După un meci interesant, bineînţeles, nu mă refer la campionatul intern, ci la Champions League (sau cum zicea un distins membru al „clanului” Becali: Şampions Lig, că vine din franţuzescul „chanson”) mă mănâncă sub păr a scrie un articol care vrea să candideze la un premiu pentru blog-uri la Olimpiadele lui Comunicare. Într-adevăr prefer să mă scarpin şi să scriu acel articol. Iată că tastele încep să se apese aproape singure şi vreau să vă prezint situaţia ca atare.
M-o sunat la un moment dat o prietenă cu care am avut contact într-un proiect naţional al cărui nume este la ora actuală semi-irelevant, deci opţiunea este să nu il menţionez. Îmi zice că dacă nu vreau sa particip şi io la aceste triade de „soci abilitate” (pentru cei care nu înţeleg, vedeţi articolul precedent din aceeaşi categorie, mi-e l…). Zic că da, şi cum am zis că da, zis şi făcut. Ne adunăm în câteva zile la Cafeneaua Actorilor să, cum zicea şi Preda (scriitoru, nu fotbalistul) „lingem o bere”. Ne-am pus pe muncă, un suc, o bere, o ţigară, o idee, prezidenţiale, Radu Duda, Băsescu, Antonescu, Geoana, Moldova, jos comuniştii şi implicit nimic constructiv o perioadă destul de lungă de timp. Ne năzare până la urmă a scrie câte ceva pe o pagină de Audi, dar d’ăla cel mai comun, de îl găseşti în orice librărie. Mă rog, am tras concluzie, am pus punct şi am mâncat o salată cu prea multă brânză, care până la urmă s-a dovedit a fi bună.
Brusc, mă uit la ceas, trebuia să fi plecat din cafenea de 20 de minute ca să ajung în Gara de Norod pentru că îmi pusese mama pachet la tren (v-aţi prins, era duminică, iar relevanţa este ca atunci metrourile nu prea circulă în mod conform). Bani de taxi nu mai erau că a fost scumpă salata, totuşi am riscat şi m-am suit în metrou, a venit repede. Schimp la Victoriei, vine ş’ăla repede, alerg de bezmetic prin gara, slalom uriaş printre alţii ca mine care mergeau să-şi culeagă pacheţelul, ajung gâfâind în gară şi: Trenul are o întârziere de 50 minute, yeeeeeeeeeeeeeeeeee!!!!!!
Ne aşezăm la „mec” şi ne cheltuim ultimii bani pe un Lipton de lămâiţă. Atunci vine ideea, ce ar fi să ne râdem (iară apelez la Preda, dacă-mi place) şi să ne cheme ceva cu mec şi politică şi în loc de MC să fie Mk de la marketing şi… Şi iată că dacă şi dacă nu, ne cheamă MkPolis datorită ăsteia.
P’ormă am respectat regimul, cu o seară înainte de deadline ne-am adunat, unde alt undeva decât în regie, la un membru al echipei, să facem „brif-ul”. Ne-am conformat, dar iarăşi am respectat regimul şi nu îl terminaserăm. Nu-i nimic, se ocupă fetele echipei, că doar deh! L-au montat pe net, totu frumos. Pe mine începuse a mă căsăpi somnul şi drept urmare m-am vârât în pat. Ce relevanţă are? Poi m-a sunat Corina când intram în starea letargică pentru că fetele nu au trecut numele noastre lângă poze şi nu ştia săraca de care e cine. Nu eram sigu dacă ne schimbaserăm un membru al echipei sau nu, nu ştiam sigur numele tuturor, decât prenumele, dă-i şi descrie pozele şi ia-o pe ghici. Norocul chior (deşi nu sunt chior, fără ochelari nu am oricum mare randament, şi cum nu dorm cu ei pe nas…) le-am cam dibăcit.
Admişi, interviu mâine, ne strângem la Ghencia (ştiu că nu se scrie aşa, dar încerc şi io). Bueno, ocolesc juma’ de metropolă, că altă rută nu ştiu, ajung la capăt la 41 şi tocmai ce ieşeau steliştii de la meci. Ce fac? Purced cu tramvaiu mai departe, sau o trag pedestru? Aleg varianta a doua şi mă deplasez. Printre sutele de înjurături şi pumni aruncaţi pe lângă mine, ajung nevătămat la locul cu pricina. Ne punem pe poveşti, i se face rău, da rău de tot unei colege, se duce la spital, nu iese nimic, e mai rău, cheamă salvarea, îşi revine între timp, terminăm treaba, ne culcăm, ne trezeşte după 2 ore salvarea la 5 jumate dimineaţa urlând la interfon, s-a dus tot somnu. Nu mai detaliez că era să o coste pe cealaltă colegă contractul de chirie, prea multe amănunte neconstructive, cert e că ne-a trezit de dimineaţă proaspăta domnişoară de 58 de ani propietăreasă de la Bacău venită.
Ne pregătim să mergem, dar nici o grabă, mergem să bem cafeaua şi să mâncăm. Ca în România, la un restaurant cu specific tradiţional, comandăm, ne aduce de 2 ori mai mult decât trebuia, aşteptăm de 3 ori mai mult decât promis, plătim o sumă suspectă şi plecăm la datorie, către casa lui scânteie, sau cum i-o zice. Ajungem şi vedem o căruţă prea plină cu oameni serioşi. Asta e, dacă nu intrăm se cheamă ţeapă şi „thanks for playing”. Vine, cum era de aşteptat, şi ultimul coleg care şi el, la rândul lui, a bolit toată dimineaţa de nu putea să vină. Noroc cu punctualitatea reprezentativă a societăţii noastre, vo 2 ore jumate mai târziu am intrat în „zona crepusculară”. Tipic, trei neni distinşi alineaţi şi pregătiţi să desfiinţeze şi să dezaprobe orice avem de menţionat cu ajutorul corzilor vocale. Nu e bine, nu merge, nu se leagă, nu aveţi cum, e imposibil, nu v-aţi prea axat pe asta, nu se poate… Cam astea au fost cuvintele de bază ale discuţiei. Am ieşit consolaţi de un „da, este bine, staţi liniştiţi”, şi gândul meu dă o replică de care nu sunt tocmai mândru: „Dar cine se mai agită, dom’le?”. Ieşim şi suntem întrebaţi: „Cum a fost?” şi iarăşi creieru gandeşte fără mine şi gura o da pe Tourette’s pentru 4 secunde: „Ştiţi, un prieten de al meu avea o vorbă: nu poţi să faci din rahat bici şi să şi pocnească”. Câteva ore mai târziu mă întreabă un coleg de echipa, dar într-un mod atipic şi greu de exprima literaliceşte, cum de ne-am calificat. Ofuscat verific mail-ul, scuze, verific spam-ul şi văd ceva inedit. Deci da! Multă bătaie de cap şi Ponta la final.
Dap, eu acum nu mă încumet să recitesc balivernele şi aberările datorate orei târzii cu atât mai puţin să corectez, deci nu îmi cer scuze pentru că nu am pentru ce. Oricum, nu cred că am învăţat nimic din povestea asta şi dacă am învăţat cu siguranţă nu voi aplica şi dacă voi aplica, nu voi aplica în tocmai (şi exact aşa poate fi desfiinţat orice argument sau lucru învăţat la interviu :p)
Hai, să avem baftă la premiile pentru boguri!
IsPaul zice 