Și acum îmi aduc aminte altercația pe care am avut-o cu tata pentru că ascultam Paraziții. Trebuie să fi avut vreo 15 ani și descoperisem ”Irefutabil”. Ce să zic, o minte ușor influențabilă aflată la vârsta la care în fiecare zi descopeream ceva nou. Chiar cu vreo doi ani înainte credeam că Eminem era ăla de cânta ”emeniaito”. Deh, copil. Totuși, n-am fost străin de hip-hop. Știam deja pe de rost ”Poezie de Stradă” de la Mafia și ”Autodistrugere” de la Paraziții, iar abia începeam să înțeleg versurile de la ”Gangstas Paradise”. Ascultasem La Familia de pe vremea când făceau muzică, cam până la ”Bine ai venit în paradis” și eram fascinat de flow-ul lui Metadon 3000. Ce să zic, nu-s neapărat un străin de lumea asta, iar tot ce iese din ea și este de calitate nu face decât să-mi dilate pupilele.
Dar lumea hip-hopului și suburbiile americane au fost puse și pe peliculă în repetate rânduri. Uneori cu titlu serios, precum ”Do the right thing” sau ”Boyz’n the hood”, altele satirice, cum ar fi ”Don’t be a menace to south central while drinking your juice in the hood”, toate adăugând câte o parte în puzzle-ul ce vrea să fie această, încă exotică pentru mulți, cultură a rapului, cunoscut și ca ”muzica aia vorbită a americanilor negrii”. Până recent, puneam liniștit în topul filmelor acestora ”8 mile”-ul lui Eminem. O veritabilă capodoperă în materie de muzică și story-telling, cu hibe majore în materie de actorie, însă. Dar mă bucur că astăzi mi-a fost dat să trăiesc experiența lui ”Straight Outta Compton”, și nu numai pentru că nu sunt străin de ale hip-hopului. Este, cinematografic vorbind, un veritabil exemplu pentru ceea ce înseamnă ”film bibliografic”, iar principalul lui atu, de departe, este scenariul.
Și faptul că sunt periculoși. Ei și cu Guns, parcă.
Filmul ăsta a fost o alegere ”de duminică seară”, pe modelul că toată lumea îl laudă, și am zis să-i dau și eu un ochi. Mă rog, patru. Și vai ce alegere bună! Citisem despre el, însă nu prea mult. Știam ca este vorba despre NWA și că personajul Ice Cube este jucat de Ice Cube Jr, ceea ce mi s-a părut cel puțin fascinant. Despre NWA, în afară de Fuck the Police și de vreo 3 membrii, nu știam mare brânză. Până la urmă, ei erau mari pe vremea când eu încă nu purtam ochelari. Dar știam de Dr Dre destule, știam ce produce și mi-a plăcut mai mereu. Cine poate nega melodii precum ”California Love”, ”Forgot about Dre” sau ”Ain’t nothing but a g thang”?
Și apoi a început filmul, prezentând o scenă pe cât de violentă, pe atât de bine filmată, care plasează perfect intro-ul filmului și unul dintre personajele principale. De atunci mi-am dat seama că am ales bine. Apoi lucrurile încep să pară din ce în ce mai clișeatice, însă nu deranjant, aflându-se într-un ușor contrast cu imaginea aleasă pentru filmare. Te-ai aștepta ca un film făcut să prezinte sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90 să aleagă o imagine mai reprezentativă, cum ar fi senzația privirii de pe VCR sau o peliculă mai spălăcită ar fi fost mai aproape de o alegere inițială de-a mea. Nimic mai fals, regizorul a ales, și bine a făcut, să folosească un digital care să redea culorile în cel mai tipic 2015 mod. Ne-a arătat, practic, cu ochii de azi evenimentele de acum 25 de ani. Muzica progresa pe măsură ce treceau anii, cât mai corect cu putință. Dacă la început încă se vedea lupta dintre disco și hip-hop, ulterior învingătorul a fost clar declarat. Pe rând reușesc să-și facă apariția personaje precum Tupac și Snopp Dogg, adăugând carismă unui film și așa plin de reprezentanți istorici pentru cultura afro-americană contemporană. Iar faptul că au reușit să integreze în peisaj și melodii de la Wu Tang Clan și alții ridică cu atât mai mult valoarea artistică a filmului.
Dar să ne referim și la actori, că până la urmă la ei ne uităm. Elefantul din cameră: Ice Cube Jr. Wow! E prima dată când îl văd pe ecran pe ăsta micu’ și pe lângă asemănarea fizică cu tată-său, adesea reușea să mă convingă că el este trup și suflet. A reușit să-și asume rolul până la capăt, păcălind adesea audiența. Pe urmă ceilalți doi: Dr Dre (Corey Hawkings) și Eazy-E (Jason Mitchell) au fost clar aleși pe aceeași bază – a asemănării fizice dintre ei și personajele pe care le joacă – însă mai mult decât atât, sunt momente în care sunt atât de convingători încât ai impresia că îi urmărești pe veritabilii NWA. Apoi mai apare Paul Giamatti, cam singurul (alt) nume cunoscut din casting.
Și apoi vine esența: temele sociale propuse. În principal totul evoluează în jurul a trei idei, respectiv: ”condiția” copilului crescut în cartier și care dorește să răzbată; relația dintre comunitatea de afro-americani și poliția americană din ce în ce mai violentă la adresa acestora, culminând cu cazul lui Rodney King; și relația dintre niște copii talentați puși în fața împărțirii atribuțiilor și veniturilor între ei în mod legal. Toate astea cu repercusiunile de rigoare, bineînțeles.
Una peste alta, unul dintre cele mai bune filme ale anului și o dramă veritabilă cu foarte multe calități. Totuși, nu deține mult din materialul de Oscar necesar, însă nu m-ar surprinde o apreciere cu privire la scenariu, mai ales când te gândești că a fost adaptat după niște vieți de-a dreptul tumultoase.
Și ca un PS, scena favorită (una dintre) este când apare Ice Cube (jucat de Jr) mai în vârsta, iar în planul secund sunt copii săi care se joacă. Deci Ice Cube jucat de Ice Cube Jr, iar în spatele lui este un copil care îl joacă pe el, Ice Cube Jr. Ice Cube-ception, my friend.
IsPaul zice 