Triggerfinger – IsPaul zice

E cam primul articol despre vestimentație pe care îl scriu. Nu sunt un veritabil cunoscător într-ale modei pentru bărbați, că doar deh, cine mă știe vede că am ”dad jeans” și că port cămășile scoase din pantaloni. Însă când ocazia o cere, atitudinea se schimbă, deci implicit garderoba și felul în care o port. Nici nu vreau să vă ascund că nu suport, de exemplu, îmbrăcămintea anteniștilor. Sunt într-o lipsă totală de personalitate. Totul perfect, totul identic, mai ceva decât tricoul bleu al lui Băsescu. Nu sunt parlamentari să trebuiască să se îmbrace mereu la fel, însă cer personalitate vestimentară de la unii cu lipsă de personalitate, am probleme. Și totuși, îl știți pe Rareș Bogdan de la Realitatea? Ei, pe nenea acela eu îl consider ”cel mai bine îmbrăcat om” de la vreo televiziune ”mare” din România. Nu are doar personalitate, are și atitudine. Iese în evidență fără a fi un papițoi, iar modul în care-și asortează culorile și se poziționează pe scaun arată un evident ”mă simt bine îmbrăcat așa”. Ca să nu zic că-i ador batistele de la piept.

Bo$$, mersi, ești un simpatic, chiar dacă am pantalonii roz.

Partea nasoală e că ținuta costă, dar după cum spusără și americanii ”nu poț s’fași uomleta făr’ sî sparji niștii uouî”. Și am constatat cu plăcere că în feedu-mi de facebook, un fost coleg de facultate mai aruncă două-trei videoclipuri precum cel de mai jos.

Mie-mi pare că personalitatea și atitudinea trebuie să fie elemente definitorii pentru cel care poartă un costum. Nu trebuie să fii ginere, dar nici vreun ciurli-burli. Da, costumul clasic negru nu dă greș, și e bine să ai unul acasă, mereu pregătit pentru petrecerea tematică ”Tarantino” la care vrei să fii un ”Reservoir Dog”, asta ca să nu fac referire la evenimente mai tragice. E început de an, ce naiba! Dar dacă poți avea stil, de ce să nu ai? De ce să fii o picătură în mare, când poți fi expresiv chiar prin felul de a te îmbrăca.

Și cine nu mă crede, să-și ia bilete la Triggerfinger, că vin anu’ ăsta la Arene, iar băieții ăștia se îmbracă de nu se poate. Serios, au costume făcute, parcă, din mușamaua mamei, dar arată absolut fa-bu-los (iar ”s”-ul nu este ”gay s”). Și pe deasupra, mai și cântă al naibii de bine. Check it out, că au album nou.

Că-s un fel de rocker, știe toată lumea. Că îmi place să merg la concerte, ăsta ar trebui să fie un lucru normal pentru toată lumea. Singurii care au o justificare sunt cei care au o fobie față de locurile aglomerate. Adică să ratezi show-uri gen The Wall al lui Waters, concerte ca Depeche Mode sau Chilli Peppers este într-adevăr un mare păcat. Foarte mare, zic eu.

Neapărat trebuie să mă justific, dacă a mai fost vo formație dintre astea în România, și or cântat, e clar că nu știu nimic despre asta. Poate că sunt și un fel de ignorant. Am încercat să exclud formațiile care nu mai există decât pentru evenimente speciale și, bineînțeles, pe cele care au mai fost.

Așa că-ncepem:

11. Disturbed

Îs băieții ăștia jos cu boala, dar au și multe altele marfă. Au un ritm numai al lor, un solist cu o voce creată pentru noul val de metal și un fel aparte de a bucura audiența. Au-a-a-a-a!

10. Godsmack

Dap, americanii și-au cam revenit, o să tot fie americani în listă. Iar Godsmack au un fel de rock Hillbilly cu ritmuri relativ simple, dar cu niște show-uri explozive. Erau programați acum câțiva ani să cânte la Rock the City, dar Sully Erna, polivalentul, a acuzat ceva probleme cu vocea și a amânat tot turneul european. Cum ar fi fost să ascultăm Vampires direct în țara lui Dra… aah, cât de clișeatic sunt.

09. The Offspring

Alți americani, but the good kind of americans. Și ăștia ar fi trebuit să vină în 2012, dar n-au mai ajuns. Cât de tare mi-ar fi plăcut să ascult cu dedicație ”Get a job”, pe lângă notoriile Pretty Fly și Self Esteem. Mie-mi par reprezentativi pentru anii în care am copilărit, iar stilul american-punk (cuuumva) mă trimite automat la vârsta e 14 ani.

08. Green Day

Poate cea mai ascultată formație punk rock din ultimii 20 de ani. Sunt genul de formație la care chiar dacă n-ai nici o piesă de a lor în playlist, le recunoști imediat stilul și ”șlagărele”. Dau niște concerte memorabile, chiar și când nu sunt pe scenă (detalii aici).

07. Daft Punk

Ei, la asta nu v-ați așteptat. Să vă zic un mic secret: copil fiind mi-am cumpărat albumul Discovery pe casetă. Și l-am tocit. Francezii mereu au înțeles altfel muzica electronică, iar acest duo nu s-a dat în spate nici o dată de la crearea muzicii de calitate. Dap, vreau să văd Daft Punk live!

06. Soundgarden

Ei, uite. Chirs Cornell este unul dintre cei mai tari muzicieni contemporani. Era văzut drept rivalul lui Cobain pe vremuri. Din păcate, drogurile i-au cam bușit vocea și nu mai poate fi la înălțime decât câteva melodii pe concert. Și totuși, cu ultimul album, băieții au demonstrat că încă mai pot. Apoi mai sunt ultimele două single-uri, unul (poate cea mai tare melodie rock apărută în ultimii 2 ani) de pe coloana The Avengers și altul ca să marcheze un veritabil come-back.

05. Tool

That’s some trippy shit, son!

Prog rock la el acasă. Formație care a inovat mereu. Dar mereu. Nimic destinat publicului larg, în materie de albume zic. Ei sunt genul care nu creează pentru fani, cum de altfel sunt mai toți cei din listă. Dar ăștia chiar ies în evidență. Show-urile lor sunt niște testamente veritabile ale senzorialului. Un stoner-metal cu efecte vizuale incredibile și niște schimbări de ritm uneori asurzitoare. Și am constatat cu surprindere că nu sunt chiar singurul care ascultă așa ceva.

04. Foo Fighters

Nici nu mă pot gândi la scena rock actuală fără să îl iau pe Grohl în calcul. El este rock-erul. Definiția acestui termen. A învățat de la cel mai bun și continuă să transforme în aur tot ce atinge. Și ca să nu mă lungesc, zic atât: orice video cu Foo Fighters live de pe Youtube vă va arăta de ce mi-i doresc. Nu am mai văzut de foarte mult timp artiști care să transmită atât de mult spectatorilor. Și când zic ”de foarte mult timp” aș putea liniștit să zic ”evah”.

03. Rage Against the Machine

La încheierea concertului dedicat memoriei lui Simon Cowell. 😀

Numai pentru epicele moșeli și tot vreau. M-am bucurat destul de tare când am auzit că s-au împăcat, dar m-am mâhnit în același timp pentru că asta a însemnat desființarea Audioslave (care ar fi fost pe aceeași poziție, dar n-ar mai fi existat Soundgarden). Un Tom Morello mereu surprinzător la chitară și niște ritmuri care îți bagă nevoie de sărit în călcâie până când amorțești și tot nu te oprești. Gălăgie adevărată.

02. Gorillaz

Aici e mai complicat. Ei nu există ca formație, ci ca proiect, coordonat de Damon Albarn care doar ce s-a împăcat cu cei de la Blur. Deci Gorillaz încă există, dar șansele ca ei să ajungă în România sunt atât de mici încât cred că mai repede câștig la loto. Totuși, după cum zicea ăla din Dumb and Dumber: there is a chance!!! Și nu e o noutate că-s disperat după ei. Și cam atât. Pentru cum sunt ei live, a se vedea postarea asta.

Mențiuni onorabile

Asta-i foarte watchmojo-istă.

Avem așa: Triggerfinger niște Belgieni care-și știu locul. Pearl Jam, dacă mai pot. Queens of the Stone Age, pentru că reprezintă bine de tot americanii. Santana, formația, nu doar chitaristul. Paramore, o plăcere vinovată de-a mea. Skrillex, la ăsta am dubii dacă vreau neapărat să merg, poate dacă-i moca intrarea.

Deasupra: un Richard Hammond mai înalt și mai bătrân, un gras dubios și un Sean Connery care știe muzică. Li se mai zice și Triggerfinger.

01. Pink Floyd

Dacă aveați alte așteptări, înseamnă că nu ne cunoaștem de loc. Dap, pe Waters l-am văzut, cu tot cu peretele lui. Bine că nu și-a schimbat și el titlul albumului în ”the timeline”… Revenind, bătrâneii în frunte cu Gilmour oferă foarte puține șanse de reunire. Practic, din vechea gașcă au mai rămas trei, incluzându-l pe Waters. Dar miracole s-au mai văzut, iar speranța moare ultima. Un alt fel de a spune: Ispas, dă-ți o palmă și revino la realitate!

Ăstora ce poză să le mai pun? Le trebe?

Later Edit: nu știu unde să-i pun, dar trebuiesc puși: System of a Down și Coldplay. Pe SOAD nu i-am pus că a fost Serj, dar Serj vine cu melodiile proprii. Apoi Coldplay, și ăștia știu face show. Or fi soft, dar știu și muzica, cu melodii precum Spies sau Shiver, pe langă Paradise și Clocks.