Adio, inegalabililor!

Știți momentele alea când nu iți dai seama dacă să fii fericit sau trist? De exemplu, când se termină un serial foarte bun și ești fericit pentru că l-ai văzut, dar trist pentru că nu mai apare nimic nou? Sau o vacanță inegalabilă, tot pe aceeași premisa? La fel mă simt și eu acum.

A ieșit mult așteptatul ”The Endless River” al lui Pink Floyd. Dar de ce ”adio”? Pentru că cel puțin Gilmour a anunțat că acesta este ultimul lor efort muzical. Nu va fi nici un turneu de promovare, mai ales că au rămas doar în doi. Și totuși, cât de epic este acest album? În primul rând este un album în adevăratul sens al cuvântului. În condițiile în care mult râvnitul ”disc de platină” abia se mai dă, să reușești stabilirea recordului de pre-sales order nu este un lucru mărunt.  Oricum, Pink Floyd este una dintre puținele formații care au făcut albume, și nu cd-uri cu melodii. Este foarte greu să scoți din context orice melodie de pe ”Dark Side of the Moon”, și aproape imposibil să înțelegi sentimentul din spatele oricărui interval melodic din ”The Wall” fără să asculți întreaga înregistrare, pe care și în ziua de astăzi eu o consider cea mai mare operă rock din istorie. ”The Endless River” nu se lasă mai prejos și ne trimite încă de la primele melodii la trecuturile șaptezeciste. Se prefigurează o compoziție cum numai ei pot scoate, chiar dacă albumul este majoritar instrumental, iar orga regretatului Richard Wright pare că poartă rolul principal. Emblematica sinergie prezentă până și inclusiv la ”The Wall” reapare într-o ipostază plăcut surprinzătoare. La anumite melodii poți să juri că e și Waters în studio.

Pink-Floyd-The-Endless-River-cover-art

How high can you get? Seriously?

Râul Nesfârșit nu face abstracție de la coincidențele tipice Pink Floyd, respectiv 3 melodii consecutive având lungimea de 1,42 minute, sau chiar titlul acestui disc fiind penultimul vers din penultimul album. Eu consider asta drept o reîntoarcere la, sau un tribut pentru psihedelicul Floydian atât în formă cât și în fond.

Dar, cum zic cu fiecare lucru care îmi place prea mult: este foarte slab. Vă rog să nu ascultați acest album și să nu simțiți sfârșitul muzicii cu adevărat clasice. N-are sens să vă amăgiți degeaba. E mai mișto muzica de la ”radio subway” sau ”mocking-dance-music” din Eden. Lăsați aprecierea doar necopților care ascultă așa ceva, și pe bătrâni să se retragă în liniște.

Adio!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s