că nu, apoi dacă poate să vadă şi el biletele, mă bag să scot portofelul, înjurăturile continuând, zice că, s-au mai văzut biletele, aşa? şi pleacă. Zic mama ta de retard. 

Ajungem în Târgu Jiu, un oraş simpatic în mai multe feluri. Coborâm din tren, ne suim într-un taxiu şi cerem la prima benzinărie cu cafenea. Ne duce, ne aşezăm, îl scot pe gimmy, îl conectez la net, butonez, îi dau şi lu Cosmin şi mă duc până la baie. Crescut între ţărani fiind, am văzut pentru prima dată cea mai inovatoare forma igenică de acoperire a capacului de closet. Incredibil, apeşi pe un buton şi o pungă acoperă capacul… Uoooooăăăăăă!!!!

La ieşire din din incintă, văd un troleibuz Rocar cu burduf, de ăla de care erau pe vremea când mama mergea la facultate. Clar, ne dăm cu ala! Zis şi făcut, dăm să ieşim, a  început să plouă, şi a plouat aproape toată ziua, eu neavând umbrelă-geacă-ceva gros de luat pe mine, banuind că va fi cald. Te mai minte şi vremea. Ne-am suit în troleul cu pricina şi am ajuns înapoi la gară, loc unde am căutat să îmi las bagajul. Specific că era deja 7 dimineaţa. Nup, nu merge, nu era nimeni acolo. Cosmin s-a hotărât să doarmă, moment în care apare poza de faţă:Cosmin in gara tg jiu

Prietenul nostru a fost trezit cu o coadă de mătură sub scaun de cele 2 femei de serviciu care veniseră să cureţe… să cureţe ce, că nu cred că mai călcase nimeni de prea mult timp în acea sală de aşteptare, dar mă rog. 

Urmează partea incisivă: „Bă, Ispas, hai în parc la poarta sărutului”. Şi astfel a început aventura noastră culturală. Ne-am luat la pas până în dreptul parcului, loc unde am văzut şi atins celebra „poartă a sărutului”, de Brâncuşi. Defapt o chestie cu tendinţe de poartă, reprezentând nişte fese bineconturate aţintite către toate direcţile. Scuzaţi-mi gusturile. Masa tăcerii, râul Jiu au completat următorul sfert de oră. „Bă Ispas, hai la Muzeul de Artă!”. Bă, hai. Am trecut, în drum spre muzeul de artă pe lângă nişte dinozauri făcuţi din fier cu o acurateţe desăvârşită, exceptând faptul că… râdeau. Aveau dinţii albi, de lapte şi zâmbeau larg spre chiar a râde într-o formă statică. Aici a început experienţa noastră despre nevoile artistice ale târgjienilor. La muzeul de artă am dat de un nene scos din The Looney Tunes, respectiv acel mad scientist din stânga.mad scientist Nenea acesta avea nişte concepţii destul de ciudate legate de educaţie şi şcoală. Se lăuda cu 3 masterate şi 2 doctorate plus alte câteva licenţe şi lucrări, în timp ce bâjbâia câte ceva despre tablourile expuse. Două ore au trecut ascultându-l pe nenea. Mai mare dragul să te plictiseşti rău de tot. 

Am ieşit din muzeu cu gândul să bem o cafea. Ne-am dus undeva în parc unde văzusem o construcţie ce semnăna cu un turn. Iarăşi, nevoile artistice intră în discuţie, respectiv cele muzicale. Într-un peisaj medieval-pitoresc, un fel de bar-cafe aranjat a club de noapte cu muzică populară şi lumină de bordel. Era bine, că era aproape şi aveau priză lângă masă pentru Gimmy. Cosmin a adormit, din nou, o dată cu Gimmy în braţe şi o dată cu capul lungit pe canapea în timp ce Romica Puceanu îşi făcea datoria la 5.1. Alte o oră şi jumătate şi înca vo 3 mm precipitaţii. 

Ploaia mocănească nu ne-a împiedicat în schimb să ieşim iarăşi la troleibuz, să trecem pe lângă gară şi să mergem să culegem chestionarele cu pricina. Ne pierdem niţeluş, dar numai bine că vedem fast-food-ul „mama mia”. Mi-am luat un cheesburger, greţos şi plin de maioneză de am mancat 2 treimi şi mi-a ajuns. Apoi la curtea Colegiului Ecaterina Teodoroiu ne oprim, intrăm, întrebăm de chestionare, primim şi ieşim. Urmează Grupul Şcolar nr. 1. Aceeaşi poveste din partea noastră, rezultat diferit din partea lor. De ce ar fi ei mai breji şi mai buni decât oricare alt grup şcolar, nu? Care chestionare, a alea, poi nu e, că domn’ profesor, că consiliu profesoral, că una-alta. Din 90, am luat 27 de chestionare, bune şi alea. L.P.S (adica liceul cu program sportiv, pentru cei ce izbucnesc în sport). Repetăm scena, intrăm, secretara era la director în birou, se ocupa de tezele unice. Unele deschise, altele închise, se răsfoiau pe masa fostului fotbalist. Îi explicăm şi lui cine sântem şi ce vrem, iar nenea a început un monolog de 45 de minute, monolog semi-interesant, relevant în anumite perspecive şi chiar apreciabil ţinând cont că vine din partea unui fost fotbalist. Deh, fiecare slujbă cu problemele ei. 

Plecăm de la LPS şi mergem către gară, momente în care am văzut C.N. Tudor Vladimirescu, un liceu cu aere de Peleş, am văzut un centru de day-care, îi zicea „Devi Land”, noi i-am fi zis „DeviL and”, am verificat sus şi piaţa, de unde am cumpărat o pereche de căşti pentru ca Gimmy să ne furnizeze auditiv pe amândoi, cu 1.8 lei în condiţiile în care ele costau 2 lei, am admirat clostele şi bideurile expuse pe trotuar de comercianţii de porţelanuri şi electrocasnice. După care ne-am postat la 300 de metri de gară, admirând arhitectura neo-brâncuşiană cu elemente radio. Într-adevăr gara din Târgu Jiu arată ca un radio, are geamuri de fese ce aduc cu fesele porţii sărutului şi are multe astfel de geamuri. Printre alte lucruri ce prezintă nevoile artistice aş mai număra cele câteva prispe de la bloc, graf-ul cu marker-ul din gară ce zicea „Nirvana”, trotuarele cu modele şi probabil că mai sunt, dar nu mi le mai aduc aminte. 

Iată cum vizita în circumscripţia (pentru că ăsta este termenul corect, colegiu fiind unul forţat) lui Victor Ponta ne-a readus cu picioarele pe pămând din punctul de vedere al nevoii artistice. Ne-am dus acolo pentru a face un foraj de părere nedându-ne seama că defapt opinia noastră a fost cea forată în unul dintre cele mai importante aporturi ale noastre pentru Olimpiadele lui Comunicare. 

În aşteptarea trenului, o căţea cu 3 picioare funcţionale fugărea un căţel întreg şi mai mare decât ea. Lanţurile infinitului expuse la început de articol arată întâmpinarea artistică încă de la sosirea în gară iar coteţul cu manele de la marginea gării băga cele mai proaste refrene de muzică pe care şi le poate imagina cineva. Returnarea către Bucureşti a prezentat mult somn şi încă un poliţist cu puteri tămăduitoare, poliţist ce a pus mâna pe un nene ce se târa pe jos, iar acesta dim urmă s-a ridicat şi a putut să meargă. Minunile se întâmplă în fiecare zi, trebuie doar să fii atent!

În continuare v-aş pune un episod din seria Paul nu-l lasă pe Gaciu să doarmă, dar formatul în care se regăseşte video-ul nu este acceptat de wordpress. Ne cerem scuze pentru nevoia artistică creată.

Cultura în Bucureşti

De doi amărâţi de ani cutreier metropola mioritică în scopul studiului şi dezvoltării individuale. Cu alte cuvinte, beau, chefuiesc şi mă trezesc din mahmureli în Bucureşti. Şi totuşi, oare exagerez spunând ca nu fac ce am menţionat în prima propoziţie? Eu aş spune că da. Bucureştiul, de rahat cum este el şi cum 90% dintre „provinciali” sunt speriaţi de ideea de metropolă sau metrou, totuşi are nişte părţi bune. Mereu am spus asta şi mereu o voi spune: în Bucureşti numai campionii mondiali la ignoranţă nu se culturalizează. 

Eu sunt de origine din, cum ar fi geografic, „inima ţării”. V-aţi prins, din Braşov. Oricât de meseriaş ar fi oraşul ăla, singurul element extraordinar de cultură pe care îl are este Cerbul de Aur, împreună cu alte câteva mici alte tentative de festivaluri şi semi-evenimente. Totuşi, în Bucureşti poţi să mergi la TNB şi să-l vezi pe Rebengiuc într-un monolog. Tot în Bucureşti poţi participa aproape săptămânal la câte o lansare de carte. Tot în Bucureşti te plimbi pe stradă şi vezi postere cu variate viitoare concerte, în perioada asta poţi vorbi de Anathema, AcDc (mult aşteptaţii şi prea râvniţii), Tarja Trunen, Depeche Mode, Santana, Madonna şi… Blaxy Girls? Hei, nu am spus că este perfect sistemul în Bucureşti, mai apare şi câte un proiect de-al lui Ioniţă.

Până la urmă, ce vreau să zic este că dacă nu ar trebui sa mănânc, să beau, să fumez, şi să-mi plătesc căminul, cred că aş avea bani să merg la jumătate dintre evenimentele la care chiar aş vrea să merg. Dacă vă gândiţi la ce mă gândesc şi eu, cred ca la Blaxy Girls aş intra moca, dacă nu vă gândiţi la nimic, atunci lasaţi-o aşa sau lăsaţi un comment ;).

Culturalizarea a fost oarecum explicată, cum imi place mie cel mai mult, prin exemple, adica exemplificată mai mult decât explicată. Totuşi rămâne încă o componentă, cea a şcolii. Este trist totuşi că nici cea mai mare şi mai veche şi mai importantă Universitate din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic (care este defapt un alt mod de a spune „p’aici” după cum a explicat Teo de la Deko) nu se încadrează în top 300 (nu Capital, ci al universităţilor din lume). Cam îţi ridici nişte semne de întrebare. Şi totuşi, lăsând la o parte rahaturile pe care ţi le bagă cu forţa profu în timpul sesiunii în cap, adesea ai ocazia să participi la o conferinţă sau un seminar deschis cu un prof ultra-mega-giga realizat care tot timpul ştie ce vorbeşte şi te învaţă într-o conferinţă d’aia oricât s-ar chinui un prof d’al nostru timp de un semestru.

Nu ştiu cum e în alte oraşe, dar cert este că dacă eşti a 2şpea şi vrei să înveţi şi să te culturalizezi, citeşte o carte şi vin-o-n ‘coa (da, trebuie să mai şi citeşti pentru asta, nu e suficient Bucureştiul, el doar poate să îţi recomande cărţile).

Încă o dată, nu-mi place Bucureştiul, dar iubesc cultura şi dacă Bucureştiul poate să imi ofere asta, atunci este mult prea bine 😉