Era seară. Cam ora unu și jumătatea noaptea. Sau dimineața. Atât de arbitrare sunt orele dintre zile încât e dificil să te decizi. Mă rog, nici nivelul de intoxicație la care ne aflam nu ne ajuta să fim mai deciși cu privire la care este ora exactă, însă asta nu ne-a oprit să lăsăm mașina în parcarea blocului de pe bulevardul 1 Decembrie 1918. Ciudat nume de dat unei străzi, că e departe de a fi bulevard. Și cu siguranță la anul nu se va întâmpla nimic memorabil pe acest asfalt întrerupt de șine de tramvai.
Când am părăsit casa scării blocului, prima reacție pe care am avut-o a fost constatarea liniștii, o caracteristică adesea inexistentă între blocurile bucureștene încălzite de soarele începutului călduros de septembrie. Bineînțeles, liniștea ține atâta cât țin semafoarele mașinile blocate. Deîndată ce culoarea se transformă în nuanța unui mojito luminat de ledul barului, liniștea dispare și principalul alungător al tăcerii este frecarea anvelopei de plăcuțele de metal din preajma liniei de tramvai. Poți jura că cei care trec grabnic pe lângă tine au pană. Dar gălăgia asta nu ține decât 2-3 mașini, asta pentru că dăm colțul la Poarta Faur și mașinile pot circula pe asfalt.
Totuși, drumul până la Poarta Faur n-a fost lipsită de personaje. Cel mai mirific fiind un om al străzii care se așezase destul de elegant pe bordura roșie-negoiță, acest nou element al spectrului luminos. Roșul-negoiță este cel mai spălăcit de praf și scorojit de soare roșu pe care-l poate lua drept culoare o bordură făcută dintr-un beton în care s-a turnat ceva ce probabil inițial, în paletar, era un roșu-psd. Mă rog, în lumina led-ului aflat la 10 metri în sus, dar umbrit de frunzele de platan încă verzi, șeful trotuarului stătea picior peste picior, ne arăta petele de pe pantalonii săi bej în timp ce sorbea tot fumul din țigara lungă proaspăt-aprinsă. Atunci am realizat că modelele noi de țigări nu mai au acel celebru filtru maro care dădea culoare gestului. Nu. Sunt albe toate țigările, de fițe, astfel încât fiecare șef fără casă pare că are stil. Mai ales dacă are și barbă și stă picior-peste-picior. Evident, trecând pe lângă el, i-am strâns soției mâna mai tare, un gest pe care l-am regretat cum am depășit individul, el părând mai pașnic decât un ied căruia îi dădeau cornițele.
Ajunși la prima intersecție semaforizată din drumul nostru, am decis traversarea în diagonală. Bine, nu ca japonezii care sunt într-atât de civilizați încât și-au inventat această trecere. Nu, noi am trecut strada de două ori. La al doilea semafor, așteptând, i-am auzit. Trei mașini, geamurile date jos, fiecare cu muzica ei. Unul cu bumpți-bumpți, altul cu rocăreală și, veșnicul manelist. Cel mai câștigat din afacerea asta a fost, evident, manelistul, care a fost aplaudat la scenă deschisă de cei trei tineri care-și lingeau berile la banca din fața blocului. Și când zic aplaudat, nu exagerez, doi dintre ei s-au apucat să țină ritmul manelei care se auzea destul de tare la ora 2 fără un sfert. N-am putut decât să mă gândesc la săracii creștini care dorm cu geamurile deschise ca să facă față nădușelii. Căci da, nu era frig. În București, începutul de septembrie poate fi foarte ușor confundat cu sfârșitul de iulie în Brașov.
Dar continuându-ne drumul pe minunatul mozaic roșu-roz-roșiatic-gri-negoiță care acoperea trotuarul doar pe jumătate, am avut marea plăcere să evit călcarea a ceea ce putea fi descris drept cel mai mare gândac de bucătărie pe care l-am văzut. Nu exagerez, era cât palma unui copil. Și deși știa să zboare, și-a continuat rapida deplasare pe propriile-i picioare. Nu am stat să le număr, nu mă ajuta nici ebrietatea.
Ținându-i mâna soției într-a mea am trecut pe lângă prima sală de jocuri unde afară, un tatuat și un non-tatuat aveau o conversație care, din limbajul non-verbal, părea a fi de factură incipient-agresivă. Cel tatuat era expansiv, parcă încerca să cucerească teren cu mâinile. Însă situația era sub control, bodyguardul sălii de aparate avea grijă să nu degenereze situația.
În drum spre ce va fi a doua sală de jocuri a trebuit să ne desprindem mâinile ca să facem loc unui domn care ne dovedea că starea noastră era de oameni normali. Beția în care se afla era de fericire. Parcă îți dai seama când bețivul de pe stradă e trist sau fericit. Ăsta avea capul sus și când se prindea de stâlpii pe lângă care trecea știa că nu îi sunt prietenii săi cei mai buni, ci doar un mijloc de câștigare a luptei cu gravitația. Genul de bețiv simpatic, dar al cărui stare te face să-ți dorești să ajungă mai repede acasă. Și fericirea lui a fost amplificată de mica cumetrie ce avea loc la parterul blocului lângă care ne aflam. Geamul era deschis și vreo două voci bărbătești dezbăteau vesel o temă. Nu știu ce temă, dar intonațiile lor arătau că era importantă și destul de hazlie, mai ales susținută de muzica populară ce cânta în surdină pentru noi, dar suficient de tare pentru ei încât să-i facă să ridice vocile sus ca să-i audă și plimbăreții nocturni.
Dar iată-ne ajunși în fața celei de a doua săli de jocuri, unde erau vreo cinci băieți afară dând atenție unui al șaselea care povestea ceva ce probabil tocmai se întâmplase: câștigase mulți bani. N-ai crede că în București se poate întâmpla și asta, dar aici banii chiar se câștigă! Mă bucur pentru el și sper să-i fi cheltui pe toți în același loc, adică la cazinou.
Apropiindu-ne de Trapezului, am trăit un deja vu destul de interesant. În două rânduri, câte doi băieți stând pe băncile de la bulevard erau aplecați asupra ecranelor telefoanelor și erau, evident, foarte tăcuți. Sper că e totul în regulă cu ei. Pentru că înainte de magazinele de la Trapezului erau ceea ce poate fi descris drept două pițipoance care stăteau la povești. Nici urmă de telefoane, iar discuția părea că începuse de ore bune și era atât de intrigantă încât le-a ținut pe cele două fete pe bancă așa, peste noapte. Probabil singurele două personaje pe care le văzusem până atunci care nu se pliau în scenografie.
Dar am judecat prea devreme. La nici cincisprezece metri de pițipoancele cu pricina, ne intersectăm cu trei adolescente, până în șaisprezece ani, care mergeau în sensul opus nouă. Când au trecut pe lângă noi n-am putut să nu remarc că toate miroseau la fel, a același parfum. Sigur s-au dus la ziua cuiva și s-au pregătit la una dintre ele acasă. Simpatice, dar obosite. Se vede că nu prea obișnuiau să facă asemenea ieșiri târzii. Era aproape 2 noaptea, totuși.
La Trapezului erau vreo 10 băieți pe băncile din fața magazinelor, distribuiți în vreo 3 bisericuțe. Una dintre găști avea și reprezentante ale sexului frumos, lucru care nu ar trebui să mă surprindă, dar totuși a făcut-o.
Dând colțul, la propriu, la Trapezului, mirosul de metrou de la gura de ieșire îmi aminti clar că sunt în București. Până în acel moment, olfactivul era singurul simț care avea semne de întrebare cu privire la locul în care mă aflam. Și că tot vorbim de olfactiv, rahatul de câine de pe trotuar ajuta la re-aducerea aminte a urbei în care ne făceam plimbarea. Ciudat și curios lucru, totuși, în tot drumul nostru am văzut vreo trei pisici maidaneze și niciun câine. Probabil că cineva s-a ocupat și de asta, vreun primar mai zelos, vreun Negoiță mai neprietenos cu câinii, nu știu. Cert este că am întâlnit și un câine, imediat după aceea, probabil creatorul rahatului descris anterior. Era un labrador care părea alb în lumina stradală, foarte frumos, dar bătrân. Mi-am dat seama că era bătrân din cauza lipsei sale de chef de joacă, rasa fiind recunoscută pentru cât de jucăușă este. Și din cauza stăpânului care părea că nu mai are răbdare cu el.
Ajunși la intersecția cu Steriadi, am zis să intrăm pe strada noastră, și cum altfel să fim primiți decât de comitetul de englezoi. Le zic așa pentru că este o gașcă de băieți în cartier care se adună la șaorma de la colț cu mașinile lor cu volan pe dreapta: un Lexus, un BMW decapotabil și unul ne-decapotabil. Numere galbene, tot ce trebuie. Sunt simpatici, dar dacă ar vrea să semnalizeze cât sunt de ”din aceeași gașcă”, cred că nici tatuajul în frunte nu i-ar face mai evidenți decât îi fac mașinile pe care le conduc.
Surprinzător, la pariuri sportive era închis. Evident, doar Barca nu joacă la 2 noaptea. Însă semințele și cutiile de bere de pe treptele din fața pariurilor păreau proaspete. Probabil gașca s-a spart pe la 1, 1 jumătate. Se putea simți mirosul de semințe sparte între niște dinți cu igienă îndoielnică. Nutline, că de ce să fie cu ”plecabilitate”, lua-ne-ar reclamele în râs.
Urcatul treptelor în scară a părut o veșnicie, dar veșnicia aceea a avut răsplata ei: cea mai bună bere pe care am băut-o în viața mea. Mă rog, exagerez. Dar era rece, din frigider, și mie îmi era o sete de puteam să beau apă din Dârba. Sau Dâmbovița, pentru bucureștenii care n-au prins gluma. Bună bere. Bun somn. Bună plimbare.
IsPaul zice 