De imediat două săptămâni, pentru mine normalitatea s-a schimbat. Înainte aveam un program simplu: trezit, muncă, acasă, activități de seară/ieșit în oraș, somn. Acum nu mai pot fi așa. E drept, nu neglijez munca, dar depun multă altă muncă în alt sens. Pentru mine a ajuns să fie normal să caut informații de ultimă oră. A ajuns să fie normal să încep să devin specialist în drept. A ajuns să fie normal să ies în stradă. Toate, bineînțeles, au prețul lor. Nu mai am aceeași eficiență la birou. Cu cât citesc mai mult despre ce se întâmplă, cu atât devin mai puțin manipulabil, și fac tot posibilul să-i informez și pe alții. Iar vocea, de la urlat, nu mai e. E o răgușeală apăsată pe care nici eu nu o înțeleg. Sănătatea își revine, sper.
Rețin niște statusuri de facebook de după alegeri ale susținătorilor PSD, care se rezumau, în majoritar, la: ”A câștigat PSD-ul și uite că nu e sfârșitul lumii”. Doar în sinea mea mi-am zis ”încă”, după care a intrat vocea rațiunii și a zis ”hai, mă, că n-or fi atât de răi… ce-ar putea să facă?”. Uite, mie mi-au schimbat lumea. Seară-de-seară stau cu ochii în televizor, în laptop și cu picioarele înghețate. Dorm 6 ore pe noapte, mănânc când îmi aduc aminte, și nu știu ce să mai fac, sunt în continuă căutare de soluție. Și știți care e marea problemă, că nu sunt singur. Strada arată că sunt cel puțin 200.000 la fel ca mine. Practic, lumea pe care o cunoșteam noi s-a schimbat, deci într-o anumită formă a venit și acel sfârșit.
Și stând în piață îmi amintesc de o discuție cu ai mei, una cam pe când aveam vreo 22 de ani, și foarte sinceră. Ei ziseseră, când veni vorba de mineriada din iunie 1990, care atunci împlinea 20 de ani, că, din păcate, și ei fuseseră manipulați. Votaseră cu FSN-ul și credeau, într-o oarecare măsură că cei din Piața Universității vor răul țării. Ai mei nu erau mândri de ce spuneau, dar măcar era adevărat. Fix asta nu vreau să trăiesc când voi vorbi cu copilul meu, cu tinerii din generațiile viitoare. Fix de asta ies, pentru că i-am idolatrizat pe cei cu curaj care în 87 și 90 nu au schimbat nimic, decât poate niște mentalități, dar în 89 au reușit totuși ceva.
Suntem mulți. Suntem sute de mii. Cifrele care apar pe sticlă, de 10-20… 100.000 arată ”apogeul” de oameni din piețe sau de la proteste. Dar ei se rotesc constant, pentru că e frig și nu rezistă. Unii vin, alții pleacă. Cifrele reale, zic eu, sar de 300.000 liniștit, poate chiar 400. Și e bine să fim pașnici, în ciuda violențelor. E bine să fim calmi, dar e și mai bine să arătăm că suntem mulți, nu suntem proști și că, în caz de nevoie, putem acționa. Unora le este frică de noi, că s-au jucat cu focul și au văzut că arde, dar până nu vor simți în coaste sula pieței, nu vor da înapoi. Ce vă promit e că eu voi fi acolo. Voi încerca să strig, voi încerca fiu vigilent, voi scrie și voi da sfaturi tuturor celor care au nevoie. Promiteți-mi și voi mie același lucru.
Mă întâlnesc în stradă mereu cu cunoscuți. Mă bucur că sunt din ce în ce mai mulți și le mulțumesc. Dar pentru azi, eu trag pe dreapta, că metroul face zgomot de ”Hoții! Hoții!”, iar când e liniște parcă aud ”cine nu sare, nu vrea schimbare”.
IsPaul zice 