Da, am fost la Interstellar aseară. M-am pregătit sufletește că voi anchiloza 3 ore pe scaun și, prevăzător ca Mircea Badea la film, am făcut un piș înainte să-mi iau cea mai mare cola pe care o avea de oferit IMAX-u din Afi. Filmul începe cu un Christopher Nolan care mulțumește Cinema City că urmărește această experiență așa cum a fost ea intenționată. Primul semn că omul e departe de a fi un marketer, ci mai degrabă un cineast adevărat.
Uitați-va la imaginea asta… Apoi comparați-o cu posterul unor sefeuri mediocre precum Avatar. Nu ”dă lest irbender”, vorbesc de campania de marketing a lu’ Cameron…
Premisa filmului este una simplă pe care nu se insistă prea tare, însă relațiile dintre personaje sunt mult mai mult decât simple. De altfel, Nolan ne-a obișnuit cu legături care transcend simțurile de zi-cu-zi, în filmele sale. Până la urmă, ăsta este și fundamentul întregului său film, un fel de metaforă pentru quantum entanglement… și nu vreau să insist prea tare pentru că o dau în câmpul spoiler-elor.
Cât despre arta vizuală, chiar am zis când s-a terminat că ăsta este ”cel mai frumos film pe care l-am văzut”. Și sunt serios când zic ”frumos” la propriu. Cadrele pe care le alege Nolan pentru a transmite ceva, fie frustrare, singurătate sau speranță, sunt de-a dreptul fantastice, mai ales când se îmbină cu toate culorile alese, acestea neieșind din tiparul logicii. El chiar mi se pare singurul om care ar putea să facă ceva atât de întunecat precum spațiul un loc incredibil de frumos. Și tocmai asta m-a făcut să exclam la un moment dat, cu foarte multă apreciere către el: ”Nolan, Kubrick much?”, iar asta pentru că am vaga impresie că regizorul încearcă un tribut/continuare a Odiseei Spațiale 2001 și chiar recomand să vedeți acest film acasă înainte să vă duceți la Interstellar. Sau să vă uitați după, știu eu… poate are alt efect.
Dacă Academia Americană de Film nu-i va da Oscarul pentru cel mai bun regizor lui Cristopher Nolan nici anul acesta, eu susțin demiterea bătrânilor ălora libidinoși.
IsPaul zice 