Bucătărie, social media, multi-culturalism și critică. 4 în 1

Azi, mai de după-masă, vorbeam cu Alexandra că am văzut un filmuleț în care unor copii li se cerea o părere cu privire la Facebook. Aceștia, senini, au spus că e interesant, dar nu e pentru ei, iar interlocutorul, cum de altfel e normal, i-a întrebat pentru cine ar fi Facebook-ul, iar ăștia mici au răspuns că pentru bătrâni. Am îmbătrânit și a trecut vremea mediei sociale cum o știm noi. Au apărut altele, gen Vine, Instagram și multe alte aplicații mobile care se rezumă la un singur aspect al social media, cum ar fi dating-ul.

Și am văzut, tot astăzi, și filmul ”Chef”. Da, știu sunt extraordinar de în urmă. Filmul a apărut anul trecut pe vremea aceasta, însă mai bine mai târziu decât niciodată. Și filmul prezintă incredibil de bine rolul social media în potențialul dezvoltării unei afaceri. De la internet 2.0 când un blog poate schimba și gestiona părerile multora, până la a face Vine-uri. Este cel puțin educativ în acest sens, și poate fi dat drept exemplu în multe dintre situațiile care sunt create pe social media pentru a promova diverse afaceri/evenimente. Jos pălăria, Jon Favreau, pentru asta.

De la omu’ de oțel la tacos, cam cum trec eu de la floricele la nachos.

Dar filmul nu se rezumă doar la Social Media și gătit. Și nici la cât de bunoacă e Sofia Vergara. Nu. Filmul mai tratează cum puține altele reușesc, constructivismul criticii. De obicei criticii sunt văzuți drept personajele acelea fie incomensurabil de rele, fie foarte bune, asemenea unor ”geenies” care-ți îndeplinesc varii dorințe, sau le întorc împotriva ta. Aici filmul arată exact care ar trebui să fie rolul unui critic, în sensul promovării, creșterii, menținerii unui domeniu, precum și educarea și maturizarea publicului, iar abia în ultimul rând ar trebui să fie cel de a arăta ”câte stele îi dau”, pentru că e clar, cel care dă doar note, este un oarecare cu o părere, nu un critic.

Apoi filmul arată indispensabilul multi-culturalism american, elementul care a stat la baza dezvoltării societății Americane, în special în zona de sud. Influența sud-americană este clar, de netăgăduit, însă nu pică în clișee. Și mai mult, arată cât de importantă este arta culinară în raport cu această relație culturală, pentru că vrem-nu-vrem, felul în care și ceea ce un anumit popor gătește ajunge să fie atât de adânc înrădăcinat încât să fie la fel de definitoriu pentru acel popor precum ar fi limba sau religia. Face parte din tradiție.

Cât despre relația tată-fiu, transpusă conform noului trend extra-hollywood-ian (a se vedea serialul Louie), nu am decât cuvinte de laudă. Mă enervează, într-adevăr, clișeul familiei divorțate americane, dar hei, altfel povestea n-ar avea sens. Și vreau să mai menționez în mod neapărat muzica. Pentru mine este de un 10 mare și lucios. Era și fără apariția lui Gary Clark Jr., dar cu ăsta în peliculă, m-au zăpăcit. Și nu în ultimul rând, actorii. Din nou, Favreau, a făcut un rol simpatic, Sofia a zâmbit cum o știm, iar aparițiile scurte ale lui Dustin Hoffman și Robert Downey Jr. au adus un plus de plăcere vizuală, însă nu mai multă decât Scarlett, care a fost mult mai încântătoare aici decât în seria Avengers.

Clar acesta este un film care trebuie văzut, și nu pentru că e despre gătit. Sau despre relația tată-fiu. Sau despre Social Media. Sau despre multiculturalism. Sau despre constructivismul criticii. Mai are sens să mă rectific?