Hazul, nebunia şi spasmele involuntare

Mi se zice adesea cum că nu aş avea haz. Ştiu, adesea nu am haz, dar mă chinui şi eu din când în când şi tot din când în când îmi mai iese. Totuşi eu sunt un caz oarecum fericit. Cu siguranţă veţi şti la ce mă refer în momentul în care îmi voi termina articolul.

Vreau să aduc în evidenţă treaba că este aproape cert că fiecare dintre noi cunoaştem pe câte cineva care este cât se poate de trist. Şi nu trist în sensul că stă într-un colţ manifestându-şi mizantropia neconstructiv, ci în sensul de a avea un umor trist. Adică atunci când încearcă o glumă, câte o glumă uneori (adesea, tot timpul) nu-i iese de nici o culoare. Mai rău decât atât, o glumă de-a lui îţi spune câte ceva despre personalitatea lui, un lucru care probabil chiar nu ţineai să îl afli.

Acum eu întreb, vii cu nuanţa de a voi să iei la caterincă ce zice, să îţi fie milă de eventualul trecut nefericit sau să încerci să îl îndrepţi? Ei, haideţi să vă spun o noutate: v-aţi gândit vro dată că poate persoana aia râde la glumele voastre doar din politeţe? Ciudată întrebare şi oarecum ne-la-locul-ei…

Detalii: care este exemplificarea unui nebun? Simplu. Un om sănătos se uită la o cravată şi zice că aceea este o cravată. Un om nebun zice că aceea este o eşarfă pe care cineva o poartă la gât cu nici un alt scop decât de a-l înfrumuseţa şi care nu face nimic altceva decât să îl jeneze (cred că şi Coelho a folosit aceeaşi comparaţie). Ei, un nebun priveşte altfel lucrurile, deci privind altfel lucrurile înseamnă că are şi un altfel de umor. Un altfel de umor nu înseamnă neapărat umor prost, ci neînţeles de cei din afara lumii lui.

Dar oare nu suntem cu toţii lipsiţi de câte o doagă? Adică analizaţi-vă şi cu siguranţă veţi vedea că atunci când se râde colectiv cu siguranţă veţi găsi o glumă la care toată lumea îşi manifestă spasmele (mai mult sau mai puţin) involuntare voi să nu simţiţi nici un tremur în zona abdominală. Nu este indiferenţă şi nici procesare redusă ci doar doaga lipsă despre care vorbeam.