Ne-am propus de duminică deja că luni mergem la film. Ciudată zi aleasă, dar aia e. Adică mi se pare că sunt cam singurul om pe care-l cunosc care a mers lunea la film. Și ne-am urcat în mașină și ne-am dus să vedem ”Disaster Artist”. Știți despre ce e vorba, Tommy Wiseau și filmul său deja împământenit în mentalul colectiv ca fiind cel mai prost film din istoria cinematografiei, ”The Room”.
Ajunși seara la 9.30 în parcarea de sub Park Lake, ne lăsăm gecile și dăm să ieșim din vehicul. Nu puteam deschide ușa, că eram prea aproape de stâlpul de susținere din stânga mașinii. Așa că îi dau cheie să o mut. Nup, n-a vrut. Păi de ce? Doar ce o oprisem. Mai dau o dată. Și încă o dată. Aia e, nu merge. Ne dăm jos prin dreapta, lăsăm mașina și urcăm să vedem filmul. Vedem noi ce se întâmplă când ne întoarcem.
În sală eram 4 oameni. Eu, soția și încă un cuplu. Ca orice oameni bine educați, ne-am păstrat locurile de pe bilete. Să nu deranjăm, zic eu. Cu spatele la ei și îi auzeam ronțăind floricelele, iar ei sigur se strâmbau la noi că molfăiam zgomotos nachos. După 15 minute de reclame, ațintite către patru oameni pe care nu-i vei fi convins de nimic, începe și filmul de luni seara. Și după 10 minute am trăit cu impresia că o să fie departe de ce mă așteptam, pentru că îmi părea că James Franco l-a făcut pe Tommy Wiseau să pară cool. Totul s-a năruit piesă cu piesă, încet-încet, element-cu-element, ajungând ca, la finalul filmului, să rezonezi cu acest om super-ciudat. Să ajungi aproape să-l înțelegi… Să-l înțelegi am zis, nu să-l apreciezi
Personal sunt fan ”The Room”. Am tot văzut secvențe din el, însă doar o dată l-am privit cap-coadă. N-am crezut, până atunci, că poate să existe un film atât de prost. Dacă iei fiecare categorie de la Oscar (și în afară): sunet, lumini, montaj, mixaj sunet, muzică, scenariu, actorie, regie, dublaj, scenografie, cinematografie sau efecte, toate sunt sub orice critică. Îți setează ștacheta pentru ceea ce ar trebui să fie un film prost incredibil de bine. Pe lângă el, Star Wars episodul opt este o capodoperă. N-are sens să spun că i-am dat zece pe IMDB.
Și încheierea filmului a fost cu un colaj simpatic în care în stânga erau scene originale din The Room și în dreapta erau recreări ale originalului. Foarte bine făcute, cu atenție la detalii (nu e ca și cum ar fi complicat originalul) și cu o sforțare de autenticitate de-a dreptul plăcută. Apoi s-a terminat filmul, ne-am salutat cu colegii de sală și am părăsit incinta. Însă i-am auzit cântând (urlând?) pe ”Good Vibrations” când eram în holul de evacuare, ei rămânând în sală. Cred că le-am stricat feng-șuiul, probabil se așteptau să fie numai ei în cinema.
Înapoi la mașină. Încă două chei, zgomote diferite, nu vrea. E de la electromotor clar. Bendixul! Hai s-o împingem, zic. Și eu, cu soția, la 12 noaptea în subterana de la Park Lake o împingeam pe Corsuță. Evident că n-a pornit, doar ce-ar fi fost. Important e că cine stă să se uite pe camere se va fi distrat ca noi la ”The Disaster Artist”. Te face să te simți inconfortabil mereu când îl privești, râzi pufnind scurt, dar tot te ploconești la final, că ai de ce. Așa că ne-am întors acasă cu taxiul iar odiseea continuă.
IsPaul zice 