După anularea alegerilor din Decembrie 2024, m-am trezit că vorbeam la telefon cu mai mulți prieteni despre ce urmează după această decizie fără precedent. Cine rămâne la putere? Îi expiră mandatul lui Iohannis? Cum se face noul guvern? Cine se ocupă de reorganizarea alegerilor. Întrebări normale și aparent simple, dar în tumultul situației, fără pregătire, greu de răspuns. Timpul ni le-a confirmat pe toate.
Dar s-a mai întâmplat ceva tot atunci. Discutând despre lipsa cvasi-totală de reacție a sistemului ce ar trebui să vegheze la justețea procesului electoral, ne-am dat seama cât de tare s-au dus românii după fentă. Mă rog, unii români. Și nu e nimic greșit în logica electorală, aș zice. Georgescu a avut o campanie clar nelegală, dar eficientă. Asta a arătat că se pot face minuni și, cumva, ni s-a pus vânt în pânze. Așa că am decis să avem un candidat ”al nostru”, să testăm care sunt, real, limitele accesului la putere din partea noastră, a independenților care se pricep la politica de canapea.
După o dezbatere scurtă, am decis că sunt eu acela. Deși nu foarte pregătit, aveam ”cea mai publică” personalitate din rândul prietenilor implicați în acest proiect. Nu mai spun că, uitându-mă la calitatea finaliștilor, am prins și foarte mult curaj. Unul nu era în stare să răspundă întrebărilor pertinente ale jurnaliștilor, iar celălalt nu știe nici membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Deci era un no-brainer pe partea asta.
Vorbind despre ce urmează, am decis să transformăm toată această experiență într-un demers social, respectiv un documentar. Să filmăm ce înseamnă să strângi semnături, să faci un asemenea proiect, să ieși în stradă, să vorbești cu lumea, să vezi reacții în social media, etc. Am discutat chiar și cu un producător de documentare care părea foarte încântat de idee. Tot el mi-a sugerat să îmi scriu un ”manifest” în pregătirea candidaturii.
Așadar, am început să-mi pregătesc candidatura, și, contrar trendului, am decis să scriu mai întâi proiectul pentru Președinte înainte de a anunța public faptul că strâng semnături. L-am scris într-o notă realistă, concentrat pe rolul REAL al președintelui și punând accentul pe teme pe care aș fi vrut să le văd dezbătute în spațiul public cu precădere. De prea multe ori lumea, fie ei candidați, jurnaliști sau votanți, asimilează rolului de președinte și rolul Parlamentului și cel al Guvernului, și asta este total incorect din punctul meu de vedere. E bine ca un președinte să fie pregătit pe aceste subiecte, dar rolul lui este bine conturat de Constituție.
Nu zic, o parte esențială din treaba asta era liniștea la locul de muncă. Ca să fiu sigur că totul este ok, am vorbit la HR despre acest demers. Am aplicat regula ”titlului de știre”, respectiv care este cel mai nasol titlu de știre care poate apărea dacă fac eu vreo prostie. Va fi menționat și angajatorul? Evident. Am eu resurse să pot să mă întrețin dacă se întâmplă ceva rău și-mi pierd jobul? Nu prea. Deci, cum zic americanii ”safety first”. Regulile stabilite au fost simple: fără campanie în timpul muncii, fără campanie la birou sau printre colegi și fără folosirea facilităților pentru interes personal. Nimic neașteptat.
Anunțul candidaturii a fost primul duș rece. Lumea se uita câș la mine. Fie că fac la mișto, fie că sunt necredibil, fie că ”fragmentez voturile pro-europene”. Dar nu, scopul meu nu era să fac niciuna dintre acestea. Din discuțiile cu oamenii din jur înainte de a candida, îmi setasem un obiectiv, credeam eu realist, de a strânge 10.000 de semnături. Unii oameni mi-au spus și că 1000 sunt multe și, îmi pare rău să o zic, dar au avut dreptate.
Am început să-mi contactez prietenii pentru semnături și inițial doar cei foarte apropiați au percutat. Am fost contactat de prieteni și cunoștințe din social media care îmi ziceau că vor să semneze. Uneori erau oameni cu care nu mai interacționasem de ani de zile. Febra semnăturilor a început să fie ”apăsătoare” abia spre finalul campaniei, pentru că la început treceau zile în care nu obțineam nici măcar o semnătură. Și insistam mereu să fie reale. Nu am acceptat, cât a fost în controlul meu, niciodată să iau datele oferite de la distanță de cineva și să le trec în tabel. Cu toți cei disponibili am conversat și le-am spus că eu fix asta vreau să critic. Nu mi se pare firesc să se distribuie date cu caracter personal în asemenea fel, iar cât timp semnătura nu este olografă, nu o voi accepta. Și cu toate acestea, nu sunt 100% convins că toate semnăturile pe care le-am depus la BEC sunt perfect olografe.
În stradă a fost deosebit. Faptul că eram eu acolo și puteam răspunde ”eu” la întrebarea ”cine e Paul?” și să port o conversație cu cetățenii fie despre demersul meu, fie despre programul meu pentru Președinte, a ajutat mult. Dar în stradă nu am avut parte de camere de filmat și ajutor profesionist. Între timp, proiectul despre care discutasem, acela de a face un documentar, se afla pe moarte. Prietenul care mi-a fost facilitator în această poveste s-a îmbolnăvit și a avut nevoie de o intervenție chirurgicală, iar producătorul n-a mai zis nimic. Pistele pe care voiam să mergem pentru finanțare n-au mai fost abordate, așa că m-am trezit numai eu 2-3 oameni pe lângă mine, telefoanele noastre și dorința de a face ceva. Am filmat cât și ce am putut, dar am înțeles multe. Foarte multe.
Am înțeles că societatea nu este divizată. Este efectiv spartă în zeci de bucăți. Unii nu voiau să semneze pentru mine pentru că nu mă cunosc. După ce mă cunoșteau, era ok să semneze. Alții nu voiau să semneze pentru mine pentru că ei ”sunt cu Georgescu”. Mai erau și care săreau să semneze pentru că nu sunt parte din sistem. Pentru unii semnatari eram prietenul bun sau ruda voluntarului care strângea semnăturile. Și da, am avut zeci de prieteni extrem de apropiați care nu mi-au oferit semnătura. Dar nici eu n-am insistat. Lucrurile astea se fac voluntar, zic eu. Dar cu fiecare om cu care am comunicat personal despre asta i-am explicat că știu că nu am șanse să strâng cele 200.000 de semnături, iar că demersul meu este acesta: să verific limitele accesului la putere a oamenilor ca noi: real independenți și real nefinanțați – demers care s-a tradus în critica felului în care sunt strânse, depuse și verificate semnăturile de susținere.
Și am ajuns în ultimele zile în care puteam depune listele cu susținători la BEC. Nu aveam multe, dar aveam suficiente cât să pot urmări efectiv procesul de verificare a lor. Știam procesul pentru că norocul a făcut să mă întâlnesc în stradă cu un angajat BEC care mi-a explicat transparent ce se petrece acolo. Dar legitimitatea se face doar când mergi până la capăt. Mă programasem pentru depunere vineri. Am cerut concediu la muncă și m-am apucat să-mi pregătesc dosarul. Se completează foarte ușor declarațiile acelea, de avere și de toate cele. Nimic greu. Greu este să inventariezi dosarele cu susținătorii. Dacă în 2 oameni ne-a luat câteva ore să aranjăm 850 de semnături, nu vreau să știu ce armată a lucrat la cele 1.7 milioane ale lui Antonescu. Dar lipsea un element important: promovarea acestei mișcări. Cu cine să vorbesc? Recorder era numele pe care îl auzeam cel mai des de la oamenii din jur, așa că la 10 seara, cu 11 ore înainte de a merge la BEC le-am scris celor de la Recorder pe mail. Dimineața sunt contactat și oamenii se prezintă foarte profi și interesați de ”subiectul săptămânii”: listele de susținători.
Restul poveștii îl știți.
Dar ce nu știți este că și pentru un amărât de demers aparent fără miză, așa cum poate e văzut de mulți, am depus un efort mare. Atât eu, cât și familia și prietenii din jur. M-au criticat mulți pentru faptul că am plecat din start cu premisa că nu voi reuși. Și n-am ce să le reproșez în esență. Eu nu doream să ajung președinte în mod realist, deși mă lua gândul câteodată cum ar fi să mă mut la Cotroceni. E normal să ai fantezii. Dar mă supăra felul în care aceștia păreau dezamăgiți când le ziceam câte semnături am strâns și că n-am șanse să mă calific. ”Atunci de ce o mai faci?” Fix de asta o fac, pentru că dacă nu expunem problema lipsei de acces la putere a celor mulți, vom trăi cu impresia că așa este normal, să existe bariere între noi și ei, cei deja de la putere, fără niciun mod de a le ridica.
Am dezamăgit multă lume, încă o dată spun, prin atitudinea realistă pe care am avut-o de la bun început: știam că nu am cum, și totuși am făcut-o.
Imaginați-vă că vă uitați la o finală de 100 de metri viteză la atletism și vezi 8 inși care aleargă sub 10 secunde. Eu am fost ca un exemplu de om mediu care scoate 16 secunde. Poate nu e cea mai bună comparație, că în politică oricând cineva poate ajunge finalist cu 0 lei, ne-a demonstrat-o Georgescu. Vă rog să citiți sarcastic ultima propoziție.
Am avut momente în care am vrut să renunț. Momentul cel mai important a fost când și-a anunțat Nicușor candidatura. Aș fi vrut chiar să fiu în echipa lui, dar am zis nu, am promis că fac ceva prietenilor mei, familiei și mai ales mie, așa că am dus-o până la capăt.
Cert e că vreau să mulțumesc multor oameni: Alexandra, Gabriela, Catalin, Aida, Tudor, Pandele, Sorin, Laura, Ciocio, Veronica, Nicolae, Simona, Corina, Valentina, Roxana, Adelina, Ana, Livia, Ana Maria, Mirela, Cristian, Dan, Andrei, Cosmin, Mihai, Teodora, Catalin, Ionel, Simona Elena, Andreea, Bogdan, Mady, Andrei, Cristina, George, Eda, Denis, Csilla, Constantin, Bianca, Andrei, Veniamin, Alexandru, Ioana și Robert. Sigur am uitat niște nume, dar vreau doar să vă arăt cu câți oameni am colaborat pentru 850 de semnături și un reportaj Recorder.
Paul Ispas - IsPaul.ro 