Despre o figuraţie de 15 minute

Iată că se apropie totul de final şi jur pe roşu că este ultimul articol despre Olimpiadele lui Comunicare ce va mai apărea pe blogu-mi personal (desigur, există exceptţia cazului în care MkPolis va primi ceva premiu, sau blog-ul va primi ceva premiu, dar şansele sunt atât de scăzute încât îmi permit să jur pe roşu). Am fost iarăşi în Casa lui Popor unde s-or ţinut concursurile, speech-urile şi stările sufleteşti care adesea au efecte nedorite şi neconforme cu situaţia dată. 

Cu o seară înainte batusem 400 şi ceva de kilometrii, din Braşov în Făgăraş la o nuntă apoi din Făgăraş în capitală. Drumul de returnare a fost unul palpitant, respectiv cu o întârziere de o oră (da, era acelaşi tren pe care trebuia să îl prind în articolul ăsta). Mă rog, gimmy mi-a delectat astigmatismul cu un film, dar timp insuficient pentru a nu-mi plictisi creierul. Mă rog, după 5 ore de drum sosec în Gara de Norod unde sunt întâmpinat de ale mele colege de grupă şi înştiinţat că nu ne vom bucura de existenţa unor tricouri personalizate. Moment trist…

A doua zi de dimineaţă, ne trezim şi plecăm (ce ciudat este când vorbesc despre mine la plural) spre Izvor. Ajungem acolo moment în care trbebuie să scanăm parcul de cunoscuţi şi într-adevăr salut vo 2-3 persoane. Pe o bancă mai îndepărtată mi se creea impresia că ar fi un tip de la mine din echipă. Nu am fost sigur decât în momentul în care şi-a pus telefonul la ureche şi brusc i-a dispărut faţa împreună cu acel Palat al Parlamentului. Certitudinea a venit de la sine. Ne-am aşezat pe băncuţă, bătuţi în plete fiind de briza Dâmboviţei. „Frate, e maro treaba”! Şi am plecat spre a ne întâlni cu restul şi a intra în imensitatea de inutitate a casei  Poporului.

Aşezându-ne pe scaun începe toată treaba. Eram din ce în ce mai convins că figuraţia pe care o vom face în faţă va conta la un nivel maxim, iar dacă cineva este curios să vadă ce am „figurat” pe aşa-zisa scenă, click aici. În rândul distinsului juriu, se numărau şi oameni de altfel cunoscutţi, cum ar fi Marian Voicu şi domn’ Ciutacu. Cu Marian Voicu am purtat chiar o discuţie bazată pe o mai veche intercursiune dintr-o tabără cu tematici audioviziale (mamă cum am zis-o). Un om de o valoare ridicată şi de un bun-simţ exemplar, printre puţinii de altfel din televiziunea de astăzi pe care îi apreciez.

Revenind la momentul de glorie, suiţi pe scenă fiind, a început blitz-uiala. Brusc nu mai vedeam nimic, prea multe aparate aţintite către retina mea prea sensibilă. Ajunsesem la un moment dat doar să întuiesc că sunt fotografiat pentru că oficial nu mai vedeam nimic… Nu ştiu cum au făcut faţă fetele, dar eu sincer mai bine făceam spate. Derulată pe 15 minute, interesul lui Stoiciu era crescând. Puteam să jur că dormea, până când l-am văzut mişcându-se. Stai, asta era condiţie necesară pentru a fi în viaţă, nu? Anyway, se termină totu, coborâm şi ne aşezăm. 

Şi acum îmi pun întrebarea, cum poate fi prezentată această poveste pentru a candida la secţiunea: „cea mai bună poveste a prezentărilor publice” din cadrul premiilor pentru blog-uri? Mă rog, fiecare cu părerea lui, sunt curios ce articole vor apărea pentru că nu prea ai ce povesti. Dar deh, poate mă înşel io (s-a mai auzit şi asta din când în când).

 

În speranţa că vom trece peste acest impas al olimpiadelor, vă rog să nu-mi citiţi articolul. Prea târziu? Atunci vă rog să nu-l recitiţi. Oricum nu făceaţi asta? În sfârşit suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Un gând despre “Despre o figuraţie de 15 minute

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s