Urmăream de ceva timp să vizităm Muzeul Ceasului din Ploiești. De altfel, un oraș pe care nu prea ai de ce să-l vizitezi. Nu e celebru pentru mai nicio atracție turistică, iar infrastructura construită în jurul lui te face să-l ocolești cu mare ușurință de fiecare dată când te apropii de el. Însă am citit pe internet despre acest muzeu, unic în România, și cum e formularea ”singurul din sud-estul Europei”. Subiectiv acest sud-est, dar din Austria, Ungaria, Croația, Cehia și Polonia nu mai găsești altul până în Turcia sau Rusia. Deci o formă de unicitate regională poate este.

Zis-și-făcut, ne-am suit în al nostru mijloc de transport și am ajuns, fără Waze, într-o parcare aflată la vreo 300 de metri de muzeu. Țineți minte parcarea, că e importantă pentru narațiunea noastră. Destul de ușor, am ajuns în fața clădirii mult-doritului muzeu. Nu scria nimic pe ea, deși părea proaspăt renovată. Era un panou care arăta sursele de finanțare pentru reamenajarea ei, ceva fonduri europene, dar atât. Am intrat și am fost plăcut surprinși. Clădirea era un fel de conac vechi de vreo 100 de ani, în stilul acelor vremuri, destul de spațioasă și primitoare. Un domn laconic ne-a întrebat dacă vrem să vizităm. Evident, doar de aceea eram acolo. Dar mai întâi, unde e toaleta. În curte, la subsol. Nouță și toaleta, deși gresia e aceeași de 100 de ani. Și de unde știu că era nouță? Pisoarele aveau încă marele abțibild al fabricii creatoare lipit de ele, pe interior, unde se duce toată apa. Interesant mod de a păstra reclama fabricii de ceramică, anume să te ușurezi pe brandul lor.

Era o perioadă când ceasul era mai mult de un mijloc de a arăta timpul, ceasul era o bijuterie.

Dar ne-am întors la muzeu. Prima reacție, ca a oricărui om prost, a fost să mă întristeze faptul că nu mergea mai niciun ceas de acolo, deși erau cu sutele. Doar câte unul pe cameră. Abia apoi m-am gândit de ar însemna să meargă sute de ceasuri de-odată, chiar și într-o clădire ca aceasta. Ar fi o nebunie la fix, când toți cucii și toate mecanismele de anunțat ora s-ar activa. Deci un ”dacă” a fost rezolvat.

Apoi, mijloacele de interacțiune cu audiența din muzeu sunt demne de menționat. Un touch-screen imens oferea informații și poze despre muzeu, ceasuri și ctitorul muzeului, Nicolae Simache, un erou al culturii locale care a înființat mai multe muzee într-o perioadă foarte scurtă de timp. Într-o anumită cameră erau patru mecanisme de redare a muzicii, de la ”cutiuțe muzicale” complexe până la patefon, însă în fața lor stătea tot un LCD care se muta pe o șină în dreptul fiecărui instrument și reda o melodie înregistrată de pe acesta, cu câteva explicații despre obiect. Am mai văzut și o interesantă, dar scurtă, proiecție făcută într-o cămăruță destinată acestora. Aparent în clădirea în care ne aflam s-a organizat prima petrecere de revelion din Ploiești, prin 1904.

Printre ceasuri, am văzut tot felul de chestii la care nu m-aș fi gândit. Ceasuri în tablou. Era Big Benul pictat și în loc de orologiul original era lipit un ceas real. Am văzut lumânări care arătau timpul. Îi dai foc și e gradată, ea arzând în condiții optime perfect, cât să arate timpul trecut. Am văzut două ceasuri superbe ale lui Carol I al României. Am văzut un ceas de-ale lui Vasile Alecsandri. Și, poate cel mai important, m-am simțit ca într-un muzeu din 2017. Nu vreau să zic mai multe, pentru că v-aș strica posibila experiență.

Vezi tabloul, vezi și cât e ceasul. Ca Nescafe, 2 în 1. Sau ca nuca în perete.

Am plecat din Muzeul Ceasului cu gândul la un alt muzeu, cel al Târgoveților, pe care l-am văzut din parcarea cu plată unde lăsasem mașina. Ne-am dus la el. Era o casă veche, din lemn, tencuită cu chirpici, însă mare și frumoasă, într-un colorit alb al peretelui și negru al șindrilei și coloanelor de lemn exterioare. Casa este cea mai veche clădire care încă există din Ploiești. A aparținut lui Hagi Prodan, un negustor aromân bulgar mutat și căsătorit în Ploiești. Cu specifice orientale îmbinate cu elementele românești, casa arată perioada fanariotă așa cum ți-o poți imagina cel mai bine. Însă, de la intrare în curte, ceva părea suspect. Pe noi ne oprise un paznic care ne-a întrebat dacă vrem să vizităm, după ce ne-a măsurat bine. La intrare în curte, sprijinite de gardul din lemn negru, erau două reclame-capre ca de bar, din acelea de se scot pe trotuar. M-am întrebat oare ce or căuta acolo. În curtea casei erau niște pietre desenate haios, iar fix lângă această cea-mai-veche casă din Ploiești era o terasă cu nuanțe hipsterești destul de simpatică, făcută din lemn, cu bănci joase și perne colorate. Vorbind cu muzeografa care ne-a explicat ce vedem, am înțeles că la subsolul casei acesteia se află un bar. Barul aparține fiului lui Mircea Cosma, cel mai mare baron local din Prahova, fost președinte de Consiliu Județean, al cărui fiică este actualmente deputat PSD în Parlament, pe numele ei Andreea Cosma, ultima membră de familie neanchetată pentru corupție. Muzeografa vorbea foarte ferit despre barul de jos, aprobând neputincios indignarea noastră evidentă: ”cum poți face un bar la subsolul unui muzeu, cea mai veche casă din localitate, construită din lemn și chirpici”? Păi poți, când taică-tău e șeful la județ, nu-i bai. Probabil că de aia paznicul, când ne văzuse intrând în curte, se pregătea să zică că barul nu e deschis încă. Parcarea mare, în care ne lăsasem mașina, avea o doamnă taxatoare căreia îi plătisem șederea până la patru. Când am apărut la ora patru, doamna nu mai era, semn că parcarea devenea fără plată, cu destinația evidentă: toată lumea a barul lu fiu-său lui Cosma.

Dar, până la ora patru, ne-am mai plimbat puțin. Am văzut barul lui Doroftei, situat în buricul târgului, la etajul unu al unui bloc de locuințe, și am luat o carte despre Hermitage de la anticariatele din parc. Toate astea în drumul spre muzeul Ion Luca Caragiale. Pentru că și el, și Nichita Stănescu au fost, o bună parte a vieții, ploieșteni. Muzeul Caragiale a fost creat tot de Nicolae Simache, acesta urmărind să evite dărâmarea casei care se găsește fix ca nuca în perete, în spatele unor blocuri comuniste, cu geamurile de la parter zidite și netencuite, într-o priveliște dezolantă. Plăcerea de a sta de vorbă cu muzeografa a răpit toată tristețea exterioară muzeului la care ajungi cu greu și dacă urmezi google maps. Muzeografa era o doamnă fericită că încă există cultură în România, însă tristă de declinul ei, și clar cel mai mare fan Caragiale din câte există. Și ea emitea reticență când vorbea despre clasa politică actuală, cu precădere cea locală. Și insista, constant, că este supărată că trebuie mereu să ceară bon de peste tot, că nu îi e oferit din oficiu. Bineînțeles, la discuțiile despre asta am ajuns datorită contemporaneității lui Caragiale, iar concluzia a fost că, mai ales unul ca el, un critic al societății românești corupte și pervertite, a ales să se cam dezică de românism și să se autoexileze. Interesant este că și noi l-am exilat pe el, multă vreme numindu-l neromân, el fiind de origine greacă. Însă el a fost redescoperit de comuniștii care au jubilat la modul în care Caragiale denunța burghezia ante și interbelică, și de asta îl avem acum încă în manuale, pentru că, în prostia lor, comuniștii n-au văzut caracterul trans-ideologic al criticilor lui Caragiale.

Prieten bun, băiat simpatic, ar fi fost un #corporatistmișto

Poate că o zi târzie și uscată de decembrie nu arată deplina frumusețe a Ploieștiului. Dar frumusețea lui stă în capacitatea oamenilor de a răzbate nedreptăților. Un oraș care a crescut constant, ca populație, ca economie și în cultură, în ciuda anomaliilor pe care le arată. Un oraș pe care nu l-aș recomanda nimănui să-l viziteze, însă m-aș bucura pentru fiecare om care-o face. Ploieștiul este un oraș trist, un pic cam murdar, și, dacă e să citim presa, profund corupt. Dar uitându-mă la oamenii pe care i-am cunoscut, parcă încă mai are șanse de mai bine. Parcă e ceva frumos și în el.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s