Un tată trecut de 30 de ani vine seara destul de târziu acasă, după o zi lungă de la serviciu unde al său șef nu i-a făcut decât aluzii la cât de ineficient este. În repetate rânduri se întâmplă asta, însă și șeful și tatăl știu că au nevoie unul de altul, dar când depinzi de superior pentru mâncarea copilului tău, îl lași să-și verse frustrările pe tine. Așa și tatăl, preferă să înghită niște vorbe nemeritate decât să-și vadă chiria neplătită.
Se termină ziua de 12 ore de muncă, și cu toate că nici ultimele 2 luni n-au adus plată în plus pentru orele suplimentare, acesta se urcă resemnat, poate chiar bucuros, că poate merge acasă unde să mănânce din iahnia soției și să bage multă ceapă roșie care să-ntărească gustul fasolei. Se urcă în mașina la mâna a doua cumpărată acum 5 luni cu banii jos. Poate singurul moft pe care și l-a făcut în ultima perioadă, chiar dacă vechi, dar măcar brăduțul Wunder Baum este nou. Când ajunge în fața blocului, locul său de parcare este iarăși ocupat de tânărul acela cu bani care vine la vecina de la patru. Noroc că s-a mai întâmplat și avea numărul de telefon în geam. Așadar, tatăl pune mâna pe telefon și-l sună pe respectiv care, cu un aer ușor arogant, dar prietenesc, coboară să-și mute Audiul pe care îl are de nou. Se întâlnesc, apoi, în scara blocului, dau mâna și-și urează pofta buna sau distracție plăcută.
Deschizând ușa casei îl lovește căldura cu care este deja familiar. Bucătăria este mai caldă și are un miros stătut de fasole făcută la ceaunul pe care îl are primit cadou de la mama lui. Se așază la masă, soarbe două pahare de țuică și este aproape fără chef în discuția cu soția lui. Pornește televizorul de pe frigider și caută repede postul preferat de știri. Termină de mâncat, mai ia un pahar de țuică și întreabă de băiatul lui. Soția îl îndeamnă să meargă la el în cameră să-l salute de noapte bună. Se ridică de la masă sătul și greoi și se îndreaptă spre dormitorul lui, nu înainte de a-i reproșa soției că cel mic nu-i vine niciodată în întâmpinare.
În drum spre dormitor se oprește la toaletă unde remarcă o ușoară mizerie rămasă pe closet. Dezgustat iese grăbit din baie, fără să fi făcut ce-și propusese, și-și întreabă soția cine a fost ultimul la baie. Soția îi răspunde că cel mic, în urmă cu 30 de minute. Atunci tatăl se întoarce nervos către dormitor unde deschide ușa destul de brusc. Băiatul de șapte ani încremenește, simțind parcă ce ar urma. Tatăl, având cureaua deja desfăcută, o trage dintre găici dintr-o smucitură și-și apucă copilul de o mână. Băiatul, speriat, ar fi vrut să plângă, dar știa că nu rezolvă nimic. În plus, nici nu înțelegea de ce, dar asta nu era o noutate. Își aduce aminte de episodul în care fusese pălmuit pentru că se împiedicase pe stradă și strigase ”băgami-aș”, sau de momentul în care i-a promis că-i cumpără noul set Lego Star Wars, acum un an… Toate amintirile îi veneau în ritmul loviturilor de curea, dar știa că doar prima și ultima sunt cele mai dureroase. Prima pentru că nu te aștepți și nu știi cât de tare dă. Ultima… pentru că durerea aceea ține până a doua zi. Dar nu durerea durea.
După ce a terminat, tatăl și-a pus cureaua grăbit, răsuflând a ceapă și țuică, dar nu atât de rău pe cât în alte dăți. S-a uitat la copilul lui care-i privea șosetele cu ochii în lacrimi și cu mâinile frecându-și dosul deja învinețit și i-a spus, cu o voce destul de calmă, că de acum înainte să spele wc-ul după ce-l folosește. A plecat din dormitor fără să trântească ușa.
Asta e părerea mea despre ce s-a întâmplat în Norvegia. Iar tatăl este atât domnul Bodnariu cât și statul Norvegian. Unul își bate copiii în loc să-i iubească, iar altul destramă familii în loc să le întărească.
IsPaul zice 