Aveam vreo opt ani, iar opt ani în cartierul Triaj din Brașov prin 1996 era o vârstă tare ciudată. Viața la blocul post-comunist era aproape ca în oricare alt sat, numai că găina nu era în curtea omului, ci la cotețele din cartier. Vecinii se cunoșteau toți între ei, unii ajungând chiar să-și lipească apartamentele între ele. Copiii din scară erau cei mai buni prieteni, la ziua fiecăruia fiind invitată toată scara, iar sfârșitul verii era mereu o fericire, pentru că se întorceau toți de la țară și puteam să facem orice hărmălaie ne trecea prin cap.
Într-un astfel de sfârșit de vară, nea Butacu, șoferul de camion de la etajul 2, care stătea fix deasupra noastră, m-a chemat în cabina lui portocalie să-l ajut să care ceva în beci. L-am ajutat cu plăcere, fiind mai mereu un om cald cu copiii. Pe vremea aceea, într-o asemenea comunitate, încrederea între vecini era absolută. Dacă vreunul făcea vreo năzbâtie, părinții te înștiințau imediat să te ferești de cutare sau cutare. Nea Butacu era aproape opusul acestor oameni. M-a plimbat cu camionul lui albastru cu macara ruginită și cabină portocalie de mai multe ori, atât pe mine cât și pe prieteni. Dar era și scump la vedere în sensul că asemenea curtoazii erau rare.
Beciul blocului nu era așa cum au fost gândite beciurile în general. Scara de acces era acoperită cu o ușă făcută dintr-un lemn dur prins de un grilaj metalic. Era foarte grea și avea închiderea orizontală, direct în podeaua de beton de sub scările care coborau de la etajul unu. Interiorul era jos, cred că avea 1.80 m, iar unde erau țevi era aproape imposibil accesul. Trebuia să te apleci, să stai pe ele atunci când voiai să treci într-o altă parte. Erau prost ancorate și se spărgeau des, inundând subsolul constant. Beciul lui nea Butacu era accesibil doar printr-o astfel de escapadă post-țevială. Odată ajunși acolo, cu obiectul cu pricina, obiect pe care nu mi-l mai aduc aminte nici picat cu ceară, nea Butacu zisese că-și toarnă niște ulei de motor. Stupefiat, l-am întrebat dacă chiar bea așa ceva. A zâmbit și m-a întrebat dacă vreau și eu. I-am zis că da, și mi-a turnat un pahar. Am băut lichidul transparent și dulce, i-am mulțumit și am plecat, nu înainte să-mi întindă un măr pe care l-a șters în fața mea cu o cârpă. Mărul avea mai mult gust de ulei de motor decât băutura denumită astfel pe care am gustat-o.
Data următoare când l-am întâlnit pe nea Butacu, probabil peste vreo 2 zile, l-am întrebat dacă mai are ulei d-ăla de motor. Mi-a răspuns afirmativ și m-a rugat să-l însoțesc în beci. De data asta mi-a turnat un pahar plin, pe care l-am băut cu multă sete. I-am mulțumit și am plecat, de data aceasta fără măr.
Peste vreo douăzeci de minute mă cheamă bunica la ea, la etajul 4 din aceeași scară. Urc grăbit și amețit scările, pentru că știam că făcuse prăjituri. Bineînțeles, nu mai țin minte ocazia, dar întreg cartierul știa de prăjiturile bunicii mele. Erau uneori mai celebrate decât evenimentul în sine. Făcea de toate, de la plăcinte cu brânză, cu mere sau cu urdă, la butoiașe cu cremă și glazură de ciocolată. Un festin! Ajuns sus în grabă, mă simțeam mai amețit ca de obicei. Intrat în apartament, bunica mea stătea în bucătărie și mă măsura. La un moment dat mă întreabă dacă sunt beat, mai în glumă, mai în serios. I-am răspuns că nu, și atunci m-a întrebat ce am băut în ziua aceea. Când enumerat și am ajuns la uleiul de motor al lui nenea Butacu, bunica a dat lung din cap de sus în jos, apoi, după ce a văzut că nu mă simt rău, mi-a dat o plăcintă cu urdă și m-a trimis să mă culc.
Cred că a mai trecut o săptămână până am revăzut camionul albastru cu macara ruginită și cabină portocalie oprind pe fundătură, în spatele leagănelor. Când l-am văzut pe nea Butacu venind, am fugit în întâmpinarea lui cu un oarecare entuziasm. Acesta m-a salutat obosit. Imaginați-vă un copil de 8 ani, cu o dioptrie imensă, cu brațele ochelarilor înconjurând urechile ca să nu cadă de la ochi și terminându-se cu o biluță care era mereu confundată cu un cercel, totul culminând cu o șuviță pe post de chică de vreo 20 de centimetri lungime, de culoare ușor arămie. Acela eram eu cerând să ne împărtășim ceea ce eu credeam a fi secretul nostru, motivul nostru de a fi prieteni. Bineînțeles că nea Butacu n-a putut să mă refuze, deci m-a chemat în beci, șoptind pierdut cuvintele ”să vezi ce ulei de motor îți dau acuma…”. M-am dus încântat. Mi-a spus că nu are pahar curat și că va trebui să trag cu furtunul din canistră. Era de fapt un bidon de plastic de vreo 15 litri. A desfăcut capacul, a băgat meticulos furtunul și m-a îndemnat să trag. Am sorbit cu mare poftă, gândul fiindu-mi la acel ulei de motor dulce, albicios și cu gust de struguri. Ce am gustat a fost o substanță vâscoasă, amară și maronie. Jumătate am înghițit, jumătate am scuipat, înjurând cum știam eu pe atunci, un clasic ”să-mi bag picioarele”. Nea Butacu mă întrebase satisfăcut dacă mi-a plăcut uleiul de motor, dar în tonul lui auzeam parcă și o părere de rău.
Acum, nu știu dacă ai mei au convenit învățătura asta cu nea Butacu, sau dacă așa a simțit el de unul singur să facă. Nici nu am întrebat vreodată, de rușine, iar mult timp nu m-am mai atins de nimic alcoolic, și cu atât mai puțin de vreo substanță rafinată din petrol. Cu nea Butacu am continuat să fiu prieten, deși mai reticent, iar ai mei mai mereu îmi reproșau în glumă prietenia asta.
Morala poveștii? Nu știu. Aș zice: încercați să nu trădați încrederea oamenilor, că s-ar putea să vă dea ce v-au promis. Dar merge și: nu confunda uleiul de motor cu vinul, c-o să-ți pară rău. Chiar habar n-am. Merge și cu politicul: partidul care îți dă, o să-ți taie dacă-l tragi la răspundere. Alegeți voi care vă place.
IsPaul zice 