Am realizat o treabă ciudată. Aparent publicul începe să prefere video-urile prezentărilor live… Am fost la Ted și au fost foarte puține video-uri. De fapt, unul singur, însă am discutat cu cineva care fusese într-o ediție anterioară și primul lucru pe care l-a menționat a fost legat de filmulețele pe care aceștia le-au pus. Nu speaker-ii, nu oameni interesanți pe care i-au cunoscut, nu temele prezentate. Filmulețele. Și ai fi zis că a fost o excepție, dar și eu m-am trezit într-o situație similară. Am fost parte dintr-un concurs de proiecte ”la birou”. Am fost singurul care a preferat să stea în totalitate în fața publicului fără să facă apel la ceva filmuleț. Eu și cu o colegă care a făcut o ”piesă de teatru”. Scopul prezentărilor a fost să folosim un mod cât mai inedit de a ne prezenta ideea. A câștigat votul publicului, evident, un coleg care a avut un filmuleț și atât. Nu a cuvântat de loc, a apăsat doar play. Și nu doar că a câștigat, chiar și eu am votat pentru el, având ocazia să ”pun ștampila” pentru mine.
Acum, unde vreau să bat este către avantajele pe care le-ar prezenta un filmuleț în cazul unei prezentări publice, față de un speech de 10-15 minute. Un filmuleț aduce culoare și rupe senzația de ”static”, în ciuda faptului că ochii tăi sunt ațintiți către același loc constant, or, un prezentator se poate plimba pe scenă, cerându-ți să-ți miști la rândul tău capul ca să-l urmărești. Ruperea acestei senzații se face prin tăierea și lipirea secvențelor, impunând atenției de scurtă durată a privitorului să-și dea ”restart” cu fiecare schimbare de cadru. Reactualizând această atenție, un filmuleț beneficiază de fix ceea după ce un prezentator tânjește. Este incredibil de dificil să prinzi atenția publicului și să o ai atribuită ție în mod nedivizat. De câte ori nu ni s-a întâmplat să ne plictisim la teatru și să vorbim cu persoana de lângă noi. La balet, la un speech și așa mai departe. Des, ar trebui să fie răspunsul, altfel aveți o problemă cu atenția. Comparați asta cu momentul când începe filmul în sala de cinema când, fie și pentru trei ore, sunteți atenți 98% din timp către ecran. Și atenția asta prinsă nedivizat de către un filmuleț este ușor de reținut, pentru că, pe lângă secvențialitate, se pot șterge greșelile, se pot folosi diverse inserții care îmbunătățesc spectrul de culori și aduc nou, spre deosebire de un prezentator care e același pe toată durata prezentării; se folosește muzică și se poate aduce imput sonor din diverse surse, cu diverși actori de voce și… și așa mai departe. Unui prezentator live îi este infinit mai greu să facă asta… că nu suntem cu toții Robin Williams.
Și aș mai adăuga un aspect. Suntem, de mici (în cazul generației noastre), pregătiți să urmărim filmulețe. Suntem expuși lor sistematic, ne creează niște așteptări și ni le răsplătesc după cum ne-am obișnuit: cu muzică, cu finaluri fericite, cu elemente șocante, vizual care să susțină cuvintele narate, etc. Un simplu vorbitor nu va putea face toate astea, că doar nu e transformers. Și totuși sunt și aici cazuri fericite, iar în mod absolut aceste cazuri fericite folosesc elemente de umor. Nu veți vedea un speaker solitar neamuzant și al cărui subiect să fie aidoma, cu sala plină și atenția nedivizată. Foiala se va întâmpla mai des atunci când este cineva care să o observe decât atunci când acea persoană nu este. Și știu că nu am cum să susțin argumentul acesta, însă așa este: noi, ca parte a unui auditoriu avem o afinitate mai ridicată către foială atunci când știm că cel care vorbește ne poate vedea, decât atunci când nu ne vede nimeni. Ca simplu exemplu: când stai acasă în pat și te uiți la un film, îți vine să te foiești tot atât de des ca atunci când asculți un prieten care îți povestește ceva? Răspunsul este clar: nu! Și cred că este cumva o chestiune impregnată în creierașul nostru: să dăm feedback prin limbaj non-verbal. Nu știu, îmi e greu să o explic de unde vine, însă dacă ar fi să alegem între a da acest feedback și a nu-l da, am alege varianta a doua, iar acesta este punctul final pe care vreau să-l fac: filmulețele relaxează, vorbitorii te vor ține un pic încordat, iar lenea inerentă umană alături de dorința trupului nostru de a nu fi expus la stres, primează în situațiile astea. Și știu, pentru că și eu o trăiesc.
Și da, filmulețele/înregistrările, chiar dacă nu sunt live, chiar dacă nu sunt dedicate nouă, atâta timp cât nu sunt neapărat o formă de artă, vor fi preferate (cel puțin subconștient) de către public. Zic eu.
IsPaul zice 