Neputinta – IsPaul zice

Mi-am pus o întrebare în dimineața asta: pentru cine plângi tu, neputinciosule?

Cum pentru cine plâng? Pentru ăia care au crezut și cred încă în bunătatea șefilor PSD. Pentru oamenii care nu au nicio vină că-s manipulați. Pentru cei care nu ies la vot. Pentru România și viitorul ei. Pentru opoziția asta de căcat care nu e în stare să se coaguleze. Pentru liderii în care am crezut și care au preferat să se retragă. Pentru liderii în care cred și care fac prea puține. Și mai important, plâng cum am plâns și pentru #colectv. Din neputință.

Nu, nu s-a întâmplat mare scofală aseară, în fapt. Doar scăparea de câteva dosare ale unor borfași. Pentru că nu e nimeni anchetat politic în România dacă nu încalcă legea, sau nu există suficiente suspiciuni că au încălcat legea. S-a văzut și se vede. Ei se pot apăra în instanțe, își pot da legi favorabile și noi nu putem face nimic. Suntem neputincioși, ca indivizi.

Și poate credeți că în colectiv facem ceva. Da, suntem vreo câteva sute de mii care cred asta. Poate două. Dar pe lângă ei, mai sunt alte multe milioane care nu cred că au puterea să schimbe ceva și își văd liniștit și pașnic de serviciul lor. Își plătesc taxele și impozitele ca orice bun cetățean, dar se simt la fel de neputincioși.

În 90, pe cei care au îndrăznit să creadă, i-au bătut minerii. Ați văzut ce bine a fost după… Acum cine să ne mai bată, că mineri nu mai sunt, minele sunt închise. Muncitori în fabrici n-ai de unde să mai aduci, că nu mai sunt fabrici. Armata n-are nici 1.5% din PIB, trebuie să-și protejeze propriile TAB-uri să nu fie furate. Mai rămân jandarmii. Dar știți cum e, și ei, jandarmii și polițiștii, simt ca noi.

Neputința mea e neputința tuturor. Haideți să fim neputincioși împreună, în stradă, până când nu mai vorbim de neputință!

Eram în Mexic când nenorocirea s-a întâmplat. Lumea aici celebrează ziua morților, o sărbătoare similară Haloween-ului, sărbătoare veselă, plină de culoare și apreciere la adresa celor dragi care au plecat dintre noi. Eram în cantina firmei și era un concurs de costumații. Un coleg tasta de zor pe telefon. Vorbea cu cineva care a ieșit din Colectiv și povestea live ce se întâmpla. Efectiv spunea cum se scoteau morți de acolo…

Nici acum nu am cuvinte să-mi descriu panica ce m-a trecut. N-am simțit așa ceva, cred, nici o dată în viața mea. Dar panica asta era izvorâtă din două locuri. Unul era acela că simțeam că liniștit puteam fi eu, împreună cu alți amici, prieteni, rude. Celălalt era neputința. Mi-am dat seama imediat că sunt mulți oameni aflați în nevoie iar eu nu pot să fiu decât cu gândul aproape de ei. Așa este firea mea, aș vrea să ajut cât de mult pot, însă chiar de aș fi fost în țară, doctorii nu m-ar fi lăsat să donez din cauza ochelarilor. Totuși, m-am interesat de cum se donează pielea. Aparent este destulă. Mulți au strâns/donat bani, iar acolo am reușit să dau și eu, cumva. Sper că atunci când ajung acasă voi putea să ajut cumva, oricum, pe oricine, iar asta pentru că mă simt într-o oarecare măsură responsabil pentru ce s-a întâmplat. Știu, e absurd. N-am făcut nimic, sunt in Mexic. N-am de ce să mă simt vinovat. Și totuși senzația rămâne. Dacă nu sunt vinovat, de ce mă simt în halul ăsta.

De fiecare dată când mă gândesc la ce s-a întâmplat, mă năpădesc lacrimile. Și când citesc feeduri ale oamenilor care încearcă să confiște într-un fel sau altul toate cele întâmplate, mă umplu de spume. Mă refer aici la cei pe care îi băgăm prea mult în seamă. Badea făcea referire la ”justiția aservită”, Oprea a uitat că cei 150.000 (1500 ori 100 e/deplasare) de euro cheltuiți de colanele lui oficiale ar fi putut fi donați pentru toate materialele de care au nevoie cei internați. Diverse asociații se iau de Biserică, iar diverse biserici se iau de rocker-i și de Haloween.

E ușor să arunci cu noroi în stânga și-n dreapta, însă niciodată-n tine. De ce? Ce ai făcut tu? Sau ce n-ai făcut? Vă spun, faptul că nu pot să ajut, să fiu acolo, mă face să fiu ca într-o cușcă. Citesc despre eroi ca Adrian Rugină, Claudiu Petre sau chiar și Adrian Despot. Dar acestea sunt doar câteva nume, în realitate, sunt convins că toți cei de acolo au făcut ceva, n-au lăsat oamenii să moară, ci au intervenit. Zeci de cadre medicale și-au făcut treaba ore în șir, chiar dacă nu trebuiau să fie la serviciu. Eu ce am făcut, am dormit și am citit știrile. Sute de oameni s-au mobilizat să doneze sânge, să susțină cauzele cumva financiar, iar eu? Eu nici măcar un share pe fb n-am dat vreunei postări. Așa am simțit, că dacă o fac, nu sunt corect față de mine. Îmi pare rău acum.

Poate pare a fi o spovedanie publică, și chiar are un rol similar, însă până acum mi-am propus și m-am ținut de cuvânt cu următoarele: să cer bon, să fac plângeri mereu când ceva în neregulă se întâmplă, să stau la coadă indiferent de persoanele pe care le cunosc mai în față. De acum, daca văd situații nasoale pe câte undeva, le voi semnaliza. Numai așa putem preveni situațiile de acest fel pe viitor. Numai așa putem păstra memoria celor plecați dintre noi, fiind corecți cu noi înșine, și nu împroșcând cu rahat. Numai așa simt ca voi fi iertat pentru faptul că nu am făcut nimic.