Râdeți voi, râdeți de ăia de scriu ”m-am dus an piata”, dar dusul în piață se va transforma curând în ”dus ân piață”. Pentru că să ai două simboluri scrise pentru același sunet va impune o schimbare. Abia în anul de grație 2005 a fost re-introdus oficial acest ”â”, pentru că s-a tot insistat pe utilizarea lui, cică a și nu i fiind mai aproape de originea sunetului. Dar atunci de ce l-am păstrat la început de cuvinte pe cel în varianta lui ”î”? Și de ce e mereu acolo? Pentru că, cică, ca să nu se confunde cu ă. Dar sunt maxim vreo 10 cuvinte care încep cu ă în română, deci nu văd sensul. Așadar, așteptați-vă ca în vreo 10-20 de ani să fie corect să ”âmi pun ântrebări”.
Și sunt câțiva adepți ai logicii ”limba evoluează”. Și și eu sunt adept al acestei logici. Ea evoluează. Ea primește din alte limbi cuvinte de care are nevoie, sau care, prin utilizarea sistematică a lor, vor impune o schimbare pentru a avea consens și continuitate. Acum 20 de ani habar nu aveam ce e ăla un bit/byte. Ce e un server, un pixel, un maus sau mai știu eu ce. Acum sunt în DEX. Și e normal, limba se schimbă odată cu timpul.
Dar nu vei vedea niciodată schimbări ilogice în limbă. Să luăm mult hulitul „pe” din construcția ”pe care”. În 90% dintre situații știm la ce ne referim și când nu-l folosim pe ”pe”. Formulări precum ”Caietul care l-am adus e nou” sunt ușor de înțeles chiar dacă sunt greșite. Dar formulări precum ”Andrei are un prieten care-l duce cu mașina” înseamnă una fără ”pe” și alta în varianta ”Andrei are un prieten pe care-l duce cu mașina”. Și din cauza acestei schimbări de sens mijlocită de prezența lui ”pe” la complementele directe, evoluția limbii în direcția unei lipse perpetue a lui ”pe” este ilogică.
Sau celebra variantă a lui ”după” când te referi la ”de pe”. Dacă pot concepe că pronunția lui ”pe” și ”de” în ”pă” și ”dă” vor fi acceptate ca regionalism, ”dă pă” transformat în ”după” nu se va întâmpla oficial în limba română decât după foarte mult timp. Probabil nu pe timpul vieții mele.
Și că tot am vorbit de ”decât”. Cică se folosește des în loc de ”doar”. Și va ajunge în dicționar cu valoarea asta semantică. Uitați-vă cum ”mai mare decât tine” a ajuns să fie folosit standard acum în varianta ”mai mare ca tine”, ori știm cu toții că ”ca” este termen de comparație care sugerează egalitatea. Însă nu clipește nimeni la greșeala asta. La fel și cu ”decât” în loc de ”doar”, momentan ne zgârie pe timpan, dar schimbarea sensului unui cuvânt pentru a deveni sinonim cu un altul s-a mai întâlnit în limba noastră. Vezi ”salutar” sau ”fortuit”.
Și cum în limba vorbită apar tot timpul lipsiri de ultim ”l” la articole hotărâte, vom vedea curând varianta acceptată a lui ”am cărat fotoliu ăla până la 4” în loc de ”am cărat fotoliul ăla până la 4”. Iar pluralele bușite, precum chitări (varianta corectă chitare) sau corzi (în loc de coarde) vor fi din ce în ce mai des întâlnite și acceptate.
Motivul? Simplu: un dicționar trebuie să reflecte limba folosită în perioada aceea, alături de a oferi un mijloc de standardizare. Dacă am vorbi aceeași limbă tot timpul, la ce ar mai fi nevoie să mai avem dicționare apărute o dată la 7-10 ani?
Și ca să-mi termin punctul, uitați-vă la cum arăta limba română prin 1880. Unde se zicea ”resboiu” în loc de ”război” și formulări precum cea care urmează, aveau sens ”Au fost dile când Domnitorul a mâncat pâine cu unt, și la amiazi și sera, și nu la masă, ci plimbându-se cu pâinea în mână prin odaie. Cam de la scoborârea Arhangelilor, au început să lipsească de toate în tabără, chiar și pâinea, și atunci în cartierul domnitorului s’au scădut la jumătate porțiunile de pâine, așa că generalii din suită erau buni bucuroși să aibă pâine gola și n’o aveau”.
Vizibile sunt în actualitate, prin comparație, lipsa apostrofelor, cuvinte precum ”amiazi”, ”scoborâre” sau ”Arhangeli” și-au schimbat formele. Nu mult, dar suficient cât să se simtă. Virgulele sunt puse în zone unde nu ar trebui, lucru care arată și că sintaxa evoluează, iar deși ”dile” se pronunța ”zile”, el tot ”dile” se scria. Între timp am unit ”z”-ul specific dacic cu același sunet din cuvintele latine, adaptate limbii noastre.
Deci, da. Limba evoluează, dar nu contra logicii. Și nu trebuie în mod neapărat să te adaptezi la noile reguli lingvistice. Sunt cu miile oameni care încă scriu doar cu ”î” și nu le taie nimeni capul. Ce e important însă e să nu folosești scuza „limba evoluează” atunci când nu e cazul și să-ți justifici greșelile. Fii deștept și spune că ”Limba se vulgarizează”, în sensul al doilea din DEX al cuvântului din urmă.
Atât.
Sursă foto: Adevărul.ro
IsPaul zice 